R H O D A

   Rhoda nu ar fi trebuit să se afle acolo și simțea consecințele pe propria-i piele. Nu doar că stătea atât de aproape de prințesa Freja, însă acum trebuia să bea ceaiul de salvie cu ea și să se prefacă bucuroasă de faptul că se întâlniseră de două ori în aceeași zi.

   Adevărul era că Rhoda era pe punctul de a se duce spre bibliotecă și să ia acasă cartea pe care o ascunsese, însă chiar atunci o servitoare străină se grăbise spre ea să-i spună că prințesa ei îi cere prezența în apartamentul regal. Era un ordin, nicidecum o rugăminte. Nu avea nicio tragere de inimă să-i facă pe plac, dar nu risca să-i strice regelui Karstan reputația.

   — Nu-i așa că slujitoarea mea face cel mai bun ceai dintre toate câte ai băut? o întrebă curioasă.

   — Fără îndoială, Rhoda murmură.

   Freja îi zâmbi parcă mulțumită de răspunsul primit și pocni din degete. O fată ce era cu un an sau doi mai tânără decât ea veni în dreptul canapelei și luă ceașca din mâna prințesei. Altă servitoare puse pe scaunul liber cu tapiserie roșie un cufăr de lemn. Privi nedumerită cum aceasta îi deschise capacul și o îndemnă să arunce o privire.

   Cutia era plină cu diademe, coroane și alte bijuterii așa cum Rhoda nu mai văzuse până atunci. Era, cu siguranță, doar o parte din giuvaierele prințesei, însă le alesese numai pe acestea să le poarte în zilele de sărbătoare ce urmau.

   — Îți plac?

   Freja luă între degetele înmănușate o diademă de platină, bătută cu diamante ce înconjurau o perlă care sclipea ca o stea.

   — Sunt minunate, mărturisi.

   — Evident, pufni ea. Bijutierul meu e cel mai bun din tot continentul. Toate regatele îl vor în slujba lor, însă tata se asigură că nu pleacă niciunde. Haide, probează și tu una!

   Rhoda se uită mirată la ea și așteptă ca aceasta să râdă și să-i spună că nu ar lăsa-o în veci să îi atingă bijuteriile, dar prințesa îi zâmbi amuzată și luă din cufăr o coroană fină, cu pietre prețioase lipite astfel încât să ia forma unor flori. Dintre ele, recunoscu rubine, safire și cristale, iar construcția era probabil din aur alb.

   Se zgâi la ea o clipă, apoi o luă cu grijă și îi cântări greutatea cât timp Freja chemă servitoarea să îi aducă o oglindă. Se uită în sticla ce îi arătă propriul chip și și-o așeză cu mișcări ușoare pe cap, dând la o parte câteva șuvițe de păr. Coroana i se potrivea perfect și strălucea de parcă ar fi fost suflată cu sclipici, iar zâmbetul imens pe care îl avea pe buze se întrecea cu ea în frumusețe.

   Prințesa își împreună palmele sub bărbie și se uită la ea de parcă avea în față o bucată mare de ciocolată.

   — Minunat! șopti uimită. Îți vine atât de bine, Rhoda!

   — Crezi?

   Își întoarse capul pe toate părțile și nu putu să nu se minuneze de fiecare dată când florile coroanei atrăgeau spre ele toată lumina. Probabil așa se simțeau reginele și prințesele când primeau câte o bijuterie nouă. Ea nu râvnise niciodată la brățări, coliere sau alte giuvaiere, însă acum nu putea să simtă nimic altceva în afară de bucurie.

   — Bineînțeles! suspină Freja. Lila, spune tu că nu arată atât de frumos!

   Servitoarea tânără păși iar până în dreptul lor și zâmbi călduros, așa cum ar face o prietenă de-o viață.

   — Arăți de parcă ar fi fost făcută pentru tine coroana, lady Rhoda! spuse și ea. Îți stă foarte bine.

   — Mulțumesc, abia reuși să șoptească din cauza emoției.

   Ușa care dădea în salon se deschise larg. Un bărbat înalt și îmbrăcat în pantaloni albi strânși pe picior și o redingotă albastră, cu nasturi de aur și epoleți plini de insigne, atât de multe că Lachlan ar fi devenit gelos, stătea în prag. Își dădu seama că acesta era fratele prințesei de îndată ce îi văzu părul negru și ochii verzi – semnănau atât de mult, încât ai fi zis că erau gemeni. Ochii lui scrutară toate cele patru femei din salon și începu să zâmbească atunci când întâlni privirea Rhodei.

   — Freja, de mi-ai fi zis că ai un musafir atât de important, mi-aș fi făcut intrarea ca un adevărat domn.

   Prințesa își dădu râzând ochii peste cap.

   — Nu mai sta în pragul ușii, Velizar! Treci înăuntru.

   Bărbatul zăbovi o clipă, apoi făcu doi pași spre ele. Freja își întoarse capul și bătu entuziasmată din palme.

   — Rhoda, acesta e fratele meu, prințul Velizar. Viitorul rege al Arkaviei. Zar, probabil e evident cine e musafirul meu.

   — Bineînțeles. Renumita frângătoare de inimi, Lupoaica din Golful Lupilor. Ce onoare pe mine să te întâlnesc înainte de bal! Din păcate, i-am promis regelui că vom călări în jurul castelului, însă sper că nu ai să-mi refuzi invitația la o plimbare pe seară, nu?

   Rhoda încercă să-și ascundă roșeața din obraji. Era flatată că un viitor rege o scotea la plimbare, mai ales unul care era atât de atrăgător. Avu grijă să-și controleze vocea când vorbi.

   — Ar fi plăcerea mea, Alteță.

   Prințul Velizar zâmbi larg și clătină ușor din cap.

   — Minunat, minunat! Permite-mi să-ți spun cât de bine îți stă cu acea coroană pe cap. Cu siguranță ai fi o regină atât de iubită de toți oamenii.

   Auzi un icnet și cu siguranță nu era al ei. Velizar îi rânji surorii sale peste umăr, iar după ce făcu o plecăciune scurtă în fața lor, ieși din apartament și se îndreptă spre grajduri.

   Înainte să-și poată da seama ce se întâmplă, Freja o privi cu atâta ură, încât părul de pe mâini i se ridică și își dori să dispară de acolo.

   — Bucură-te cât de mult poți, Rhoda. E prima și ultima dată când ai să porți o coroană, pentru că niciun prinț și niciun rege nu te va lua de soție. Toți nobilii adunați la castel au venit doar pentru bârfe.

   Rhoda își miji ochii și pufni zgomotos. I se păruse tot timpul ciudat cât de prietenos se purta Freja cu ea; era sigură că e ceva putred la mijloc. Își luă coroana de pe cap cu mișcări ușoare, fără să îi dea satisfacția să o vadă nervoasă sau jignită.

   — Nu aș zice același lucru și despre fratele tău, prințesă, îi răspunse pe același ton răutăcios.

   — Velizar e un prost, pufni ea, scuturându-și de pe umăr o scamă inexistentă. Și-ar oferi tronul oricărei fete care arată bine. Dar tu, Rhoda... oh, sper că nu crezi că are să se uite cineva la tine, nu? Nu ar scoate nimeni în lume o soție cu o cicatrice așa hidoasă pe față, iar tatăl tău șchiop nu e un motiv de mândrie.

   În loc să o pocnească așa cum fusese învățată, fiica neînfricată a lordului Peadar îi zâmbi de parcă ar fi primit un compliment. Era suficient de orgolioasă încât să nu se lase intimidată nici măcar de o prințesă din cel mai bogat regat al continentului. Poate că avea brăzdate în dreptul ochiului ghearele lupului său, Gucra, de când era doar un pui căruia îi murise mama, dar măcar nu purta două măști, una de viperă și alta de sfânt.

   — Rămâne de văzut, Freja.

   Prințesa izbucni într-un râs atât de malefic, că până și servitoarea ei, Lila, tresări din colțul camerei și abia își stăpâni un icnet.

   — Oh, fată prostuță, continuă să visezi. Continuă să crezi că toți oamenii care zumzăie prin castel au venit pentru balul tău. Ai fi foarte dezamăgită să afli că toți sunt adunați pentru anunțul logodnei prințului Lachlan. Ah, zeilor! icni, punându-și mâna la piept cu o mină nevinovată. Mi-a scăpat vestea pe care nu trebuia să o auzi.

   Oricât de tare ar fi încercat să se țină, simți cum ceva din interiorul ei se sparge. Înghiți de mai multe ori în sec ca să alunge nodul greoi ce îi rămăsese în gât.

   — Ce vrei să spui? o întrebă nesigură.

   Freja rânji.

   — Ar trebui să fie o surpriză, dar dacă tot am dat cu bâta-n baltă... adevărul e că tata a căzut de acord cu regele Karstan ca eu să mă căsătoresc cu prințul Lachlan. Ce bucurie, nu? oftă gânditoare, apoi se făcu tristă când o privi iar pe Rhoda. Da, sigur nu poți să mă feliciți când eu îți voi deveni regină. Vezi, Rhoda, tu ești stricată. Nimeni nu își va dori o femeie pe care prințul a folosit-o de atâtea ori. Pătată. Prihănită. Impură.

   Își strângea pumnii la fiecare cuvânt rostit cu atâta amărăciune. Auzise și ea zvonurile răspândite prin regat despre aventura pe care ar avea-o moștenitorul tronului cu fiica lordului Peadar, însă niciodată nu se simțise mai jignită decât acum, auzindu-le din gura Frejei. Plângea, fără îndoială. Plângea pentru că nu îi spusese nimeni de logodna lui Lachlan. Că Lachlan nu îi spusese. Se simțea trădată. Suferea pentru că bărbatul de care se convinsese că era îndrăgostită urma să aibă o soție, o viitoare regină. Și nu oricine, ci o scorpie. Îi era milă de oamenii care se vor afla sub comanda ei.

   — Minciuni, spui numai minciuni! strigă, ridicându-se furioasă de pe canapea.

   — De ce nu îl întrebi pe Lachlan, ca să te convingi?

   Tonul pe care îl folosi o făcu să se gândească la un șarpe veninos. Își șterse lacrimile ce îi pătau obrajii și surprinse privirea dojenitoare pe care servitoarea o avea, regretul din ochii ei față de cruzimea cu care o tratase prințesa. Rhoda îi întoarse spatele și ieși din apartament ca o tornadă.

   Se îndreptă spre bibliotecă, asigurându-se pe tot drumul că nu o oprește nimeni și nu se întâlnește cu regele, mai ales cu Lachlan. Nu se simțea în stare să le zâmbească după toate câte aflase din gura nenorocitei de prințese. Era mai sigură ca oricând că nu mai voia să participe la bal. Poate urma să îl strice când nu o vedea nimeni, să dea drumul găinilor în bucătărie și să deschidă toate geamurile să intre moliile în dulapurile pline cu haine ale invitațiilor.

   Nu era nimeni în bibliotecă, la fel ca în fiecare zi. Venea destul de des pe aici, încât să o găsească mereu pustiită. Se îndoia că mai citea cineva din acel castel, în afară de servitoarele care împrumutau cărți ca să-și învețe odraslele să citească.

   Se duse spre fundul încăperii și se puse în genunchi, întinzându-și mâna pe sub raft ca să-și ia cartea și să-și dea seama de ce se mai afla așa ceva tocmai acolo.

   Îi îngheță sângele-n vene. Cartea nu era nicăieri. Începu să caute pe rafturile de sus, printre alte cărți și chiar și pe mesele pline cu hârtii. Era sigură că bibliotecarul nu o luase de acolo, căci nu o văzuse când o ascunsese și, în plus, pe timpul turnirului, toți angajații inferiori s-au strâns în bucătărie și au mâncat ca să nu îi deranjeze nimeni. Nici nu venise până atunci.

   Simți cum începe să transpire și să amețească. Dacă afla cineva că ținuse în mână o asemenea carte, urma să fie decapitată. Fără îndoială. Se lipi cu spatele de perere și încercă să-și calmeze respirațiile haotice.

   Ghinionul o urmărea pretutindeni, iar ziua îi fusese distrusă în cel mai oribil mod. Nu mai rezistă și se prăbuși pe podea, strângându-și picioarele la piept și începând să plângă zgomotos. Nu o interesa dacă o vedea cineva. Nu o mai interesa nimic. Ea nu era importantă. Nu îi păsa nimănui de sentimentele care o distrugeau încet.

   Dacă ar fi fost într-o pădure, probabil ar fi început să țipe de îndată ce ar fi auzit un tors în dreptul urechii sale, însă acum doar își ridică privirea din pământ și se încruntă când zări o pisică lângă ea.

   Rhoda cu greu o putea numi pisică.

   Era neagră, însă avea câteva dungi cenușii pe spate și pe coadă, iar în dreptul pieptului – o pată albă în formă de pânză de păianjen. Ochii îi erau de un liliachiu închis așa cum văzuse numai la bijuterii și sclipeau de parcă erau unși cu lac. În vârful urechii drepte avea un inel de aur, iar de cealaltă atârnau mai mulți cercei mici.

   Pisica miorlăi.

   Putea să jure că era doar rodul imaginației sale, o fantezie cauzată de toată suferința sa. Însă când pisica îi puse o lăbuță pe genunchi, se convinse că era reală. Animalul începu să meargă spre un colț îndepărtat și o privi o dată peste umăr, de parcă i-ar fi zis că trebuie să o urmeze. Așa că Rhoda se ridică de pe jos și începu să meargă cu pași nesiguri după ea.

   O conduse printre rafturi, pe lângă steagurile agățate lângă perdele, până când pisica se opri în dreptul unui perete pe care se afla un tablou cu primul rege al Tarzivonei. Ochii liliachii se îngustară și o priviră atent.

   Nu știa ce făcea acolo. Se îndoia că pisica aceea era normală. Dacă ar fi văzut-o cineva, sigur s-ar fi auzit vorba despre ea prin castel, despre un animal ciudat și oarecum înfricoșător. Rhoda înghiți în sec și începu să pipăie tabloul, simțind cum i se lipește praful de buricele degetelor. Sticla era rece și lipsită de vreo crăpătură, iar rama din lemn de trandafir parcă se auzea trosnind sub atingerea sa. Din greșeală, tabloul scăpă din cuiul în care era agățat și aproape îi căzu în brațe.

   Nu se sperie de faptul că urma să distrugă ceva antic, atât de sacru că nici nu ar fi trebuit să se apropie de el, căci ce o înfricoșă cel mai mult fu raftul de cărți care începu să se miște în lateral, trosnind și parcă gemând din pricina mișcării. Suna a vechi, a ruginit, a ceva ce nu mai fusese mutat de o vecie.

   În peretele ce fusese acoperit de raft era o ușă ce ducea spre un întuneric morbid, din care un val de răceală o împinse înapoi.

   Rhoda putu să jure că pisica scuipă când se auzi un vuiet. Era o ușă ce ducea, probabil, spre catacombele despre care știuse până atunci că fuseseră închise.

La un moment dat o să îmi privatizez cartea, iar ca să o citiți în continuare va trebui doar să mă urmăriți. Nu fac asta nicidecum să îmi cresc numărul de urmăritori, pentru că nu îmi folosesc la nimic, ci pentru că vreau să simt că munca îmi e apreciată. Am în jur de 80 de vizualizări pe capitol și nu mai mult de 15 voturi. Să nu mai spun de comentarii. Dacă îți place ce scriu, lasă măcar un semn să îmi dau și eu seama de asta. Scriu din plăcere, dar aș putea la fel de bine să păstrez doar pentru mine. Muncesc o grămadă de ore pentru un capitol minuscul. Probabil o să fac la fel și cu restul cărților mele.

EDIT!!!: După cum știți, s-a scos chestia cu capitolele private, așa că nu mai trebuie să mă urmăriți, dar nu ar strica să văd în continuare păreri despre carte.