„Înțelepții nu ignoră obstacolele, ci sar peste ele"  

          Încrederea este ca un material din lut pe care oamenii îl modelează în diverse moduri pentru a obține întotdeauna ceea ce vor. Așa a fost creată viața. Viața mea, mai exact. M-au modelat cum au vrut ei, fără să le pese de ceea ce simțeam și fără să considere măcar necesară opinia mea în privința faptelor lor.

          Așa am devenit cine sunt astăzi. Așa am decis să fac mereu totul de una singură și așa lucrez eu. Singură. Mereu și pentru totdeauna. Se spune că înțelepții nu ignoră obtascolele, ci sar peste ele. Dar asta mă face înțeleaptă? Adică faptul că am ales să trec peste orice mi se va ivi în cale în căutarea ta, Mehmo?

          Nu sunt o înțeleaptă, asta e clar. Și în mod evident nu sunt nici o învățată sau o elevă prea bună în lecțiile vieții, căci aparent niciodată nu reușesc să mă-nvăț minte privind distanțarea de oameni. Deci, nu. Nu sunt o înțeleaptă, ci sunt doar... hotărâtă. Să fac totul doar pentru a te aduce înapoi, frate.

          Telefonul de pe noptiera din spatele meu începe să vibreze atrăgându-mi întreaga atenție și știu. Războiul dintre mine și acești nemernici, nu s-a terminat. Mă adun rapid pe coate și de îndată ce ajung în fața sa, îl ridic grăbită ducându-l la ureche.

          — Deniz, mama ta e în spital! spune vocea agitată a prietenei mele, teama că mama ar plăti scump alegerile făcute de mine, înspăimântându-mă mai rău decât un glonț în piept.

          — Ce? spun agitată, simțindu-mi inima oprindu-se din a mai pulsa sângele spre artere. Unde? reiau discursul aflând detaliile necesare despre locația celor mai importante două femei din viața mea.

           De îndată ce închid apelul, ignor totul și cobor din pat îndreptându-mi agitată pașii spre cuier. Ignor tot ce mă-nconjoară, inclusiv sentimentele și motivațiile mele, începând să mă îmbrac rapid în ceva cât mai lejer posibil ca apoi să părăsesc mica locuință în care mă găsesc de ceva zile încoace.

          Ajunsă afară, mă rotesc pe călcâie de două ori și apoi încep să alerg pe stradă în căutarea unui taxi care să mă ducă la spitalul central. Acolo unde e mama și prietena mea. Dar de ce nu e nici o mașină prin preajmă, la naiba?

          Sunt din ce în ce mai nervoasă, iar ideea că telefonul sună neîncetat și mi-ar putea aduce vești proaste privind sănătatea femeii pe care o iubesc la nebunie în ciuda comportamentului nenatural pe care i-l afișez din acea zi, mă face să înnebunesc și mai tare de confuzie și supărare.

          Evit să răspund apelurilor care se înmulțesc cu fiecare secundă ce trece, mintea mea fiind ca un hău imens și întunecat din care nu zăresc nicicum luminița de final. Îmi ridic mâinile trecându-mi-le prin părul șaten și lung ce-mi atinge sânii, doar că deîndată ce mi le cobor din păr cineva mă bruschează de la spate, imobilizându-mă astfel.

          Telefonul nu se oprește nici el din sunat, iar când îmi ridic privirea spre sursa celui care m-a atacat, rămân în stare de șoc. La naiba, nu. El ce caută aici? Din toți cei care m-ar fi putut ataca, de ce e el cel care e aici și nu altcineva, ca Saccinii de exemplu?

           — Tu? spun confuză, încercând să mă ridic de jos doar că brunetul înfumurat din cale-afară din fața mea, doar îmi zâmbește sarcastic și mă susține la pământ..., pe cimentul rece mai exact ridicând telefonul meu mobil pe care-l privește și la care răspunde zâmbind. 

          Nu, că de data asta îl și bat, gândesc în sinea mea doar că mă opresc rapid atunci când realizez cu cine ar putea sta de vorbă. Căci din două rele, chiar sper să fie răul cel mai mare cel cu care vorbește acest brunet plin de sine din fața mea.

          — Bună ziua. Acesta e numărul domnișoarei Atatürk. Îmi puteți spune cu cine stau de vorbă? spune relaxat, gura deschizându-mi-se automat.

          Glumește? Cum adică „cu cine stau de vorbă?" De ce-ai răspuns la apel, idiotule? încerc să profit de ceva..., orice doar ca să scap de sub el, însă mă lovesc continuu de o realitate crudă care-mi arată diferența fizică dintre noi. Pe când eu sunt o fată slabă, micuță și firavă, el e ditamai bărbatul masiv, cu trup de zeu și minte de copil se pare.

          Nu știu exact ce i se spune de partea cealaltă a rețelei, dar intuiesc că nu poate fi nimic bun din moment ce relaxarea și zâmbetul larg de pe fața lui dispar rapid ca în cele din urmă — vrând sau nevrând— să-mi elibereze trupul pentru ca eu să mă pot ridica în sfârșit în picioare.

          Îl privesc și nu-nțeleg nimic. Plus că nici nu aud discuția lui cu oricine ar fi dincolo de rețea, iar asta mă înnebunește și mai tare. Brusc, după câteva rotiri ale ochilor săi negri ca două castane, brunetul se rotește cu fața spre mine luându-și la revedere de la oricine ar fi fost dincolo de rețea, privindu-mă zâmbind.

          — Mama ta e în spital, nu sunt multe de făcut și nu am nici timp să te duc unde voiam, așa că să mergem. Te duc la ea! spune direct, privindu-mă fix în ochi și părând mai relaxat decât oricând.

          Îl privesc șocată, de parcă aș aștepta o explicație pe care știu că n-o voi primi..., nu de la el oricum, privirea lui mutându-se rapid spre mașina parcată în colțul străzii. Tăcut, ușor tensionat — îl simt din atingerea mâinii sale — îmi agață încheietura și mă trag după el printre blocuri până la mașina albastră în care mă aproape că mă urcă forțat și pronește apoi în trombă, lăsând doar o dâră de praf în urma noastră.

          — Parcă zice-ai că nu-ți pasă! spun observându-l călcând pedala de accelerație cam mult pentru cineva care pur și simplu ar vrea să ajute.

          Nici nu se uită în ochii mei, ci e de parcă s-ar simți mai furios cu fiecare secundă ce trece amintindu-i că are pe cineva în dreapta sa. Și după reacția pe care o are, cred că se simte așa doar că eu sunt cea care se află în mașina lui. De parcă i-aș fi cerut eu: „ajută-mă și du-mă la mama!"

          Conduce ca un maniac fără să-mi răspundă sau să micșoreze viteza din ce în ce mai mare, șoseaua aglomerată amintindu-mi ceea ce uitasem despre mine. Mi-e frică de viteză, iar dacă nebunul nu va încetini atunci mi se va face rău la propriu. Și n-aș vrea să-i ofer satisfacția de a vomita în mașina lui scumpă.

          — Cred c-ar fi mai bine să-ți iei piciorul de pe pedala aia, nu crezi? mă trezesc vorbind singură, din nou, putându-l auzi oftând nervos în timp ce ia o cotitură neprietenoasă.

          — Nu! răspunde sec.

          Îl privesc analizându-i fiecare gest, mișcare și reacție. E nervos, sau mi se pare mie? Căci dacă e, de ce e? Iar dacă nu, de ce nu e? După linia curbată a sprâncenelor lui bine pensate și negre, pot să-mi dau seama că acest tip nu e tocmai aparența bărbatului perfect ce lucrează în poliție și ar vrea să pară neutru în fața problemelor vieții. Dar, în același timp e și destul de confuză imaginea lui deoarece nu-l pot citi nicium.

          — Dar eu cred că așa ar trebui să faci, asta dacă nu vrei să ai parte de surrprize neplăcute în mașina ta! îl anunț eu, piciorul lui părăsind încet pedala aia afurisită.

          Ochii lui negri mă privesc rapid cum răsuflu ușurată că în sfârșit i-am atras atenția, zâmbind mândră de reușita mea asta în timp ce pumnii lui se încordează pe volan. După viteza cu care am ajuns până aici, pot spune că suntem deja aproape de destinația finală. Însă destinul intervine din nou, iar în fața mașinii noastre apare un tir de culoare roșie care intră frontal în noi.

******

          Sunetul unor aparate, reușesc să mă trezească ca din morți. Îmi deschid ochii încet, văzând doar alb — la propriu — în fața privirii mele confuze, asta în timp ce mă văd înconjurată de fire și un trup strâns adunat pe un scaun la doar câțiva metri de mine.

          Ciudat sau nu, dar mă simt bine. Dau un refresh minții mele și realizez că am avut un accident. Deși nu-nțeleg de ce mă simt bine sau de ce nu am fost răniți așa cum îmi imaginez c-ar fi trebuit să fim după o așa coliziune, realizez totuși cine  e„vinovatul" stării mele.

          Se zice că la linia dintre viață și moarte, toate amintirile îți trec razant prin fața ochilor și atunci vei lua una din cele mai dure decizii a vieții tale. Însă eu..., eu te-am văzut pe tine, Mehmo. Fotografia și amintirile promisiunilor mele făcute ție și mie însămi, m-au împiedicat să mor.

          Zâmbesc realizând toate astea și tușesc scurt, atrăgându-i atenția persoanei strânse colac de pe scaunul din salon și-l văd pe el. La naiba, crezusem că brunetul ăsta s-a cărat deja de-aici. 

          — Cum te simți? vine și întrebarea lui, menită să mă enerveze mai rău chiar și decât simpla lui prezență aici.

          Îmi întorc capul privindu-l cum se ridică încet de pe scaun, de parcă ar fi rănit ceva mai grav decât mine, înaintând spre patul meu și devin confuză. Oare ce ar trebui să răspund sau să simt ținând cont de starea lui?

          — Vizibil mai bine decât tine! răspund sec, privindu-l din cap până în picioare.

          Apropiat de patul în care sunt întinsă, îl pot vedea zâmbind în timp ce privește podeaua albă și devin și mai confuză. El? Zâmbește? Cred că sunt în rai, sau în iad... una din opțiuni. Nu-mi poate zâmbi, asta e mai mult decât evident. Mă urăște, ce naibii?

          — Ești o norocoasă, ce vrei! exclamă el, așezându-se pe tamburelul din apropierea patului meu în timp ce-și ridică încet ochii către mine.

          — Nu, nu sunt, răspund tristă. Altfel el ar fi aici! spun fără să-mi dau seama ce scot pe gură.

          — El? întreabă confuz, forțându-mi privirea să se ridice în ochii lui negri ca două castane putând observa în sfârșit ceea  ce nu văzusem niciodată în ei. 

          Nu știu dacă am înnebunit, dacă îmi imaginez chestii sau dacă pur și simplu visez, însă cert e că în sfârșit pot vedea un alt bărbat în locul celui pe care mi-l amintesc eu ca fiind polițistul cu gură mare și tupeu din fața mea.

          Și mai ciudat decât atât, e faptul că acest bărbat îmi place. Simplu. Înțelegător. Îngrijorat. Prietenos. Amabil. Față de cel care e total opusul, acest bărbat clar e o fire mai caldă decât mi-aș fi putut imagina, iar asta nu face decât să mă facă să mă gândesc că asta e posibil să fi văzut mama și prietena mea la el.

          — Ce? zic privindu-l confuză, căci nu știu dacă pot avea încredere în el încă.

          Deși sunt sigură că a înțeles ce spun, totuși nu pot evita și ignora promisiunile mele. Nimeni, dar absolut nimeni nu trebuie să mi se apropie atât de mult cât să descopere secretul legat de tine, frățioare. Iar dacă asta înseamnă să nu las pe nimeni să intre în viața mea, atunci sunt pregătită s-o fac. Mereu am fost, deci n-ar trebui să-mi fie greu. Nu?

          — Ai zis că..., încearcă să-și continue interogatoriul polițist, însă destinul o aduce în salon pe una din asistentele de aici ca în urma ei să apară, îngrijorată, prietena mea.

          Speriată, amintindu-mi de starea mamei, încerc să mă ridic pe pat. Brunetul vine însă să mă împiedice, sau ajute încă nu știu sigur asta — pentru că e și cel mai aproape de mine — așa că-l fixez rapid cu privirea simțind cum încep să mă înfurii. Pe el. Din nou.

          — Sunt bine! țip ca o nebună din spitalul celor cu probleme psihice. Vreau doar s-o văd..., zic continuu, brațele lui oprindu-mă din a încerca să mă ridic.

          La naiba, uitasem pentru o secundă cât de fragilă sunt eu și cât de puternic e el, firar să fie!

          — E în ordine, las-o! spune vocea prietenei mele, medicul îi permite să se ridice! continuă ea,  eu oprindu-mă confuză din a mă mai zbate sub greutate bărbatului de deasupra mea.

          — Atunci, v-aș ruga să părăsiți salonul, spune și asistenta, brunetul ațintind-o dur cu privirea.

          — Dar fata asta încă are nevoie de asistență medicală! spune el, părând îngrijorat și furios pentru mine, pe fata cu bonetă albă, păr strâns într-un coc minuscul și halat alb din fața sa.

          Nu am nevoie însă de îngrijorarea lui. Nu am nevoie de compasiunea lui și, în mod evident, nu am nevoie să-mi ia apărarea. Vreau doar să ies de-aici la timp ca s-o pot vedea pe mama. Ce e așa greu de înțeles din asta?

          — Nu, nu am! spun dur, atrăgându-i rapid privirea înflăcărată de nervi a brunetului.

          — Dar nici n-o să continui să faci pe deșteapta, Deniz! spune prietena mea, brunetul întorcându-se fruios spre ea. 

          Crezând că ar putea-o răni după atitudinea lui dură și amenințătoare a privirii sale cunoscute, îi agăț rapid încheietura și o strâng cu toată forța de care dispun momentan. Cumva, se liniștește și pot simți asta din relaxarea musculaturii sale încordate la atingere. Iar când mă privește cu încetinitorul, realizez cât de mult m-am înșelat în tot acest timp în privința lui.

          Da. În mod clar, părerea făcută despre el în aceste câteva minute..., ore de când suntem aici, e una corectă. Așadar, cine ești brunetule cu ochi tăciunii și ce urmărești în privința noastră?

          Ce părere aveți despre acest capitol? Ce credeți despre misteriosul polițist, acum, după atâtea capitole? Cine credeți că poate fi de fapt inspectorul Alp Bey? Ce credeți legat de atitudinea lui Deniz în privința lui Alp? Dar despre cea a lui Alp în privința lui Deniz? Cine e corect și cine nu? Motivați. De ce ajung Alp și Deniz la spital? Unde mergeau de fapt, ei doi? De ce credeți că a rămas Alp în salonul unde a fost băgată Deniz, după accident? De ce credeți că Deniz refuză să aibă încredere în Alp? Ce o împiedică să se încreadă în singurul bărbat care e alături de ea? De ce credeți că vrea Alp s-o ajute? Ce credeți despre atitudinea lui Alp în privința asistentei și a prietenei lui Deniz? Motivați-vă răspunsurile