3 august 1524, Conacul Aldea

     Sub buzele uscate de vânt, tăișul sabiei era rece, nefamiliar de rece, precum însuși sărutul morții. Șoaptele îi alunecară în grabă, fără să le audă nimeni, o promisiune aproape uitată, un jurământ făcut cândva la capul unui muribund. În spatele ei soarele îi încindea trupul, vântul uscat răsucindu-i firele răzlețe ce începuseră a ieși din coada împletită, amestecându-se printre buze, peste șoapte și ascuțișuri bolnave. Zâmbetul ușor strâmb, ușor nebunesc îi înflori într-un colț, spre oponentul său și fandând spre stânga, atacă spre locul în care știa că apărarea lui era mai salbă.

    Sunetul rece al metalului lovit reverbă în aer, când Cazimir Aldea îi respinse propriul atac, sabia sa hârșâind jalnic pe când și-o retrase cu putere din încleștarea îi care se prinseseră.

    — Începi să fii previzibilă cu atacul pe stânga, îi răspunse tânărul, al cărui zâmbet superior îi arse sufletul până în cele mai lăuntrice colțuri ale sale.

    Drept răspuns Daciana scoase un mârâit amenințător și cu mâna prăfuită își îndepărtă părul de pe frunte. Afurisitele acelea de fire de păr îi scăpau mereu din strânsoare, oricât de mult s-ar fi chinuit să le țină la un loc.

    Pe margine, adăpostiți care pe unde apucase, ba pe la umbra prispei ce înconjura casa mare, în stil boiereasc, ba împrăștiați pe sub copacii răspândiți, cavalerii Ordinului Dragonului, priveau cu interes mascat lupta din fața lor. Mulți dintre ei strâmbaseră din nas când auziseră că fata boierului lor avea să se alăture antrenamentelor, și poate că încă o mai făceau, pe ascuns, căci în față nimeni nu-i mai râdea, mai ales când avea o armă deloc boantă în mână.

    Știa și de pariurile acestora, motiv pentru care se arătau interesați de ea și de lupta aceasta. Bruneta le simțea privirile în păr și în ceafă, trecând peste trupul său suplu și aproape că-și pierduse atenția, în momentul în care fratele ei, Cazimir, decisese să nu mai fie o găină speriată și să o atace. Pară lovitura la limită, iar dansul încleștat al săbiilor începuse. Trecuse vremea de tatonat subtil pe margine, ca și cum se temeau de luptă. Niciunul nu o făcea.

    Părul negru al Dacianei flutura în aer la fiecare mișcare şi îi ieşise din coada împletită din loc în loc, şuvițele subțiri încrețindu-se în câlți negri din pricina transpirației. Oboseala ei nu se făcea simțită, luptând plină de curaj, cu toate că brațele îi ardeau de eforul de a balansa cum trebuie sabia, ochii săi părând nestemate, smaralde vii, precum cele ce numai pe capetele încoronate ale Europei se mai puteau găsi. În fața ei, Cazimir Aldea, care moştenise părul bălai al tatălui lor, dar care asemeni celui al Dacianei se ondula uşor la vârfuri, zâmbea cu o nerușinare specifică, cum doar el ar fi putut afişa în fața unei tinere domnițe înarmată până în dinți şi cu o privire ce îmblânzea şi leii.

    Părea că ştie deja că surioara lui mai mică nu are nicio șansă în a-l învinge, sugerând asta fără a o spune în mod direct. Tocmai atitudinea lui o supăra peste măsură pe sora sa, care îl atacă şi cu mai multă sete, prinzându-se într-un dans violent şi totuși prețios. Mult mai antrenant decât orele în care mama lor se chinuise să-i învețe dansurile de societate, şi cu adevărat, mult mai interesant.

    Deşi aveau o relație apropiată în mod normal, mândria şi încăpățânarea cu care au fost deopotrivă înzestrați, îi aducea de multe ori în puncte de conflict, încă din frageda pruncie, când el îşi trăgea sora mai mică de buclele negre ca noaptea. Lucruruile nu se schimbaseră nici după mulți ani, căci în mod normal antrenamnetele se făceau cu săbii de lemn, pentru a evita eventualele răni. Dar cum era vorba de cei doi diavoli, așa cum erau numiți, încă din copilarie, nu fusese nevoie decât de o privire curioasa la ceea ce se afla în noile lăzi aduse şi de un " Ce ai zice dacă..." din partea lui Cazimir căci în secunda următoare erau înarmați fiecare cu câte o sabie cu tăișul ascuțit.

    — Haide, Daci, cedează! Îi spuse pe un ton mieros, dar uşor otrăvit de mândria lui, când săbiile lor se încleștară în luptă.

    Daciana în schimb se răsucii pe sub brațul său, încruntându-se în direcția tânărului ei frate. Excela în multe alte privințe, dar Cazimir ştia mai bine ca oricine că ea încă mai avea de recuperat în lupta corp la corp, încercând să-i dezarmeze spiritul de fiecare dată. Mușchii îi ardeau de durere, obişnuiți cu ușurința armelor de lemn, dar ardeau şi din pricina sângelui, ce-i curgea ca focul prin vene când îşi ataca oponentul sau se ferea de loviturile corecte şi exacte ale acestuia.

    Mârâi supărată când el îi pară din nou lovitura, însă se răsuci în spatele sau cu o agilitate ieşită din comun. Atât de rapid că fratele ei nu avu timp să reacționeze când fata îl lovi cu putere în picioare, dezechilibrându-i întreg trupul. Câteva clipe mai târziu bufnetul trupului său greu anunță că aterizase direct pe pământul taretare, sabia zăngănind la câțiva pași de el.

    În acel moment restul cavalerilor din Ordin deveniră brusc atenți. Ce lucru curios se petrecuse, îşi ziceau în sinea lor. Dacă pictorii ar fi putu să vadă frumusețea acestui moment, prea multe pensule ar fi încremenit mute, incapabile să o zugrăvească pe Daciana Aldea, ce se asemăna unei Atene valahe, care îşi înfrânge dușmanul, cu piciorul aşezat hotărât pe pieptul acestuia. Cu părul negru, înfoiat, cu obrajii roşii, aprinşi de focul luptei şi pieptul plin de aerul mândriei, ar fi putut întruchipa victoria glorioasă.

    — Ce spuneai Cazimir? Întrebă la rândul ei, afișând acelaşi zâmbet superior.

    În acest chip aproape ca păreau frați, căci când zâmbeau făceau un soi de gropiță într-unul dintre obraji.

    Total împotriva așteptărilor, bărbatul ce îl țintuia la podea cu tăișul sabiei îndreptat asupra gâtului său, începu să râdă, într-un hohot ce îi făcea pieptul să vibreze.

    Cazimir îi seceră piciorul de pe pieptul său în secunda următoare, răsucindu-l în mână sa puternică , iar rolurile se inversară, Daciana privind fără grai, cu capul bubuind şi mintea încețoșată, la tăișul ascuțit al sabiei ațintit asupra sa.

    — Uite o lecție, Daci! Vorbi fratele ei rar, în timp ce restul bărbaților priveau plini de interes ceea ce boiernaşul lor avea de spus. Înainte să ți-o ia mândria în față, mai bine te-ai asigura ca inamicul e mort sau incapabil să mai riposteze.

    Tonul său era cald, aşa cum îi vorbea mereu surorii sale, presărând doar o vagă urmă de superioritate, dar efectul lor era acelaşi cu durerea a sute de pumnale otrăvindu-i inima şi mândria. Era încă, ascuns sub sutele de straturi, un copil în adâncul ei, care ar fi plâns indifirent cine se afla lângă ea. Daciana în schimb își înghiți lacrimile și praful ce se ridicase în jurul ei, și alungă aceste gânduri, dovadă a umilinței sale rămânând doar roşeața care îi păta gâtul, fiind ceea ce o dădea de gol în ochii verzi ai fratelui său.

    — Te dai mare doar, încerca ea sa îi surâd, când zgomotul unei uşi trântite atrase atenția tuturor celor prezenți.

    Cu capul bubuind Daciana nu se putuse convinge să se ridice de pe pământul prăfuit, mai ales că încă vedea luminile cum îi jucau în priviri, pe semne că se lovise destul de tare, când vântul tântind o ușa în urma cuiva răsună în curtea din spate a conacului. Orice suflare încremenise și de pe locul în care se prăbușise i se părea că în liniștea mormântală nici norii nu se mai plimbau pe bolta cerească.

    Pașii apăsați, atent calculați era singurul zgomot care mai întrerupea liniștea de nepătruns a după-amiezii însorite de vară, iar Daciana nu avea nevoi să se ridice, pentru a știi că cel ce sosise era nimeni altul decât căpetenia Ordinului Dragonului, un ordin vechi, de oameni vrednici și curajoși, singura păvază între monștrii ce bântuiau pământurile lor, și oamenii aflați la mila urgiei lor. Și totodată era și tatăl ei.

    Încă de la înființarea sa, cu aproape o sută de ani în urmă, prestigiul Ordinului Dragonului se răspândise în toate zările. Mulți, în special otomanii, care încă amenințau pământurile românești, crezuseră însă că ordinul se stinsese odată cu moartea fondatorului său, Sigismund von Luxembourg, însă acesta îşi răspândise rădăcinile prin întreaga Europa, luptând contra răului. Misiunea sa antiotomana este abandonată la câțiva ani după moartea regelui ungar, iar Ordinul devine o prezență tot mai discretă în rândul atenției omenilor şi în scena politică. Lupta sa a continut chiar şi după aceste evenimente, ocupându-se cu stârpirea şi apărarea lumii de răul ce sălăşluieşte în umbre, de ceea ce ochiul uman vede, dar care cu greu îi vine a crede că există. Căci răzul exista negreșit între oameni, dar aceștia erau doar cea mai mică problemă, comparativ cu ceea ce umbrlee și întunericul adăposteau.

    — Cazimir, de ce îți țintuieşti sora la pământ? tună o voce care pentru Daciana, încă amețită după lovitură, parea să fi coborât dintre furtuni.

    În secunda următoare sunetul fâşâit al hainelor anunță sosirea tatălui ei, tunica din brocart de culoare purpurie, scurtă până la genunghi oprindu-se undeva la capul ei, fără însă a calcă pe părul negru, înşirat în valuri de întuneric pe pământul bătătorit.

    — Bună ziua, tată!

    Surâsul ei era viu, ca soarele ce poleia întreaga natură, lipsit de griji ca al oricărui copil de vârsta ei, deşi fata susținea cu vehemență că nu mai era de mult un copil. În schimb, sprâncenele deschise la culoare ale tatălui ei se strânseră într-o încruntătură ce vădea supărarea sa aparentă. Boierul Alexe Aldea era de altfel cunoscut pentru seriozitatea sa şi pentru cât de puțin tolera greșelile, dar fiica sa îl ştia mai bine, chiar şi în acele clipe când greutatea titlului nobiliar nu îi mai atârna atât de greu asupra umerilor.

    — Ridică-te de pe jos, Daciana! Și ia-ți și fratele cu tine, avem ceva de discutat în particular!

    Privirea sa era lipsită de severitate epusă în mod expres, dar cu toate acestea ochii săi, pe care Daciana îi vedea întorși invers pe chipul său, transmiteau un mesaj clar, era ceva important și era urgent. Restul cavalerilor se disipară rapid, plecând care la camerele sale, înșirate în anexa lungă de pe cealaltă latură a curții mari de lângă Argeș, acolo unde era și sala de consiliu. Până să apuce Daciana să vadă încotro se îndreptase tatăl lor, Cazimir o săltă în grabă de un braț și o împinse mai mult cu forța pe ușa pe care cu doar câteva clipe în urmă intrase boierul Aldea.

    Curiozitatea o roase pe dinăuntru ca o bolaă grea, cât timp merseseră în tăcere spre biroul tatălui lor, acolo unde se afla și mica bibliotecă personală a familiei Aldea. Să fi fost oare faptul că se duelaseră iar motivul nemulțumirii tatălui lor? Prea puțin probabil, nu era un lucru iești din comun pentru cei doi copii mai mari ai lui și până la acel moment nu fusesră prea des mustarți. Poate de câteva ori, când se răniseră fără să-și dorească acest lucru, iar mai apoi mama lor, doamna Cristiana Aldea făcuse un tărăboi teribil, fiind mustrați deopotrivă.

    Cu siguranță se petrecea ceva curios, destul de rar tatăl lor o implica în problemele Ordinului. Nu era în fapt parte a acestui sfânt ordin, ci mai mult i se permisese a se antrena de la o vârstă fragedă, astfel că putea lupta cu sabia, cam pe cât de bine putea coase sau broda, însă aici se limitaseră implicările sale de posibil cavaler, statut la care doar în nopțile liniștite și nechinuite de coșmaruri putea visa. Era tolerată, dar asta nu însemna că avea să fie primită prea curând cu brațele larg deschise de către restul cavalerilor. În schimb Cazimir fusese obligat să învețe mersul acestor treburi, în mare parte treburi orgnizatorice, nu doar asupra cârmurii oridinului, dar și aspura teritoriului peste care domneau ca familie de boieri. Într-o zi, cât mai îndepărtată spera ea, el avea să moștenească toate acestea, de el avea să depindă echilibrul ușor de distrus între lumea lor și lumea celor de dincolo.

    Niciunul nu se obosi a mai bate la ușa veche de stejar, nu o făcuseră aproape niciodată, ci intrară direct, Daciana cel puțin fiind suprinsă că tatăl lor nu îi aștepta deja acolo. Profită în schimb de scurtul moment de liniște și se scurse fără vlagă pe unul dintre divanele aflate în fața rafturilor înțesate de cărți și manuscrise vechi, în timp ce Cazimir se așeză pe scaunul din dreptul biroului masiv din lemn de brad. Bruneta nu putea să spună dacă de vină era lovitura de la cap, sau modul în care bătea lumina, dar Cazimir începea să semen tot mai mult cu tatăl lor. Ca în acest moment, în care, fără pic de regret își aruncase privirile curioase asupra unor rapoarte înșirate pe masa de lucru. Când era serios mai ales, semăna teribil de tare cu tatăl lor, sau atunci când era supărat. În schimb zâmbetul său ar fi putut să lumineze fața oricărui om, iar vorbele sale erau deopotrivă dulci și veninoase, un adevărat maestru al vorbelor, poate chiar mai abtir decât un maestru al armelor.

    — Te-ai lovit tare, Daci? Întrebă cu glas salb Cazimir, iar în tonul său se putea citi regretul.

    — O să supraviețuiesc destul cât să-ți mai fac zile amare, zâmbi ea ușor. Ai cumva idee de ce ne-a chemat aici?

    Cazimir se lăsase acum pe picioarele din spate, legănăndu-se pe acestea. Dacă ar fi fost mai puțin atent ar fi putu să cadă și să capete un cucui la fel de frumos ca al ei. Chipul său era imaginea vie a belelor, când săltă în aerul prăfuit un plic alb pe a cărui sigiliu roșu, acum rupt, se aflau însemnările domnești.

    — Nu, dar cred că am o vagă idee că e cea deosebit de important, dacă e să ne luăm după destinatar, iar data este tot azi!

    Daciana uită de toate durerile sale, sărind ca arsă de pe locul în care se afla și se grăbi la dreapta fratelui său, spre a putea citi împreună scrisoarea, aplecându-se strâmb peste spătarul scaunului, asemenea unei sperietoare de păsări. Ceva straniu se întâmpla cu adevărat! Acum era de înțeles neliniștea tatălui lor, pe care o simțise în aer ca pe tensiunea de dinaintea furtunii. Atacau oare iar otomanii? Dacă era pe așa însemna că-l chemau la război, iar tatăl ei, ca boier înstărit trebuia să strângă oștenii. Știa mai bine ca oricine ce avea să însemne acest lucru, câtă durere curâng șiroaie avea să se aplece asupra lor.

     — Ți-aș sugera să nu te mai ții de prostii Cazimir! Și aș prefera să-mi păstrez corespondenșă privată!

    Alexe Aldea îi privea cu ochii scăpărând o mânie trecătoare din cadrul ușii de lemn, iar curentul ce se strecura prin crăpătura ușii amenința să stingă flacăra lumânărilor aprinse spre a mai lumina încăperea ticsită, în vreme ce umbrele amurgului începeau să crească.

    Nici Dacian și nici fratele ei nu se scuzară însă, nu era prima dată când îi citeau scrisorile, cu sau fără voia sa. Daciana o făcea destul de rar, dar nu rata nicio ocazie, mai ales când se nimerea să rămână singură cu planurile de atac ale diviziilor Ordinului, sau soliile ce anunțau noi crime. Nu era sigură de fratele său, asta pentru nu-l prinsese niciodată, dar îl suspecta în taină de aceeși lipsă de onoare. Curiozitatea ce le curgea deopotrivă prin vene era ca o boală de care nu puteau să scape, și în plus, fratele ei mai mare trăia din a știi secrete, era ceva ce făcea de mic. Nu de puține ori o vânduse pe Daciana pentru diverse obiecte, șoptindu-le părinților lor toate năzbâtiile pe care bruneta le făcea.

    Se ridicară în schimb în grabă, iar pe când fratele ei se rezemă de unul dintre rafturile din spatele scaunului ocupat acum de tatăl lor, Daciana se duse spre locul în care pocalele de argint erau ținute la un loc cu sticla de vin, turnând în trei pocale, în al ei mai puțin, doar atât cât să nu-i ridice suspiciuni tatălui său. Era ea o domniță care știa să lupte, dar o domniță care întrecea limita cu alcoolul era ceva cu adevărat scandalos!

    — Ai vrut să vorbim. În ce scop, tată? întrebă iscoditor Cazimir, sorbind gânditor din propriul pahar.

    — Mulțumesc, Daciana! Răbdarea, fiul meu, răbdarea este primordială, amăgește inamicul! Tună vocea sa puternică.

    Dacian, așezată cuminte pe același divan nu-și găsea starea și se tot foia. Ea nu avea nici limba otrăvită a fratelui său, acel tact care îi era poate chiar mai de folos decât priceperea în luptă și nici răbdare pe care tatăl său o cerea, o preaslăvea. Cazimir putea face regi să plângă și să îngenuncheze imperii, doar cu limba sa ascuțită în vorbe mieroase, o miere îndoită cu otravă.

    — Am văzut scrisoarea cu sigiliul regal, vorbi repede. Te cheamă să strângi oastea? Ori poate e vorba de o audiență la domnitor?

    — Nici una, nici alta, vorbi atent boierul Aldea. Unchiul vostru, Radu şi-a dobândit din nou tronul Valahiei, ca noul nostru Domnitor, uns al lui Dumnezeu şi conducătorul de drept al Țării Românești. Măria Sa ne-a chemat de grabă să fim prezenți la Curtea Sa Domnească.

    Cei doi rămaseră fără cuvinte în fața veștii aflate, reacție deloc nefirească. Dupa eșecul ultimei sale domnii păruse, dacă nu imposibil, cel puțin greu de realizat redobândirea tronului, în mare parte pentru că pierduse susținerea majorității boierilor. Chiar tatăl său îşi atrăsese mânia lui Vladislav al III-lea pentru că alese să îşi susțină cumnatul, pe Radu, poreclit de la Afumați, după locul său de obşte. Crescut în acest sat din sudul țării ce îi şi fusese dăruit prin drept de către bunicul său, Vlad Calugărul, Radu mai avusese alte două domnii , scurte ca durată şi caracterizate de un dezechilibru pe mai multe planuri, motiv pentru care nu a reușit să atragă simpatia boierilor şi care îl tradaseră toamna trecută.

    Majoritatea boierilor nu îl credeau capabil de o domnie, motiv pentru care îl susținuseră pe Vladislav, un urmaș al Dăneştilor pentru a recupera în două rânduri tronul țării. Dăneştii erau o familie la fel de veche ca cea a Drăculeştilor, însă cei din urmă domniseră pe aceste pământuri nu mai mult decât Dăneştii, care pretindeau ca au drepturi mult mai mari asupra tronului. Erau însă jocuri politice ce se urziseră ani la rândul, pline de vărsări de sânge, durere, trădări şi câte alte fapte pe care lumina zilei se ruşina să le recunoască. Tronul Țării păruse încă din primele veacuri a se scălda în sângele atâtor domnitori şi boieri, din ambiții mai presus de puterea omului. Frați care se războiau pentru putere, asasinate și morți ticluite, atât de mult sânge care îngrășa pământul țării lor

    În ceea ce privea familia Aldea, era cât se poate de loială dinastiei Drăculeştilor, de care și aparținea. Sângele acesteia era cât se poate de pur din acest punct, capul familiei descendând direct din neamul domnitorului Alexandru I Aldea, o linie ce se îndepărtase de tronul de minciuni al Țării cu trecerea generațiilor. Cât despre soția sa, doamna Cristiana, aceasta provenea direct din linia domnitoare, fiind sora mai mare a noului domnitor, fiica a lui Radu cel Mare, un voievod ce avusese parte de iubirea boierilor şi a întregului norod.

    Daciana chiar se arăta neliniștită de aceasta veste în sinea sa, singura întrebare ce i se rotea periculos în minte fiind cât avea să mai domnească şi de această dată? Oare avea să se sfârșească la fel ca celelalte, sau mai rău, avea să piară de mâna boierilor? În timp ce fratele ei îşi privea tatăl tăcut, cântărind următoarele cuvinte, fata rosti muteşte o rugăciune. Deşi era de părere că era un gest de rău agur, era menită să-l păzească unchiul din calea intrigilor boierilor mincinoși

    — Un lucru cu adevărat curios! Chiar când mă gândeam că ne cam plictisim de stat pe vatra de acasă, comentă plat Cazimir, privind pe fereastră spre orizontul împânzit de păduri, codri mândri ai Argeșului.

    Pentru curaj, Daciana goli dintr-o înghițitură tot ce mai avea în pahar și se strâmbă când dădu cu de gustul drojdiei de la fund. Apucase ultimul pahar, în care scursese tot conținutul sticlei, lucru care nu-i scăpase tălui său, ce-i zâmbi blând, pe când se pregătea să scrie o scrisoare, cu tocul adâncit în borcanul de cerneală întunecată.

    — Părăsim conacul? întrebă la rândul ei fata, nefiind dornică să se desprindă de zidurile între care copilărise, de lunca Argeşului ce curgea la poalele dealului, de pădurile de stejar în care se pierduse cu mult timp în urmă şi din care nu se mai întorsese întreagă.

    — Ma tem că, pentru o vreme este in interesul nostru să-i arătam loialitate Domnului, rosti în timp ce bătea ritmic cu degetele în lemn, semn că trebuiau curând să plece. În plus s-a arătat mereu darnic familiei noastre, iar eu nu aş putea disprețui pe cineva ce are acelaşi sânge cu al vostru. Nu i-aş face acest lucru mamei voastre, mai ales! Să fiți gata de plecare până la apus, vreau să fim pe drum la căderea nopții.

    Încuvințând scurt, Daciana și Cazimir ieșiră din biroul tatălui lor direct pe prispa scăldată de lumină muribundă, unde un vânt ușor puternic începu să bată. Bătea a schimbare, gândi bruneta, iar mirosul dulceag al trandafirilor o făcu să i se agite masa de prânz în stomac. Nu plecase aproape niciodată de acasă, cu atât mai puțin pentru o vreme mai îndelungată, iar noaptea nu era un moment bun pentru a călători, toată lumea știa asta. În ciuda responsabilităților ce apăsau greu umerii tatălui său, nu se arătase neliniștit de întorsătura luată de situație. Era oare ceva la care se așteptase? Îl ajutase în secret pe unchiul său să recâștige tronul Valahiei?

    Întrebările îi roiau în minte Dacianei pe când mergea la pas domol spre camera sa, dar avea să le ia pe rând, întâi să-și strângă lucrurile, mai apoi avea să-și facă griji pentru celelalte. Da, așa avea să facă! Și totuși neliniștea nu-i dădea pace. De ce plecau în miez de noapte, precum hoții, când noaptea pândeau atâtea primejdii? De ce părea că făceau ceva greșit, ceva rău? 

Bună, dragi cititori! Am anunțat acum ceva timp că am în plan să rescriu cartea, pentru că eram nemulțumită de execuția acestuia, motiv pentru care am și retras toate capitolele. Lucru ce s-a și întâmplat, cu toate că încă nu vă pot promite un program fix de postare,  încerc treptat să ajung la punctul în care o lăsasem anterior. Îmi doresc să finalizez povestea în decursul acestui an, dar să văd și cât o să mă pot ține de cuvânt. 

Astăzi vă las în schimb doar cu primul capitol, o variantă ușor modificată pe anumite pasaje fața de prima versiune. Vă aștept comentariile cu drag, asta dacă mai citește cineva cartea! Până la următorul capitol vă doresc o seară frumoasă și să aveți grijă de voi!

-Aleksandra