— Bună dimineața, frumoasa adormită! Trezește-te, altfel întârziem la școală. Sau trebuie să te sărut pentru a te trezi? îl aud pe Sebastian, dar nu îl bag în seamă.

     Mă ridic ca ars, atunci când îi simt respirația caldă, exact deasupra buzelor mele. Nebunul ăsta chiar voia să mă sărute?

        — Poponarul naibii! Nu îți merge cu fetele și acum schimbi partea? țip la el, încă mirat de ceea ce voia să facă bulangiul din fața mea. 

        — Voiam să te scuip nebunule. Nici dacă aș fi poponar, și chiar dacă tu ai fi și ultimul de pe planetă, nu aș fi așa disperat, încât să mă uit la tine, replică brunetul fără non-șalanță. 

         — Vai, dar ce să zic? Crezi că eu m-aș uita vreodată la tine? întreb la rândul meu, căutând prin dulap, un tricou care nu este extrem de șifonat.

         — Normal că nu te-ai uita. Dacă ai face asta, ai orbi din cauza frumuseții mele, spune brunetul, plin de sine.

          — Poate nu aș mai vrea să văd după aceea, mormăi, în timp ce îmi iau o pereche de pantaloni, pe care i-am ales din întâmplare.

           — Hai mai lasă-te zâno. Nu te crede Făt-Frumos, dacă semeni mai mult a balaur, replică, îmi face cu ochiul, și pleacă înainte de a mai spune ceva.

          
         După ce Sebastian închide apartamentul, urcăm în mașina sa, iar gândul îmi zboară pe neașteptate la Iza. Îmi amintesc de ochii ei. Ochii precum marea, care îmi înecau de fiecare dată supărările. Îmi aduc aminte și de râsul său colorat. Râs care era mai amuzant decât gluma în sine, dar care te făcea să zâmbești automat. Îi văd chiar și acum părul tuciuriu, cum se clătina subtil, din cauza vântului. Îi pot simți și în acest moment buzele sale pline și cărnoase, sau mâinile pe care le avea mai mereu, precum gheața. O simt și azi aproape, dar e mai departe decât îmi pot imagina.

        Sunt momente în care o pot vedea. În care o îmbrățișez, o sărut, îi spun cât de mult o iubesc. Spre marea mea dezamăgire, toate acele clipe de fericire, sunt doar niște joculețe, primite de la subconștient. Încerc să îmi amintesc momentele în care o aveam aproape, dar nu pot. Tot ce îmi pot aminti —și nu prea aș vrea— este acea noapte care m-a distrus, atât pe mine, cât și pe ea.  Ea nu se va întoarce, iar eu, nu voi mai putea fi vreodată ,,eu".

         Nu voi mai putea să o aud vreodată.
         Nu îi voi mai putea simți parfumul.
         Nu îi voi mai putea vedea roșeața obrajilor, atunci când îi spuneam cât de frumoasă este.
         Nu îi voi mai putea simți bătăile inimii, ca atunci când stăteam așezați pe iarbă și priveam cerul.
         Nu mai trăiește, iar asta, este doar vina mea.

          Eu am omorât-o.

     
          —  Hei! Pământul către Arax! îl aud pe Sebastian, și mă întorc spre el.

            — Da?

            — La ce te gândești? Pari mai pierdut decât de obicei, replică brunetul și începe să râdă, dar eu nu pricep ce este amuzant.

            — La nimic, mint și mă așez mai bine pe scaun.

             — După moaca ta, părea că te gândești la lucruri de o importanță cosmică, spune și apoi virează la dreapta.

             — Mă gândeam la niște prostioare, îi răspund și apoi privesc pe geam.

              — Niște ,, prostioare'' pot fi totul, răspunde Seb, iar eu îl aprob printr-un semn subtil din cap.

       
        Sebastian are dreptate. Niște ,,prostioare'' chiar pot fi totul.

         Țin minte și azi cum Iza mă murdărea de fiecare dată cu îngheață pe nas, ca mai apoi să mă sărute și să curețe acel loc.
         Țin minte cum aștepta mereu să încep eu să mănânc, pentru a o face și ea.
          Țin minte cum stătea noaptea și se uita fără vreun motiv la mine, deși nu știa că eu eram treaz.
          Țin minte multe ,, prostioare'' care totuși au început demult să însemne  "totul".
        
          
           Aș vrea să pot retrăi acele momente la nesfârșit, dar din nefericire, sfârșitul e aici, iar începutul nu mai poate reveni.

      
***

  
          — De ce nu ai venit ieri? îl întrebă Lia pe Sebastian, din momentul în care clopoțelul sună, și cea de-a patra pauză sosește.

          — Păi nu prea m-am simțit bine, minte brunetul, uitându-se mai apoi complice la mine.

           — Ce s-a întâmplat? Acum ești mai bine? Ai fost la doctor? Ce ți-au spus? Nu e grav, nu? îl asaltează cu întrebări, pe brunet.

           — Ușurel mamă! răspunde Sebastian, dându-și ochii peste cap. Sunt bine, nu am nimic.

            — Sigur? întreabă din nou Lia, cu o privire suspicioasă.

            — Foarte sigur, replică brunetul și apoi îi strică părul, zvârlindu-l.

            — Asty! exclamă nervoasă bruneta, dându-i un pumn în umăr, și făcându-mă să zâmbesc subtil.

         Îmi place să mă uit la ciondăneala dintre ei. E ceva al lor. Un fel aparte de a-și exprima dragostea. Dacă nu i-aș fi știut, aș fi crezut că sunt frați, sau ceva mai mult. Nu e ca și cum nu aș fi crezut asta cu ceva vreme în urmă.

         Îmi dau seama de faptul că Lia mă ignoră, și nu se simte tocmai bine fiindcă se află prin preaajma mea, dar asta este exact ce am vrut. Sau voiam. Nici nu mai știu ce vreau. Am pus distanță când trebuia, iar asta contează.  
 
          Îl observ pe Jacob— sau mai bine zis slăbănogul— cum se apropie de noi, și habar nu am de ce, însă simt că vreau să îi sar la gât. În schimb nu o fac, iar acesta se apropie și mai mult, oprindu-se în dreptul Liei.

            — Lia, mergem? o întreabă pe brunetă, zâmbind fals în dreptul meu.

            — Dar eu mai am două ore, replică la rândul ei, iar eu îmi dau seama că vor să chiulească din nou.

            — Sunt doar două absențe, nu contează, răspunde Jacob, dar Sebastian, intervine.

             — Lia nu chiulește, Jacob. Poți pleca singur, îi spune hotărât, iar apoi o trage pe brunetă înspre el.

             — Nu chiulește? întreabă scheletul, ca mai apoi să râdă subtil. Asta să o crezi tu, continuă și apoi îi face cu ochiul.
    
         Sebastian se uită suspect la fata de lângă el, iar aceasta se înroșește precum un copil mic. Își dă seama că nu va scăpa oricum de morala pe care brunetul i-o va da, așa că pleacă de lângă Seb și se uită complice la Jacob.

            — Sunt doar două absențe, replică mai apoi, ridicând relaxată din umeri.

            — Cum? întreabă brunetul total surprins de ceea ce a auzit.

            — Haide frumoaso. Nu vreau să se termine pauza, spune și apoi îi prinde mâna în a sa, făcându-mă să îmi întorc privirea. Nu vă faceți griji, voi avea mare grijă de ea, ne spune mai apoi mie și lui Sebastian, rânjind.

         Se îndepărtează din ce în ce mai mult, urcându-se apoi într-o mașină, și pornind în trompă din curtea liceului.

            — Îl omor pe nemernicul ăla, îl aud mai apoi pe băiatul de lângă mine.

            — Nu e prima dată când chiulește din vina lui, îi răspund, iar el, devine mai încordat.

           — Jacob ăla vrea să se aleagă cu un tatuaj pe gratis și nu știe cum, replică Sebastian, râzând subtil.

           — Lasă-l naibii. Nu merită, spun la rândul meu și aud apoi clopoțelul.

           — Nu am cum Arax. Trebuie neapărat să o feresc pe Lia de probleme. Unchiul ei ar fi mai mult decât bucuros, să afle că are alte motive pentru a o bate.

          — Nu m-am gândit la asta, afirm.

           — Vedem ce facem, dar momentan ar trebui să plecăm la curs, replică și apoi mă bate cu palma peste umăr, plecând spre intrarea liceului.
         
         Nici nu înțeleg de ce faza asta cu Jacob îmi dă bătăi de cap. După mine, Lia ar putea să își spargă bostanul, fiindcă nu m-ar deranja. Bine, nu aș vrea să se întâmple asta, dar vorba vine.

        Lia a pus distanță. Distanță pe care eu am rugat-o să o ia. Nu prea am rugat-o, ci mai mult am obligat-o prin jigniri, dar asta e. De ce simt totuși că aș vrea să depășesc acea distanță? De ce simt că aș vrea să trec granița dintre noi doi? Graniță pe care tot eu, am impus-o.

 
        Bruneta e dusă momentan, iar Seb nu prea mai e calm. Eu sunt la mijloc, iar Jacob se joacă cu nervii mei. Suntem patru pioni, și fiecare are un joc ascuns. Cine va câștiga în cazul acesta? Sau mai bine zis, ce va câștiga? Pentru a se salva, bruneta va trebui să piardă acest joc.

         Stau și mă întreb acum de ce îmi ocup timpul cu astfel de gânduri. De ce mă gândesc ba la Jacob, ba la brunetă? De ce simt că vreau să o ajut, chiar dacă am îndepărtat-o cândva?

         De ce întrebările simple, au mereu răspunsuri date naibii?
               

____

            Nu vă vine să credeți, așa-i?:)))

            Aproape două luni de când nu am mai scris la această carte, și sper să mai citească cineva.

             Capitolul nu este unul foarte wow, sau unul foarte lung, dar este unul de ,, reîntoarce", să spun:)  Sper că v-a plăcut și ca de obicei, vă aștept părerile în comentarii ♡               
              Love u guys and thanks a lot for everything:)))