Buzele majordomului se întinseră într-un rânjet fericit când ochii îi surprinseră ipostaza în care se aflau cei doi, însă în același timp simți o undă de dezamăgire, căci Rhoda adormise înainte să îi mai sărute încă o dată obrazul Diavolului. Nu ar fi crezut vreodată că acesta urma să spună așa ceva – mai degrabă, s-ar fi așteptat să spumege de furie și să îi dea brânci pe scări.

   — Cine ar fi crezut că poate fi așa drăguț uneori? o auzi pe Avaya șoptind și, privind-o peste umăr, o văzu ținându-și mâinile împreunate sub bărbie, având o melancolie ciudată în ochii ei verzi.

   Aureus își roti iar capul spre stăpânul său și se holbă în neștire la el. Spera ca perdeaua după care se ascundeau să nu îi dea de gol, altfel lucrurile nu ar fi rămas la fel de bune. Diavolul rămăsese nemișcat, parcă neștiind ce să-i facă fetei, dar nu făcu niciun gest care să dea de înțeles că vrea să o îndepărteze.

   — Când crezi că o să o sărute?

   Își lovi limba de cerul gurii, vrând dintr-o dată să știe răspunsul întrebării. Și ar fi putut să-l afle, însă nici nu voia să se gândească la asta.

   — Nu știu, Avaya. Ar putea să dureze o eternitate. Stăpânul nu prea e romantic.

   Bufnița își dădu ochii peste cap, apoi îi aruncă o privire exasperată.

   — Cum să nu fie romantic? I-a dăruit parfumul mamei sale – e un sacrificiu enorm pentru el.

   — E doar o sticlă prăfuită de șase secole. Mă îndoiesc că mai miroase frumos.

   — Prostii. Eu cred că vărul meu e pe drumul cel bun, deși...

   — Fata are inima frântă, o completă Aureus, iar Avaya clătină gânditoare din cap.

   Nu se îndoia că Rhoda îl iubea, sau îl iubise pe prințul Lachlan și, chiar dacă nu mai voia să aibe vreo legătură cu el după ce se întâmplase, astfel de sentimente nu dispăreau peste noapte. Trăise suficient de mult încât să vadă multe inimi sfâșiate și aflase că tristețea de după o despărțire sau o pierdere nu poate fi vindecată nici măcar după zeci de ani. Dar exista un singur leac pentru felul acesta de durere, iar timpul nu era acela - nu, timpul era o otravă care te distrugea și mai mult.

   Însă iubirea... iubirea putea face minuni așa cum nici zeii nu puteau.

   — Trebuie să o ținem pe Rhoda departe de orice bărbat, spuse dintr-o dată.

   Prin gând îi trecu chipul lui Miloje, care reușise să seducă întregul cvartir, și, după privirea Avayei, își dădu seama că gândurile ei erau îndreptate tot într-acolo.

   — Și pe Serafina departe de vărul meu, adăugă Bufnița.

   Un zâmbet batjocoritor îi apăru iar pe buze. Blonda putea să fie o lipitoare și o prefăcută – ce-i drept, la cât de frumoasă și de atrăgătoare era, aceste aspecte nici nu prea mai contau pentru unii – dar nu-i va fi greu să o facă să-și vadă de lungul nasului.

   Cei doi priviră în continuare tăcuți cum Diavolul o saltă cu grijă pe Rhoda în brațe și urcă scările rămase, apoi se mișcară ușor și oftară dezamăgiți când acesta ieși din camera ei la fel de repede precum intrase.

   — Trebuie să îi ținem cât mai aproape unul de altul, spuseră amândoi dintr-o dată și își rânjiră complice.

   Doar că, oricât de mult ar fi încercat și oricât de mult i-ar fi urmărit din toate ascunzișurile posibile ale cvartirului, alături de talentele de iscoadă ale Daciei, învățate de la stăpân și folosite acum asupra lui, și cu ochii și urechile de felină ale lui Zavian, Aureus și Avaya abia de îi mai văzură pe Diavol și pe Rhoda la mai puțin de câțiva pași distanță în următoarele zile.

   Spre furia lui, stăpânul se închisese iar în sanctuarul său și nu mai ieșea ceasuri întregi, iar când se întâmpla aceasta, se făcea imediat nevăzut pe calul său în pădure. Ieșiseră de mai multe ori din cvartir, împreună sau separat, pentru a supraveghea granițele, deși știau că pețitorii urmau să facă cel puțin patru zile din Tarzivona și până acolo, cu tot cu popasuri și îndrumări pentru a ajunge unde trebuia. Nici măcar la mese nu mai coborâse și începuse să se întrebe când se furișa să mănânce.

   Dar așa putuse observa cum fata își îndrepta de fiecare dată privirea spre ușă, parcă așteptându-l să intre din secundă în secundă. El nu mai dormise de aproape două săptămâni și stătea treaz și ziua și noaptea, astfel că o putea urmări mereu, căci încă nu se adaptase la modul lor de împărțire a zilelor. Într-una dintre ele, în timp ce își curăța jobenul, auzise vag sunetele melodioase scoase de clapele pianului și icnise uimit – să fi fost oare posibil ca stăpânul său să înceapă să cânte din nou? Trecuseră secole de atunci!

   Însă, când ajunsese în sala de muzică, o văzuse pe Rhoda la mica băncuță, prea prinsă în vraja notelor muzicale ca să îl observe la rândul ei. În alte momente, ceea ce se întâmpla tot mai des, fata petrecea ore în șir în bibliotecă, iar lady Dacia îi povestise că stătea mereu împrejmuită de mormane de cărți de istorie și mitologie, atâtea câte erau în tarzivonă sau în limba comună.

   Și când nu era în bibliotecă, era fie în culoarele servitorilor sau în orice loc unde se afla și prietena ei, fie în grădina la care avea ieșire cvartirul, căci curajul de a înainta în Grădina de Otravă parcă îi dispăruse. O vedea singură de multe ori, la fel și Cletis, care se ducea să o întâmpine și să se joace cu poalele rochiilor ei, de parcă erau ghemotoace de lână.

   Cullen venise înapoi la cvartir și refuzase vehement să le gătească, deși ei știau prea bine că acesta nu putea sta departe de gătit patru luni de zile. De asta îl surprindea făcând dulciuri pentru Rhoda și de multe ori se închideau împreună în salon ca să mănânce fără să fie văzuți de alții. Îl dojenise odată pe bucătar – Rhoda mânca prea mult și, chiar dacă i se păruse prea slabă când o văzuse prima dată, începuse să prindă forme; o auzise într-o zi cum se plângea că nu o mai încăpeau corsetele rochilor.

   Cât despre noua servitoare a conacului, Aureus își făcuse deja o impresie despre ea. Tija era harnică și se înțelegea bine cu celelalte angajate, care o primiseră cu brațele deschise și cu o curiozitate aparte, căci, în acel moment, ea devenise a treia muritoare care stătea în clădire, după Rhoda și Vasyl, lacheul ce era însărcinat cu mai multe lucruri pe care ei nu le puteau face pe timp de zi. Roșcata îi ținuse piept destul de bine pădurii – în afară de amețeli, vărsături și lungi momente de somnolență, așa cum i se întâmplase și Rhodei, fata nu avusese nimic. Nu putea spune același lucruri și despre oamenii care fuseseră înaintea lor.

   Deși ochii și urechile lui erau concentrate mai ales asupra celor pe care voia să îi vadă împreună, Aureus era, până la urmă, majordomul cvartirului și trebuia să se ocupe de toate. De asta nu putuse, din nefericire pentru el, să nu observe cum Serafina și Miloje reveniseră la micile lor escapade deloc silențioase din mijlocul zilei, sau ale lui Miloje cu alte femei, printre care și servitoarele care chițăiau fericite de fiecare dată când bârfeau unele cu altele despre asta. Și lordul Pădurii de Bumbac făcuse un obicei de a se culca cu cine apuca, fără să conteze unde.

   Măcar pusese umbrele Diavolului să o însoțească pe Rhoda pretutindeni, chiar dacă aceasta nu își dăduse seama. Singura dată când îi văzuse pe cei doi bărbați care nu aveau nimic uman în ei în afară de înfățișare, fusese atunci când venise prima dată la cvartir și încercase să iasă din dormitor după ce se certase cu lady Dacia. În felul acesta, putea să stea liniștit, știind că nu urma să ajungă în patul altui bărbat.

   Nu că l-ar fi deranjat acest lucru dacă ar fi fost oricare altă femeie – de fapt, îi plăcea la ea că era încăpățânată și libertină, și nu tăcută și supusă ca restul femeilor ce sfârșeau în umbra bărbaților, de parcă ar fi fost niște creaturi neînsemnate.

   Mirosul de tămâie și de ierburi arse al camerei sale întunecate îi ajunse la nas de îndată ce păși înăuntru. Luă un suport de lumânări de pe masă și le aprinse fitilele în jarul ce nu se stinsese în șemineu, apoi se îndreptă spre camera destinată băii. Roti robinetul spre dreapta și zâmbi mândru când văzu apa curgând din el direct în cadă – cu câțiva ani în urmă deciseseră să instaleze apeducte în cvartir și, chiar dacă acum se bucurau că nu mai trebuiau să care apa cu gălețile, pe vremea aceea nu fuseseră niște momente prea frumoase. Trebuiseră să spargă pereții vechi de secole, în care își făcuseră cuib sute de șoareci și șobolani. Nu putuseră să îi prindă pe toți și de multe ori îi găseau și prin paturi sau în oalele cu mâncare, iar săracul Cletis ajunsese obez și abia mai reușea să meargă fără să se rostogolească.

   Acum încă lucrau la o modalitate de a încălzi apa la subsol, să nu mai fie nevoie să o încălzească cu cărbuni sau cu bucăți de fier încins, dar probabil va mai dura ceva timp.

   Cât timp așteptă să se umple cada, intră iar în cameră și se așeză la marginea patului, începând să își dezbrace hainele. Lanțurile de aur se ciocniră unele de altele când își aruncă cizmele pe podea, iar inelele îi sunară ca o pungă plină de galbeni când le strânse în pumn și le lăsă pe noptieră. Își simți ochii grei și se forță să rămână treaz, însă se găsea din ce în ce mai neputincios să facă asta în ultimul timp.

   Nu putea să doarmă - nu trebuia să doarmă. Era un noc'mora, vedea viitorul, trecutul și prezentul în vise și orice melaki ajungea ca o legumă dacă nu își folosea darurile pentru mult timp, dar lui îi era prea frică să cadă din nou în lumea viselor. Ultima dată când își lăsase ochii să se închidă, văzuse regimentul de soldați din Tarzivona cum se apropiau de Pădurea Roșie și îi dădeau foc, până nu mai rămăsese decât scrum din ea. Nu putea spune că regreta această viziune – reușiseră să o împiedice și, în plus, găsiseră o comoară mult mai devreme decât fusese plănuit cu două veacuri în urmă de către cele trei Narecznice, zânele odioase care se arătaseră atunci pentru prima dată în fața unui bărbat, căci se cunoștea prea bine faptul că numai un nou-născut și mama acestuia le puteau vedea.

   Nu își dădu seama dacă ațipise, dar când își deschise ochii, realiză că nu mai era singur în cameră. La fereastra ce dădea spre ieșirea de pe pământurile cvartirului, contele stătea cu mâinile în buzunare, îmbrăcat la fel ca ultima dată, atunci când îi spusese Diavolului să îl ucidă, căci nu mai putea suporta rușinea pe care o adusese asupra familiei prin greșeala lui.

   Nu era nimic la el care să se fi dus mai departe la fiul său – avea ochi la fel de negri precum părul ce rămăsese la fel de scurt, iar ridurile din jurul lor îi dădeau aerul unui om malefic. Era mătăhălos, aspect pe care nici Diavolul nu îl moștenise, acesta având un trup grațios, dar cât se poate de masculin.

   — Te văd din nou, creatură blestemată, scuipă scârbit contele.

   Aureus clipi terifiat, dorindu-și să se trezească din acest coșmar. Noc'mora era foarte rari, dar mai rari erau aceia care aveau o conexiune cu lumea celor morți. Iar el era unul dintre ei, blestemul cu care se născuse.

   — Uită-te la tine, continuă bărbatul. Fiul grăjdarului care a ajuns să ia masa cu fiul meu. Atât de mult a decăzut odrasla aia, nu? Ține de mâini un grăjdar și o sclavă. Dar acum mi-a adus sub acoperiș și o muritoare. Câte scursuri au ajuns să stea în conacul meu!

   Majordomul strânse în pumni cuvertura de pe pat, neîndrăznind să facă vreun gest.

   — Mereu am considerat că e prea mămos. A luat totul de la soția mea. Spune-mi, blestematule, mica mea țărancă ți se arată în vise? Mai jelește fiul meu după ea ca un copil speriat? Își amintește cum a murit?

   — Taci din gură, se auzi șoptind printre dinți.

   Contele își arcui surprins sprâncenele, apoi începu să râdă.

   — Să tac? Crezi că nu aș vrea să nu mai văd nimic din toate astea? Fiul meu mă scârbește și mă face de rușine chiar și după moarte.

   — Te înșeli, îl contrazise, ridicându-se de pe pat, chiar dacă își simțea picioarele ca gelatina. Fiul tău e tot ce tu nu ai reușit să fii vreodată. Tu ești cel care a pătat numele familiei tale, una mai cunoscută și mai apreciată decât orice familie regală de până acum!

   — Ce știi tu despre prestigiu, slujitorule? Poate că ai ajuns majordom, dar nu te-ai născut printre noi. Ești un sclav, un –

   Contele nu mai apucă să își termine șirul de jigniri, că Aureus se repezi spre el și îl împinse în perete. Își încolăci mâinile în jurul gâtului său și începu să strângă până îi simți venele ascunse sub piele. Bărbatul încercă în zadar să scape din strânsoarea sa, căci chipul începuse să i se învinețească. Ochii i se dădură peste cap. O dată. De două ori. Îi văzu buzele mișcându-i-se, și, cu toate că nu reuși să scoată niciun sunet, își văzu numele pe ele. Îi striga numele. Contele nu îi pronunțase niciodată numele înainte.

   Clipi și tremură terifiat când chipul bărbatului se schimbă în unul mult mai frumos, micuț și blajin. Contele dispăru ca prin magie și în locul lui o zări pe Rhoda, care îl privea de parcă îi era călău. Înainte să își poată lua de unul singur mâinile din jurul gâtului ei, se trezi împins cu o forță de neimaginat și căzu fără vlagă la picioarele patului, de care se lovi dureros.

   Fata se prelinse și ea pe perete, însă două brațe o prinseră la timp, iar Diavolul se lăsă în genunchi și îi sprijini trupul de al său. Rhoda începu să tușească și să inspire adânc după aer. Aureus se simți ca cel mai mare nenorocit din lume atunci când văzu lanțul de vânătăi întunecate ce i se formase deja pe piele.

   Stăpânul său îl privi cu asemenea furie, încât își dori să poată avea loc sub pat ca să se ascundă. Îi era rușine de sine și de ceea ce făcuse, chiar dacă nu fusese cu niciun strop de intenție.

   — Ce crezi că faci? îl întrebă tăios.

   Își pironi ochii în podea – nici măcar nu avea curajul să își ceară iertare.

   — Tu... auzi o șoaptă.

   Rhoda își puse o mână pe umărul Diavolului, încercând în zadar să se ridice. Ajunsese ca o legumă și arăta de parcă viața se scursese complet din ea pentru câteva clipe. Diavolul îi dădu părul de pe față și îi sprijini ceafa în palmă.

   — Tu poți să vezi morții.

   Aureus clipi surprins, la fel de uimit fiind și stăpânul, pe care îl văzu cutremurându-se.

   — L-ai văzut și tu? o întrebă șocat.

   Rhoda clătină ușor din cap, gestul parcă secând-o de puteri.

   — Nu l-am văzut, dar l-am auzit. L-am auzit pe tatăl tău, lordul meu.