Misterul fetei cu rochiță albă

           Cu pași mari, siguri și c-o furie dusă spre extrem, teama că Nia ar putea fi în pericol pulsează animalul din mine tot mai mult spre exterior. Părăsesc magazia adulmecând mirosul straniu ce îmbracă împrejurimile căsuței noastre modeste, dar și pădurea, fără ca măcar să mă poată opri cineva.

      — Ce e, ce simți? întreabă bătrânul Craft, curios nevoie mare, în timp ce eu îmi țin ochii închiși atât pentru o mai bună concentrare, cât și pentru a evita observarea nuanței lor schimbate din căprui intens, într-un început de galben strălucitor.

           Știu c-am mirosit ceva aici, afară, de aceea nici măcar n-o să-l bag prea mult în seamă pe bătrânul alpha, oricât de mult ar încerca el să descopere misterul care ne îmbracă pe toți. Așa că, ignorându-i mirosul ce-mi dă de înțeles tot mai mult că vine după mine oriunde aș merge, continui să pășesc spre pădure, descoperind, nu după foarte mult timp, că deja mă aflu în interiorul acesteia.

      — Băga-mi-aș! Când am ajuns atât de departe!? mă-ntreb cu voce tare, de îndată ce o creangă idioată îmi lovește brutal fruntea, forțându-mi ochii să se deschidă în mod automat.

           Confuz, mă răsucesc de două ori pe călcâie mulțumind cerului că nu m-am transformat de tot și apoi încerc să mă gândesc la o cale de a putea adulmeca mireasma puternică ce tronează tot mai puternic în jurul meu. Miroase a sânge... Proaspăt, pot spune asta cu cea mai mare siguranță. Însă, unde? De ce? Și cum a ajuns până aici? Habar nu am. Cert e că ceva grav e posibil să se fi întâmplat prin apropiere.

           Doar că nici gândul acesta nu mi-e destul de clar și nici țipătul ce vine dinspre casă, vocea surorii mele fiind unica modalitate prin care atenția mi-ar putea fi distrasă vreodată de la oricare gest periculos, ori chiar nebunesc pe care l-aș putea face. Astfel că, fără nici cel mai mic regret fac stânga-mprejurul locului în care mă aflu – profitând că nu sunt nici foarte departe de casă – și mă folosesc de viteza specifică ascunsă sub anonimatul măștii umane pe care o dețin de ceva timp, alergând către Nia.

           Îl ignor complet pe bătrânul Craft, cel care încă stă în aceeași poziție idioată pe lemnul folosit pe post de tamburel lângă casă și mă apropii de sala de antrenament, din spate. Dintr-o singură lovitură, ușa se lipește rapid de toc, iar ochii mei se opresc țintă pe Nia. Fata care stă într-o poziție nedreaptă și ingrată, cu capul plecat pe genunchi și pumnii înconjurându-i tărtăcuța brunetă și vizibil afectată de ceva.

           Pumnii mi se strâng rapid în jurul taliei, mârâitul animalului din mine fiind mai mult decât sesizabil urechilor oricui. Dar cum nu am dreptul de a o speria, aleg rapid să-mi scutur capul și să m-apropii de sora mea fără să-mi mut privirea de pe ea. Singura importantă pentru mine și tata. Maxilarul mi-e încleștat de draci, ochii mi-s deja galbeni – probabil – din cauza nervilor resimțiți, inima stă să-mi sară din piept urlându-i întrebarea care-mi distruge mințile, în timp ce conștiința, încă vie cumva, îmi memorează continuu că trebuie să mă liniștesc pentru a o putea liniști și pe ea.  

      — Tania, unde e roșcata? reușesc să întreb în cele din urmă cu jumătate de glas, răgușeala resimțită reușind a mă speria până și pe mine, trebuie să recunosc.

            Dar ea, fără să-și ridice capul spre mine, doar îmi indică cu mâna spre ieșire. De parcă aceasta ar fi afară deja. Iar eu, din cauza furiei și-a fricii de a o ști în preajma ei, am ignorat-o per complet. Însă, conștiința îmi spune că nu pot fi atât de nebun cât să comit o asemenea eroare umană și reușesc totuși să îmi controlez impulsul de a ieși pe acea ușă blestemată, în căutarea ei. Astfel, doar mă aplec pe genunchi atât cât să fiu mai aproape de surioara mea, încercând totodată să o și ating.

      — Nia, de ce ai țipat? o întreb iarăși pe brunetă, doar că ea tot nu îmi vorbește.

           Furia pulsează astfel nervozitatea la cote și mai mari în întreg organismul meu înnebunit de stres, iar când aud ușa din spatele meu deschizându-se, simt cum sunt deja în stare de orice să-l opresc pe cel ce are să vină către noi, cu orice preț.  Mă răsucesc rapid pe călcâie și-l observ pe bătrânul Craft intrând cu un plic alb în mână și bastonu-i specific și mă liniștesc pe cât posibil, ridicându-mă în picioare.

      — Jared? spun confuz, privindu-l pe bătrân cum mă ignoră per complet, venind tot mai mult către noi.

            Cu pași nesiguri, dar cumva plini de incertitudini, pășesc spre tata așteptând cu nerăbdare un răspuns – pozitiv, sper eu – cu privire asupra întrebării adresate pe plan mental. Un lucru cunoscut doar de și între noi. Lupii.

      — Lasă-ne singuri! exclamă bătrânul Craft, apoi îmi șoptește mental un „trebuie să vorbesc și cu tine, ceva mai târziu" așa că nu spun nimic.

          De parcă nici nu respir, exact așa mă simt. Neputincios, furios și totuși calm. Însă, cu o curiozitate dusă tot mai mult spre disperare datorită gândului transmis de tata, aleg să trec pe lângă el pășind către ieșire. Miliarde de gânduri îmi traversează mintea înnebunită de griji. Singurul lucru cert care îmi străbate totuși mintea, făcând cumva cărare printre atâtea idei nebune, fiind acela că e posibil ca eu să exagerez, iar lucrurile să fie pozitive. Ca întotdeauna.

            De îndată ce pașii mă conduc spre ieșirea din sala de antrenament, la nici câțiva metri depărtare de aceasta, mirosul ciudat de mai devreme mă lovește în plin. Ceva mai clar, puternic și tot o dată la fel de îngrozitor. Și deși știu că e sânge, totuși nu-mi pot explica cui aparține. Mai ales că apariția unui lup prin pădurile din Imreti, este aproape imposibilă. Și cu atât mai mult cu cât, singurii lupi din zonă suntem eu, Jared și Roșcățica.

            Astfel, confuz nevoie mare și furios peste poate gândindu-mă în plină nebunia mea că mi-aș putea revărsa nervii asupra celui din pădure, mă transform repede în lup – capacitate dobândită cu mult efort și curaj, după ani de zile în care n-am avut control asupra bestiei din mine –  începând s-alerg către centrul pădurii, ghidat fiind de mirosul din ce în ce mai puternic.

            Simțind puterea uriașă a sângelui ciudat pe care îl inspir, știu că e momentul să mă transform la loc. Așa că, om fiind și parcurgând o distanță nu foarte mare de casă, observ undeva în fața mea ceva ce pare a se asemăna unei pete pe un copac. Încep să merg spre ea, din ce în ce mai alert. Confuz și plin de întrebări, apropiindu-mă cât mai mult chiar și cu riscul de a descoperi ceva mai rău decât orice gând nebunesc mi-ar fi putut traversa mintea până acum.

            Și da. Exact așa cum am simțit, ăsta e sânge. Doar că atât culoarea roșu-turcoaz, cât și puterea emanată de pata mare de pe copac, într-o urmă bizară și totuși deloc străină datorită formei geometrice perfecte, curiozitatea mă împiedică să mai gândesc elocvent pentru câteva clipe. Brusc, un zgomot ciudat provenit din tufișul situat în spatele meu, îmi atrage atenția. Îngrijorat, mă răsucesc pe călcâie uitând pentru o secundă de arsura de pe mâna mea dreaptă, dobândită-n secunda în care am încercat să ating pata și atunci am parte de o surpriză. O ființă ciudată, plină de-un parfum ciudat, nemaiîntâlnit, mă privește de la cei câțiva pași distanță, întinzându-și mâna spre mine. Ca-n secunda în care să o ating, să-mi simt pielea arzând și să tresar panicat ca un cățel fricos.

      — A-ju-tor! spune făptura plină de-o lumină stranie din fața mea, închizându-și rapid pleoapele, pierzându-și echilibrul fizic.

           Cade ca o piatră fix înaintea ochilor mei, neputința amintirii în care atingerea urmei de pe copac mi-a ars trupul împiedicându-mă pentru o clipă să mai gândesc clar. Dar înainte ca trupul neputincios al fetei cu rochie albă, părul tuns bob scurt, de culoare blondă și ochii închiși să atingă solul, brațele să mi se deschidă automat. O prind chiar și cu riscul contactului fizic și-a rănirii personale, ridicând-o pe brațe de parc-ar fi un fulg.

           Mirosul sângelui resimțit pe întreaga perioadă a acestei zile dispare la fel de repede pe cât m-am și regăsit aici, atât de aproape de ea, iar puterea resimțită o dată ce-o țin în brațe pe fata asta, oricine ar fi ea, este una destul de înfricoșătoare și puternică. Motiv pentru care, îmi scutur rapid capul de gânduri realizând că îi pot auzi bătăile inimii. Și nu e una tocmai umană, ori specifică mie. Ci, dimpotrivă. E ca și când aș atinge o ființă mult mai puternică decât mi-aș fi putut imagina vreodată.

            Cine ești tu, făptură magică și cum m-ai atras spre tine dacă nici măcar nu mă cunoști?!

            Astfel, răsucindu-mă încet pe călcâie, încep să pășesc înapoi către casă știind că Jared va ști ce să facem. Cu pași siguri, apăsați și mari, simt mirosul casei mele în apropiere, așa că încep să pășesc în mod alert. După câteva momente în care am avut grijă de fata din brațele mele, al cărui trup mi-a transmis mii de fiori fierbinți pe întreg trupul, ajung într-un final înaintea curții mari a casei în care locuiesc.

      — Jared?! Ajutor!!! strig înnebunit de arsurile resimțite, confuzia din mintea mea și miliardele de gânduri panicoase ce îmi spun că e posibil să fi întâlnit coșmarul veiții mele în această pădure.

           Ochesc din prima băncuța improvizată de mine și tata pentru Nia și o așez pe străină într-o poziție demnă de o doamnă, cu capul sprijinit de marginea mitică. Apoi, cu pași la fel de mari mă-ndrept spre sala unde știu că i-am lăsat pe Jared și Nia. Doar că nu apuc nici măcar să mă apropii de aceasta, că o lumină puternică provenită de undeva din spatele meu aprinde totul în jurul meu, iar eu mă văd nevoit rapid să cad la propriu în genunchi, poziționându-mi pumnii în jurul capului. Exact în aceeași poziție ca cea în care mi-am găsit sora, ceva mai devreme.

            La naiba! Ce se petrece și de unde vine lumina asta mare!?

            Miliarde de săgeți îmi străpung trupul, gândurile mi-s tot mai întortocheate, iar zumzetul vocii din pădure pare singura mea șansă de care încerc să m-agăț pentru a supraviețui acestui tsunami.