Ringtonul scurt al telefonul de pe măsuța mea de machiaj în schimb ne scoate pe amândoi – bănuiesc – din visare, privirile noastre mutându-se rapid spre acesta. Așa că mă trag cu grijă – pentru a nu-mi rupe vreun fir de păr – spre aparat și-l ridic rapid, ignorând privirea curioasă a brunetului din spatele meu, pe care o pot observa prin oglindă.

            — Sper că e totul bine! îl aud în spunând dar îngân un „hmm" scurt și pun telefonul pe modul Silențios.

            — Da, nu e nimic important. Continui, sau...?! zic confuză, neștiind cum să abordez situația creată și-l simt luându-mi din nou părul în căușul palmelor sale mari.

            Deși mă simt tensionată și cumva am nevoie să zbier din toate puterile..., să urlu ca un animal de pradă durerea mea, totuși trebuie să mă controlez. Nu pot risca să pierd tot ce am obținut până în prezent, dintr-o  dorință ce nu se va îndeplini... Nu acum, cel puțin.

            Apoi, după ce termină cu pieptănatul părului meu, brunetul mă anunță că are treabă și îl privesc părăsind camera mea cu zâmbetul pe buze. Deși încă sunt tensionată, confuză căci nu știu dacă mă crede sau nu și cu multe întrebări privind acel mesaj primit și necitit de către mine, de îndată ce observ ușa închizându-se în urma lui Alp ridic rapid telefonul și deschid telefonul.

            Ochii mi se umezesc rapid, saliva îmi dispare rapid din gură, în timp ce mii de emoții și fluturași în stomac îmi inundă cu rapiditatea trupul. Încă nu-mi vine să cred că mesajul primit conține detalii despre un anume om ce m-ar putea ajuta în căutarea ta, Mehmo... Sunt așa de fericită! gândesc și mă ridic rapid în picioare.

            Cu pași pari deschid ușa și ignor cele câteva apeluri de la comandant de după primirea mesajului, coborând scările două câte două în drumul meu spre ieșirea din casă. Vocea mamei cât și a prietenei mele se aud în fundalul gândurilor mele legate de găsirea ta frate, dar le ignor și pe ele trântind cu forță ușa în spatele meu.

            Nu știu dacă e emoție ceea ce simt, entuziastm sau nebunie, însă cert e un lucru. Aflarea faptului că cineva te-ar putea cunoaște, e mai mult chiar și decât ce a însemnat acea adresă. De aceea și poate nu mai acord importanță detaliilor... Poate nici nu mă mai uit să văd dacă sunt urmărită sau nu în drumul meu spre nicăieri, la o primă vedere.

            Urc grăbită la volan și pornesc în trombă, luând-o din loc în viteză și las în urma mea doar o dâră uriașă de praf. Deși accelerez viteza la volan, în mintea mea se derulează un singur eveniment: găsirea ta. Ignor sau poate chiar sar intenționat câteva semafoare, cotind mașina la fiecare străduță de pe șosea, simțindu-mi sprâncenele unindu-mi-se în neputința de a nu ajunge la timp la acea adresă.

              În cele din urmă, după un drum parcurs în neștire deoarece am fost mult prea focusată la tine, Mehmo și nu la kilometrajul atins, iată-mă ajunsă la marginea unei păduri.  Deschid telefonul și aplicația cu adresa resepctivă pentru a o reverifica, iar când observ că am ajuns unde trebuie îmi arunc plictisită ochii peste cap. Las telefonul pe bord cu scopul de a ieși din mașină, dar acesta începe să vibreze de îndată ce eu deschid portiera spre a coborâ.

             Spun cu voce tare un: „nu e momentul, Ali" și las telefonul înapoi pe bord coborând. Mă uit în stânga și-n dreapta mea, dar nu reușesc deloc să văd ceva. E de parc-aș fi în mijlocul nicăieriului și aș ști că aici n-aș afla cu nici un chip vreo adresă despre tine, frate drag. Dar nu mă las. Eu nu sunt genul care să cedeze așa de ușor, iar după atât de multe lucruri făcute pentru a te găsi în ciuda faptului că m-am lovit mereu de refuzuri, negații și imposibilități; nu voi ceda cu atât mai mult.

             Un foșnăit ciudat se aude brusc de undeva din dreapta mea semn că e cineva acolo, așa că-mi îndrept rapid pașii spre pădure. Dau crengile copacilor la o parte și-naintez alertată de acei pași care se aud din ce în ce mai aproape, apoi văd o umbră la câțiva metri mai în față. Așa că mi se adeverește prezumția cum că e cineva aici.

             — Hei, așteaptă-mă! strig după acea siluetă masculină, dar în zadar. Nu-ți fac nimic, promit! el pare a fugi din ce în ce mai alert din calea mea, de parcă mi-ar spune prin asta:„ m-ai găsit, nu? Acum vin-o și găsește-l și pe el!"

             Alerg și alerg, dar cumva reușesc să mă împiedic. Scap printre buze o înjurătură nedemnă de o domnișoară – știu – și mă aplec rapid la glezna ce a trosnit ca o piatră sub picioarele mele. Mă doare. La naiba, cât de tare poate să mă doară... Sper să nu o fi luxat, îmi zic și-ncerc să mă ridic din nou în picioare.

              Palma dreaptă mi se lipește de un copac, ochii mi-s fixați pe piciorul rănit, iar eu simt milioane de furnicături și săgeți în acesta. La naiba, cât poate să doară! Degeaba strâng din dinți, căci nu reușesc nicicum să nu simt durerea insuportabilă. Dar acest lucru nu mă va opri să te găsesc, Mehmo! Niciodată! Atunci aud cum foșnăitul pașilor aceia se oprește.

              Nu ești departe de mine, frate drag, gândesc în sinea mea și zâmbesc. Pentru că știu că ești aproape de mine. Te simt. Îmi dezlipesc cu grijă palma de copac gândindu-mă nici să nu calc pe piciorul rănit și-ncep să sar ca un iepure înspre ultima sursă a acelor pași. Cu fiecare săritură simt cum durerea mea devine și mai mare, iar gândul de a renunța e unul destul de înfricoșător pentru că nu-l vreau. Nu vreau să renunț să te mai caut.

              — Nu trebuia să vii până aici, Deniz! aud brusc de undeva din spatele meu, iar când îmi întorc privirea am parte de o surpriză.

              Chiar înainte ca glonțul menit să mă rănească, să mă poată atinge, cineva sare în fața acelui străin lovindu-l cu forță și ridică arma spre cer făcând proiectilul să zboare în aer. Ochii mi se măresc instant, iar eu îl văd și recunosc în fața mea..., la doar câțiva metri de mine mai exact pe Alp. 

              Dar cine e acela care a vrut să mă rănească?

               Conștiința îmi dă două palme rapid aducându-mă la realitate, așa că pășesc grăbită uitând complet de piciorul meu rănit, spre cei doi. Degeaba pare a-i striga numele brunetului Alp, căci el e mult prea ocupat să se „ocupe" de amicul nostru. Amic ce-l împinge cu forță când îl vede pe brunet deasupra lui, reușidn cumva să se ridice în picioare și să ridice arma spre el.

               — Alp, nu merită! strig la el, stând la distanță pentru a nu-i forța degetele pe mânerul armei acelui străin care pare destul de decis să-mi împuște prietenul. Lasă-l, te rog! implor eu, dar străinul nu pare a fi deloc nici măcar el, de acord cu mine.

               — Vei plăti pentru pentru nesupunerea ta, Deniz! spune el, vocea fiindu-i blurată în timp ce degetul lui arătător încă susține trăgaciul.

              — Cum adică? întreabă brunetul, printre dinți, furios maxim fiind la nici câțiva peși de mine. 

              Îmi rotesc ochii nervoasă, dorindu-mi cu disperare ca această zi să se încheie o dată și cumva știu că greșesc nemaigândindu-mă la tine, frate drag. Dar ce să fac? Cum să fac să fie bine? Cum?

              — Neoferindu-ți-l niciodată, ha_ha_ha! zice el, apoi fuge spre pădure.

              Dar alerg rapid și la timp spre brunet, agățându-i cu forță brațul stâng reușind să-l împiedic să fugă după acel tip. Deși știu că l-ar prinde..., l-ar fi prins din nou, e mai important să-l știu aici, în siguranță alături de mine decât acolo, în mijlocul pădurii ăsteia mari și ciudate.

****

              — Mai încet! se miorlăie ca o mâță sperieată, curajosul polițist, dușman uneori decât prieten și singurul căruia m-am destăinuit eu vreme de atâta timp în ciuda relației nefirești dintre noi.

              — Ia mai taci, vrei? zic deranjată de atitudinea lui, continuând să-i îngrijesc rana de la buza inferioară. Din vina ta am ajuns în situația asta! îl cert, ochii lui fixându-mă confuji.

              Nu mă crede? Nu știe că e așa cum zic? Are impresia că vorbesc tâmpenii? Cine naibii l-a pus să vină după mine, când eu l-am lăsat acasă la mine și nu..., ia stai..., m-a urmărit, realizez surprinsă. Nenorocitul!

              — Da, sigur! zice el, ochii mei privindu-l surprinși. Eu te-am trimis la întâlnirea cu acel tâmpit! spune din nou, așa că apăs mai tare peste rana lui forțându-l să scoată un țipăt printre buzele-i rănite.

              — Nu, dar ai venit după mine, idiotule! replic fără milă, în timp ce înmoi vata în alcool.

              — Așa e, realizează el după câteva clipe de tăcere. Ce prost sunt uneori, conștientizează forțându-mi un mic chicot de amuzament.

              Deși îl observ privindu-mă confuz și poate chiar certându-mă pentru asta, îl ignor total și-mă văd de treaba mea. Adică, continui să șterg sângele uscat de pe fața lui, necontenind să mă uimesc de stângăcia și poate chiar nebunia lui de a mă ajuta în ciuda faptului că NU I-AM CERUT-O!!!!

              Bun găsit dragilor! Ce părere aveți despre acest capitol? Cine a greșit și cine nu? Motivați! Credeți că îl va găsi Deniz pe fratele ei? Cine credeți că e străinul din pădure, care a atacat-o atât pe ea cât și pe Alp? De ce credeți că îl ascunde acesta pe Mehmo? Sau, măcar credeți că îl ascunde? De ce dă el înapoi, de îndată ce se vede în fața mai multor persoane decât a chemat el la întâlnire? Credeți că vor mai exista „teste" care să-l privească pe Mehmo, astfel pentru Deniz? Motivați-vă răspunsurile!