MAD HATTER 🎩

        — Ce naiba vrea să facă?

        Tunete și fulgere ieșeau din sala de întâlniri a Armatei Negre în această dimineață. Era ora șase dimineața, dar absolut toți eram mai energici ca niciodată. Principala sursă era cuvintele adresate de verișorul Zemorei, Cab. La început nu a fost ceva ce nu știam deja, dar mai apoi, când am aflat că un trădător zăcea printre noi, unul care a rupt vraja care punea castelul în mișcare, astfel că locația noastră era fixă, iar armata roșie plănuia mai curând decât credeam un atac asupra noastră pentru a pune mâna pe Zmeura mea, parcă tensiunea s-a ridicat până în gât fiecărei persoane din cameră.

        — Ei cred că Zemora este conducătorul de drept al Wonderland-ului, spuse Cab. Așa că plănuiesc să o captureze ca mai apoi să o convingă să facă absolut tot ce vor ei.

        — Vin după mine, spuse și Mora, din dreapta Oliviei.

        — Nimeni nu o să-ți facă rău, o asigură unchiul ei, Henry, care stătea lângă mine, emanând o energie pe care nu am mai simțit-o până acum venind de la el.

        Mânia lui rivaliza cu a mea. Dar nu o întrecea nici măcar cu jumătate, deoarece mă simțeam de parcă aș putea distruge un întreg perete cu un singur pumn.

        — Nu ar avea curaj, i-am spus și eu. Am să le rupt mâinile și picioarele și am să îi bat cu ele pentru fiecare privire care îndrăznesc să ți-o arunce. Chiar și cea mai inofensivă.

        — Nu mi-e teama, spuse ea, acestea fiind primele cuvinte pe care mi le adresează după două zile de tăcere. N-am de gând să fug, se întoarse mai apoi spre Wez și Liv. Vreau să lupt.

        — Normal că o să luptăm, zise Wezen, tare și clar, astfel încât toți oamenii de la masă să îl audă.

        Încă nu mi-am revenit din urma faptului că Zemora mi-a vorbit. Chiar mă așteptam că urma să mă dea dracului, fără să îmi mai arunce vreo privire vreodată. Ultimele două zile au fost, de asemenea, cele mai enervante zile din viața mea. Eram cinic și sarcastic. Mă miram cum de nu m-am trezit încă cu un fulger în fund după ce l-am călcat pe nervi în ultimul hal pe Wezen. Fusesem nervos din pricina faptului că Zemora mă ignora, iar astfel am reușit să împart atitudinea mea tensionată cu Henry și Wezen. Nici pe front nu m-am putut întoarce pentru a-mi vărsa cel puțin nervi pe ceva. Ares îmi luase locul și se distra pe cinste, îndrugând într-una prostii de ale lui legate de cum eram al naibii de îndrăgostit de Mora și aceasta mi-a pus zgardă la gât, sau ceva de genul. Probabil se temea ca nu cumva să-mi vărs nervi pe el după asemenea cuvinte. Bietul de el.

        — Stai, stai, stai, se băgă atunci Rylan.

        Mora a oftat exasperată.

        — Doisprezece minute și treizeci și șapte de secunde, îi scuipă ea.

        Rylan se încruntă către ea, lătrând înapoi un ,,ce?".

        — Atât ți-a luat să îți deschizi păsărica aia de gură pentru a polua aerul cu cuvintele tale, zâmbii ea dulce spre el.

        Nirvana, din dreapta lui Henry, pufnii în râs, acoperindu-și gura cu palma înainte de a-și cere scuze. Mora nici măcar nu și-a întors privirea spre ea, fapt care clar, a afectat-o. În schimb, i-a șoptit ceva Oliviei. Rylan, în schimb, a privit-o pe Zmeurici neimpresionat, și a spus, de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat:

        — Care e garanția că verișorul tău mult prea iubit nu ne minte?

        — Cab nu minte, spuse ea, întorcându-și privirea spre mine. Întrebați-l pe Hatter. Sunt sigur că își poate da seama de asta.
Perechi de ochi sau întors atunci spre mine, timp în care eu am putut doar să mențin privirea Zemorei.

        — Spune adevărul, am confirmat și eu, când i-am întâlnit ochii lui Wez.

        — Ne-am înțeles atunci, continuă Mora. Aveți tot dreptul de a pune la îndoială intențiile lui Cab. Chiar respect lucrul ăsta. Dar vă promit eu, chiar și cel mai inofensiv lucru suspect pe care îl va face va fi pedepsit imediat de către mine. Cab știe că pot să joc oricând ping-pong cu capul lui dacă am chef, spuse, aruncând o scurtă privire criminală către verișorul ei.

        — Da, sefa mea, zise Cab, ridicându-și ambele mâini în semn de pace.

        Această Zemora pusă pe amenințat și pe bătaie e al naibii de atrăgătoare. Oare dacă o calc și eu puțin pe nervi, mă va amenința și pe mine? Mora își continuă discursul înainte ca eu să-mi pot confirma bănuiala.

        — I-am rugat pe Cheshire Cat și pe Ares să spioneze regatul condus de armata roșie pentru mine, spuse ea, aruncând o privire către proaspăt venitul de pe front, Ares. Nimic nou până acum, știu. Dar nu i-am pus să spioneze Armata Roșie. Ținta lor a fost altceva. Mai exact regele și regina de inimă roșie. Adevărații conducători.

        Mii de șoapte au spart liniștea din încăpere, cât timp cineva îi adresă o întrebare:

        — Zemora, dar am crezut că ei nu au niciun control asupra armatei? Sunt doar cu numele conducători.

        — Nu e adevărat. Vezi tu, regele și regina de inimă roșie trăiesc acum încrezându-se în Indigo. Crezând că acesta îi va aduce coroana pentru a-și relua locul de drept. Am rugat-o pe Cheshire Cat să afle locația exactă a celor doi. Ultima mea sarcină pentru ea va fi trimiterea unor dovezi concrete care îl vor da de gol pe Indigo. Odată cu asta armata îi va fi luată de sub puterii. Un mare plus pentru noi.

        Femeia asta deșteaptă și vicleană!

        — Dar coroana?

        — Coroana, continuă Mora, după cum știți, e sub posesia Armatei Roșii. Lucru necunoscut de către adevărații conducători. Asta a fost sarcina mea pentru Ares. Aflarea locației exacte a coroanei. Norocul nostru e că Ares a aflat această informație înainte ca acoperirea lui să fie dezvăluită.

        — Nu i-au schimbat locația între timp, dacă asta vă întrebați, a întărit Cab cuvintele Zemorei cu un alt adevăr.

        — Un echipaj va merge cu Minerva, odată ce vraja se va rupe, pentru a-și recupera coroana, iar când regele adevărat va afla de trădarea lui Indigo, va fi mult prea târziu pentru a mai obține coroana, deși sunt sigură că își va retrage forțele pentru a-și înfăptui un plan propriu. Cum am spus, va fii prea târziu.

        — Având coroana înapoi pe capul surorii mele, spuse Olivia, moștenitoarea de drept, va aduce sfârșitul războiului. Va salva natura, iar încetul cu încetul va reabilita pacea în lume.

        — Planul Zemorei a fost susținut și aprobat de la început atât de către mine, cât si de către regina mea, a spus și Wezen, luând mâna Oliviei într-a lui. Ea ne-a croit drum spre succes, iar tot ce ne rămâne nouă de făcut acum este să pășim spre el. Nu contează rangul vostru. Vârstă sau chiar partea de regat din care proveniți, cât timp aceași dorință de a oprii acest război, care a durat prea mult timp, ne-a unit astăzi aici.

        Cuvintele lui Wezen și Oliviei au adus instant sentimentul că tot acest plan va fi pus în aplicare mult mai curând decât puteam crede. Am tras mult prea mult de timp, iar dacă amânăm mult această finală confruntare, totul se va întoarce împotriva noastră.

        — Trebuie să vorbesc ceva cu Cab, spuse Zemora când trecu pe lângă Henry, dând să iasă din încăpere.

        Nu aveam de gând să o las să plece atât de ușor, așa că am urmat-o:

        — Știu eu un loc sigur în care ne putem retrage amândoi.

        Și-a întors capul spre mine, ridicând curios din sprânceană. Am luat-o prin surprindere cu modul rapid în care am ajuns-o din urmă, stând exact nas în nas, când ea se oprii pentru a se întoarce spre mine. Vârfurile nasurilor noastre se atingeau, iar obrajii ei s-au aprins instant într-o nuanță interesantă de roz.

        — Este o debara acolo mai pe colț. Ne putem ascunde acolo. Nu-ți promit că voi fii cuminte, totuși!

        Păru totuși că reușii să își revină în fire, păcălindu-mă cu un zâmbet drăgăstos, ridicându-se pe vârfuri pentru a-mi șoptii la ureche:

        — Dacă soarta ne găsește pe amândoi singuri într-o debara, eu voi fi cea care nu va fii cuminte. Deoarece  am de gând să-ți smulg bijuteriile și am să le pun în salata lui Oliver Persky.

        Modul calm în care mi-a spus toate astea m-a făcut să izbucnesc în râs, neputând să nu observ cât de adorabilă era când mă amenința.

        — Mai spune-mi, iubirea mea, că-mi place!

        — Lasă-mă în pace, dobitocule! făcu ea câțiva pași în spate. Am treabă.

        Am rânjit în modul acela despre care știam că o enerva foarte tare, și am spus, cu intenția de a o ațâța mai mult:

        — Habar nu ai cât de mult mă excită modul în care mă jignești.

        — Ești enervant, spuse ea.

        Probabil că eram enervant, dar pe ea chiar o enervasem. Preferam totuși oricând o Zemora care se ceartă cu mine, decât o Zemora care se comportă de parcă nu exist.

        — Ești frumoasă, i-am spus eu, ca mai apoi să adaug pe un ton foarte serios: Am ceva foarte important de spus.

        Zemora păru chiar mai enervată după acest comentariu, dar își reprimă grimasa, punându-și mâinile în șolduri cât așteptă continuarea cuvintelor mele.

        — Oferta mea cu debaraua rămâne accesibilă pentru orice eventualitate!

        Ochii ei s-au mărit atât de mult, încât pentru o clipă m-am temut că aveau să îi zboare afară din orbite. Mai apoi a țipat, cu totul sătulă de mine și de comentariile mele inteligente, și mi-a întors spatele, continuându-și drumul, lăsându-mă astfel singur pe coridorul lung. Am reușit totuși să spun înainte ca ea să dispară din raza mea vizuală:

        — Deja îmi este dor de tine, Zmeurici!

Totuși, Mora a ținut să aibe ea ultima mișcare din acest joc, și mi-a arătat degetul din mijloc, fără ca măcar să se întoarcă spre mine pentru a-și descoperii zâmbetul gigantic, care pariam că îi acoperea chipul în aceste clipe.

        Cred că până la urmă, totul va fii bine între mine și Zemora.

ZEMORA 🦋

        Pășind în spațiul deschis în care de obicei aveau loc antrenamentele, am încercat să calmez ființa aflată în palmele mare, care evident, era foarte agitată. Minerva știa aparent ce urma să se întâmple, dar nu a făcut nici cea mai mică mișcare prin care mi-ar putea spune că nu are încredere totală în mine. Am așezat-o în mijlocul terenului, și m-am distanțat de ea mai apoi, lăsând câțiva pași mari între noi. Eram doar noi două aici. Ceilalți membrii ai armatei se aflau acum în cealaltă parte a castelului, cât mai departe de mine, împreună cu Cab, care încă îi punea la curent cu tot ce avea Armata Roșie în plan.

        — Zemora este singura familie care mi-a mai rămas, a mărturisit aceasta când i s-a cerut un motiv pentru care își trădase armata pentru a ne ajuta. Nu am să fac aceeași greșeală de a sta pe bară și de a privii cum este abuzată, din nou.

        Încercam să nu dau mare credință cuvintelor lui, dar ce mă speria cel mai tare era faptul că puteam să-mi dau seama că spune adevărul. Iar Luka spunea același lucru, folosindu-și magia pentru a afla dacă intențiile sale sunt într-adevăr onorabile, precum acesta susține. Eram compleșită. Ar fi o minciună dacă aș spune că nu i-am dus dorul. Fusese prima persoana care mi-a arătat un gram de bunătate în timpul meu petrecut în armata roșie, iar trădarea sa m-a durut mai mult decât cuvintele pot descrie. Undeva adânc, înăuntrul meu, voiam să iert. Să dau o a doua șansă. Dar o altă parte mai răutăcioasă dinăuntrul meu vrea altceva. Vrea să o vadă puțin suferind în sucul propriu.

        Chiar aș fi iertat-o. Azi. Acum. Doar pentru a o avea aici aproape de mine. Urma să folosesc extrem de multă anti-magie încercând să o aduc pe Minerva înapoi la forma ei originală. Iar de asta eram sigură că nu am să fiu prea atentă cu privire la lucrurile în care puterea mea ar putea să decaleze de sub controlul meu pentru a le lovii. Asta îi are ca subiecți principali pe prietenii mei din Armata Neagră. Voiam ca Luka să fie aici. Alături de Olivia, unchiul Henry, Wezen și Caspian. La naiba, chiar și Nirvana. Voiam ca persoanele dragii să-mi fie aproape pentru a-și oferii suportul emoțional. Dar nu era posibil. Pentru binele lor, am cerut să stea cât mai departe de mine.

        Faptul că ei erau în siguranță mă încălzea puțin. Era de parcă m-am întors în timp, cu două luni în urmă. Eram din nou în castelul armatei roșii, singură, după ce Emma murise. Cab era pe front, iar tot ce aveam eu pe atunci era compania unui animal îmblănit, ciudat de inteligent, fără de care, cel mai probabil mi-aș fi pierdut mințiile. Doar eu și cu Șobii. Din nou, eram doar noi doi. Noi două. Eu și Minerva.

        Nu puteam să nu mă gândesc la faptul că biata Minerva, care practic era verișoara mea, nu va avea șansa de a se bucura măcar pentru două clipe de libertate, după ce în sfârșit își va recupera corpul, deoarece va fi imediat aruncată fără ca măcar să fie întrebată ce își dorește ea cu adevărat, în altă cușcă. Probabil că ea nu avea să vadă toată situația asta ca pe o închisoare. Dacă totul merge bine avea să fie regina Wonderland-ului. Va putea conduce peste tot și toate, iar războiul își va găsii sfârșitul într-un final. Eu personal, nu mi-aș dorii să fiu regină. În ochii mei, acest titlu nu poate decât să mă împovoreze cu mai mult decât pot duce, când tot ce vreau eu cu adevărat este să fiu liberă.

        Tocmai din acest motiv sentimente grele îmi apăsau umerii când mă gândeam la verișoara mea, Minerva. Am discutat și cu Olivia despre toate astea. Ea a cerut ca imediat cum sora ei mai mare avea să revină la forma ei normală, să ne adunăm atât eu, cât și unchiul meu Henry și Caspian, într-o încăpere, pentru a petrece puțin timp singuri. Singuri rămași în Wonderland din familia Talbot. Personal, am fost de acord pe jumătate cu acest plan. Eram sigură că odată ce Minerva își va recăpăta forma umană, va fi atât de confuză și dezorientată. Nu va știi pe unde să o apuce. Cel mai bine era să vorbim pe rând cu ea. Unchiul Henry a fost de acord cu mine. Rămânea doar să votăm împreună cu întreaga curte a regelui pentru a decide ce este corect.

        Oftând, am încercat să-mi golesc capul de toate aceste gândurii pentru a mă concentra în schimb pe magia mea, asupra căruia trebuia să am control pe deplin când venea vorba despre o asemenea procedură. De abia ce îmi venea să cred că Liv avea asemenea încredere în mine pentru a-și lăsa sora mai mare cu atâta ușurință pe mâinișe mele. Cam 86% din membrii Armatei Negre aveau încredere în mine. Eu eram cea care nu credea în propriile forțe dese ori. Puteam oferii atât de multe. Dar îmi era frică să strălucesc.

        Eram Trandafirul Albastru al Armatei Negre. Mi-am câștigat titlul pe propriile merite. Nu mai eram fetița speriată care fuge de familia ei de acum patru luni. Am devenit mult mai curajoasă. Am devenit cineva cu care mă pot mândrii, cu toate că e greu să scapi de unele insecurități. Am devenit cineva căruia nu i-ar fi frică să își confrunte sora. Doar am trecut prin lucruri mai grele de atât, nu?

        Am supraviețuit cât eram captivă într-o cușcă care era îmbăiată în propriul meu sânge pentru a mă oprii din a-mi mai folosi puterea. Mi-am folosit propriul sânge pentru a trimite un mesaj unchiului meu. Am îngenunchiat întreaga curte a regelui Indigo imediat cum am fost eliberată din cușca aceea nenorocită. Puteam trece peste orice în momentul de față.

        Dând frâu liber izvorului de anti-magie nesecătuit din interiorul meu, am tras aer în piept pentru o ultimă dată, înainte de a-l elibera zgomotos, relaxându-mi umerii. Magia mi-a trecut prin piele, ajungând să danseze ca niște valuri deasupra palmelor mele întinse. Am eliberat tot mai multă, fără să mă tem că am să ajung vreodată la fundul prăpastiei din care ieșea. Deoarece nu exista.

        Minerva scoase un chițăt când nuanțele de negru, ba mai transparente, ba foarte abundente, au înconjurat-o, arătând ca și o ceață. Mă simțeam îmbătată de sentimentul copleșitor adus de această descărcare a propriei puteri. Era uimitor. De parcă toate greutățiile lumii mi-au fost ridicate de pe umeri. Așa că, dacă nu eram atentă, cu ușurință puteam să-mi pierd anti-magia din lesă, permițându-i astfel să distrugă tot ce prinde și e frumos. Nu m-am lăsat în fața ei, totuși. Am hotărât acum mult timp să conviețuim împreună în acest corp. Iar asta înseamnă și că nu poate să facă absolut ce vrea ea doar pentru că își permite.

        Sub ochii mei, Minerva a fost ridicată ușor deasupra pământului de către un vârtej negru făcut de propria mea putere. Pielea îmblănită a ființei pe care odată o numeam ,,Șobii", a dispărut încet, dezlipindu-se de ea ca și niște particule de praf, lăsând doar o lumină puternică în urma lor. Părticică după părticică, Șobii s-a dezintegrat sub ochii mei până în clipa-n care nu a mai rămas decât luma aceea orbitoare, care imediat m-a făcut să-mi ascund ochii, nemaiputând să o înfrunt așa cum odată voiam.

        Ultimul strop de anti-magie căruia i-am permis să acționeze s-a rupt de mine mai apoi, permițându-mi să-mi acopăr ochii cu brațele în încercarea de a mă ascunde de aceea lumină, icnind. Cu greu mi-am menținut echilibrul, corpul meu fiind amețit din pricina șocului cauzat de această descărcare bruscă de energie și putere. Mi-am lăsat greoi brațele jos când lumina și-a pierdut din intensitate, iar când în sfârșit ochii mi s-au obișnuit cu actuala lumină, am descoperit silueta dezgolită a unei femei, a cărui păr lung și brunet era singurul lucru care îi ascundea părțiile intime.

        Era o femeie, vizibil mai înaltă chiar și decât mine, cu niște ochi căprui, mult mai deschiși la culoare ca ai mei. Când își ridică palmele pentru a-și clătii privirea cu imaginea lor, scoase un icnet uimit. Deodată cu lumina care scădea, un val gigantic de ușurare și bucurie creștea în interiorul meu.

        Am reușit. Am reușit. Am reușit!

        Minerva își ridică mai apoi privirea spre mine, iar un fior mi-a trecut în galop șirea spinării când i-am auzit pentru prima dată vocea răgușită:

        — Ai reușit.