Duioase nuanțe se unduiau printre șipcile ferestrei și se împrăștiau pe pereții încăperii. Apoi se prefăceau în sumbre umbre. Dansau agale în pâlpâiala umilului amurg, pitit pe după gratiile lemnoase. Și nu își abandonau valsul, până când cântecul scurd al serii, nu își irosea și ultima notă. Le plăcea la nebunie, să-mi picteze cu stropi de imitare, semipiruetele eșuate și să le așterne pe pereți, ca pe niște desene vii, ce nu-și mai opreau respirația.

      Mă uitam cu coada ochiului la ele și parcă fascinația mea copilărească, izvora fără oprire, printre picurii de sudoare de pe chipul meu. Aș fi putut sta clipe în șir, să le privesc cum dănțuiau neastâmpărate pe pereți. Însă când voiam să mă clintesc într-un loc și să le admir mișcările grațioase, se opreau și stagnau pe loc. Când m-am împăcat cu încăpățânarea lor, am continuat să danez la unison cu ele.
Mi-am învârtit picioarele în ritmul lor și mi-am fluturat parterea în
semipirutete, până am reușit să dau de adversarul inventat de mintea mea. I-am sfâșiat cu lama bărzii, înfățișarea clădită din particule. Și l-am spulberat în propriul său praf, estompat în era imaginației mele. 

         Un strop de sudoare mi-a alunecat pe orașul stâng. Am răsuflat ușurată cu sufletul îmbibat de satisfacție. Fusese al cincilea adversar imaginar, pe care îl doborâsem. Mi-am strâns partenera de dans la piept. Nu puteam descrie sentimentul, ce-mi domina întregul interior și mi-l cutremura în cea mai caldă plăcere. Îmi ardea în flăcări sălbatice sufletul și mi-l topea în picuri calzi umeziți de sare, ce mi se prelingeau nestingherite pe frunte.
Mirosea a duhoare de transpirație, dar îmi frigea pielea cu ale sale atingeri.

       Mi-am lăsat barda să alunece agale de pe culmea umărului meu fraged și să-mi cadă în jos, spânzurată de mână. De când Nalbert mi-o dăruise, avusesem grijă să strălucească ca odinioară. Am scormonit de dimineață, cu disperare, în cufărul unde îi găsisem lama și am dat de o bucățică de șmirghel. Scufundată în lupta cu neștiința minții mele, mi-am construit zeci de legături îmbibate, cu infima mea logică. Până să mă plestnească zdravăn convingera, că aceea bucățică de material, era cea ce căutam, am testat-o. Mi-am supus pielea brațelor, fără să-mi pese o clipă de ea și m-am frecat cu șmirghelul pe mâini. Când săraca sa finețe mi-a atins porii, am realizat cu mintea salivând de satisfacție, că găsisem ce căutam.

      Unealta perfectă.

      Fără pic de îndoială, am înfășcat barda și cu hotărârea izvorându-mi din cuget, i-am lustruit lama, până am spulberat straturile de scorojite de rugină, ce-i furau strălucirea. Când i-am redat luciul, risipt în anii întregi de timp, nu m-am încumetat să îi mângâi cu șmirghelul și coada cea nouă,  improvizată. Clipe în șir mi s-au scurs pe chip, dar când am văzut-o renăscând din sudoarea muncii mele, nu mi-a mai păsat de timp. Fusese abia amiază și nici nu îndrăzneam să mă gândesc la amurg.

      La coșmarul ce mă aștepta rânjind, învelit în pelerină neagră.

        Când mi-am văzut barda, lucindu-mi în brațe, n-am cugetat să-mi răstorn o clipă gândurile la stăpână. La acei ochi, mai reci decât crivățul înghețat al iernii. La acea otravă ce duhnea în vocea ei. Mi-am adunat tot entuziasmul ce-mi pulsa în bătăile inimii și am dansat cu barda în mână, cu pași plini de inspirație. Mi-am construit în minte tot felul de entități înarmate și am dansat cu ele în parade și semipirute, până când ele s-au lăsat învinse. S-au spulberat particule. Au dispărut. Și prin valurile satisfacției a nu știu câta oară mi-am imaginat, războinica din mine.

     Două picioare înalte și-o înfățișare pe atât suplă pe atât de agilă. O colecție de cicatrici și o pereche de ochii neînfricați.  O inimă ce nu-și pierdea controlul bătăilor. Un suflet înfășurat în orgoliu ce nu plângea îngenuncheat de umilință. Un cuget ce nu se zbătea în lanțurile spaimei. O minte liberă... Un ideal adânc așternut înăuntrul meu.

     Un vis secat de speranță.

     Mi-am izbit privirea printre șipcile ferestrei. Amarul apus de soare se lăsasese printre crăpăturile de geam. Mi-am șters burboanele de transpirație de pe frunte. Clipele mi s-au risipit, printre degete, mai repede ca gândul.
Momentele în care descoperisem atâtea  sentimente... atâtea arome gingașe. Secundele în care mi-am dezvelit primul meu vis... Toate sau prefăcut în pulbere și au dispărut în golul spaimei mele necruțătoare.

       Am înghițit în sec. Atât de tare tânjeam, să pot scăpa de cugetele ce-mi tulburau suflarea. Gândurile care îmi șopteau fără răgaz în conștiință, despre tot ce mă aștepta în spatele peretilor. În partea cealaltă a ușii. În afara încăperii, ce fusese martoră a emoțiilor mele.
Nu voiam să mă reîntorc în lanțurile spaimei. Să fiu o marionetă într-o scenă de teatru. Să uit de înfățișarea mea frăgezită. Și să mă trezesc iar închisă într-un corp de fuziune.

       Însă niciodată n-aveam de ales.

       Trebuia să mă înec cu gântul că toată acea zii în care gustasem din luxoasa afecțiune, fusese o dulce iluzie.
O închipuire în care barda îmi era atârnată pe undeva prin mrejele imaginației mele. O născoceală a sufletului meu, în care Nalbert fusese rezultatul armonios de realist al unui vis. O deșartă imagine, în care gustam cu sete din libertatea, dintre cei patru pereți.
     
       Însă n-am fost în stare să presar amarul fricii mele peste mierea ce sufletul meu o savurase cu foame.

       Un surd bocănit s-a ciocănit de lemnul ușii. Mi-a penetrat urechile ciulite. Și mi-a sfâșiat firul gândurilor.
Am tresăltat cu sufletul, arzând în flăcările mistuitoare ale fricii mele. Cugetul mi se ruga într-o fărâmă de speranță să nu-mi ciocnesc privirea cu acei ochi otrăviți... acea statură fioroasă.. acea ființă, ce-mi zbârlea părul din cap, cu a sa prezență.
Cu inima strânsă ghem în străfundurile ființei mele, mi-am aruncat ochii plini de disperare spre cele mai bune ascunzători din încăpere.

      Însă n-am avut ocazia nici să clipesc, căci ușa s-a întredeschis în spatele meu și i-a lăsat fiarei drum liber, să mă fărâme în bucăți de inferioritate. Să mă topească în toxia ei otravă. Și să îmi prefacă și ultima picătură de speranță, în lacrimi sângerânde. N-am mai avut nicio firimitură de cutezanță să fug din calea ei. Să îmi ascund ochii de umbra înaltă, ce mă domina. Să îmi întâlnesc privirea cu înfățișarea din spatele meu. Ci am rămas înțepenită, numărându-mi pulsațiile repezite ale inimii, la unison cu pașii lenți, ce-mi răsunau tot mai aproape de urechi. Asta până când o ghiară imensă și grea mi-a căzut peste umărul drept.

     Atunci n-am mai avut ce număra.

     — Myelefer are nevoie de tine... vocea umplută de regret a lui Nalbert, mi-a spulberat gândurile sumbre și m-a trezit în tenta luminoasă a realității.

     Cu suflarea captivă în dinți, m-am răsucit pe picioare și mi-am ciocnit ochii, de chipul său umbrit de o profundă îngrijorare. Am citit în privirea sa, înconjurată de riduri proeminente, sentimentele pe care se chinuia, să le ascundă sub cortina irisurilor sale fumurii. Mi-am dat seama cât de tare își dorea să rămân sub privirea lui. Să îl învălui în neștiința inocenței mele. Să îl bucur cu iscusința cu care mă remarcasem în ochii săi.

     Oricât de tare se străduia să se ascundă, gesturile sale mă îmbăiaseră în bunătatea sa unică. Iar frăgezimea mea îl înmuiase, atât de profund în
compasiune încât sentimentele îl
năvăleau.

      — Știu că ție frică de ea. Îi o cotoroanță clențoasă, dar n-ai ce-i face, și-a mascat îngrijorarea, cu un chicot poznaș și și-a prins ușor mâna uriașă de brațul meu.

     Mi-am încleștat degetele pe coada, proaspăt finisată a băzii și am îndrăznit, să-mi eliberez suflarea din gâtlej. N-aveam nici-o tragere de inimă să-l urmez pe Nalbert și să mă izbesc, de lumea crudă, din afara încăperii mele... de severa mea menire. Spaima îmi înjunghia sufletul cu ale sale sulițe ascuțite. Cugetul îmi era strangulat de gânduri înțepătoare. Iar încăpățânarea picioarelor mele rigide, era de neclintit.

         — Oh... aproape că nu mi-a sărit în ochi, a murmurat el, cu chipul înseninat, fixându-și ochii plini de uimire pe luciul bărzii mele. Se vede că a picat în mâini pline de dibăcie. Ai avut grijă să lucească ca în primele ei zile.

       Mi-a mângâiat umerii dezgoliți cu palmele sale dure, dar nemărginit de calde. O admirație mieroasă, licărea în expresia sa plină de simpatie. O emoție cel îmbia, să se afunde cu toată uimirea sa, în privirea mea. Să-mi scotocească prin ochii mei înțepeniți în ghearele spaimei. Și să-mi scoată la iveală acel sentiment neștiut de sufletul meu.    

      Acel sentiment ce-mi încălzise ființa...ce-mi topise inima.  

      — Când am spus că iscusința e în mânuțele tale, nu m-am înșelat nici pe departe, mi-a dezmierdat cugetul, cu ale sale vorbe dulcegi.

     Însă după ce și ultimele cuvinte i-au izvorât din gâtlej cu acea aromă dogoritoare, înseninarea de pe chipul său a apus într-o mohorâre, soră cu tristețea. L-am sorbit din priviri sfioase, până m-am izbit de îngrijorarea, care îi reapăruse în expresie. Îngrijorarea ce tot încerca să o pitească, undeva în complexul său interior. Mintea mea n-a deslușit prea multe. Dar surda tăcere ce se năpustise ca o pânză de păianjen lipicioasă peste noi. Era încărcată de mirosul înțepător al temerilor. Duhoarea asta, nu putea scăpa, de simțurile sufletului meu. Un oftat prelung a evadat dintre buze lui, și ca un cuțit proaspăt ascuțit, a sfâșiat liniștea plină de tensiune.

      — Vino aici... mi-a șoptit cu glasul curmat printre dinți și m-a tras mai aproape de el.

       S-a lăsat pe vine la nivelul înfățișării mele și și-a prăbușit din nou palmele gigantice pe umerii mei. M-am cutremurat sub privirea sa. N-am îndrăznit să-mi mai las ochii să-l privească. Și mi-am plecat capul în pământ, copleșită de răsuflarea lui caldă, ce-mi mângâia obrajii. De profunda sa melancolie.

        — Te-am văzut pe crăpătura ușii, cum dansai cu ea în mână și nu mi-am putut crede ochii. Ai sânge de războinică, mi-a murmurat el, uitându-se la mine cu zâmbet blajin, strecurat peste tristețe.
     
       Am tresărit a nu știu câta oară, în dominanta sa umbră. Obrajii mi s-au încins într-un roșu aprins ce-l simțeam prlojindu-mi pielea. Suflarea mi-a rămas înțepenită în gâtlej. Nu realizasem câtuși de puțin, că el mă privise în tot acel timp, în care mă luptasem plină de entuziasm, cu adversari imaginari. Am simțit cum anxietatea îmi năvălea cugetul cu valuri aprigi. Mă străpungea cu severitate în suflet. Și-mi strângea inima. Rămânsesem atât de pironită în rușine, încât nici suflarea nu avea curajul să-mi mai plece din gât.

      — Myelefer n-a fost niciodată atrasă de armele mari și greoaie. I-a păsat mai mult să își mânjească mâinile cu magie. Mereu a crezut cu toată încăpățânarea ei, că arma cea mai puternică și utilă e magia. Eu tot timpul am contrazis-o.
Însă dacă te-ar vedea pe tine făcând parade, ar exploda de gelozie, și-a pitit îngrijorarea cu un chicot sec.

        Și-a strecurat un deget pe sub bărbia mea. Atingerea sa fierbinte și  plină de căldură mi-a ars pielea. M-a făcut să îmi înalț capul scufundat în roșeață. Și să îmi lovesc privirea, de ochii săi pătrunși de un amestec de sentimente.

         — Știu cine-i Myelefer și n-aș vrea să erupă peste fățuca ta, din cauza unui motiv ca ăsta. Și tu ști cine-i ea, nu-i așa? m-a întrebat, mângâindu-mi cu delicatețe obrajii înfierbântați.

       M-am uitat sfioasă în irisurile sale spălăcite. Pieptul mi se strângea în pulsații accelerate. Fața mi se frigea sub flăcările îndârjite ale emoției. Spaima mă perfora cu fiori mai calzi, ca lava încinsă a unui vulcan activ. Dar cu toate astea mi-am găsit o picătură de curaj în cuget și am dat din cap, răzpunzându-i plină de afirmare. 

       Amândoi știam cât de mârșavă era stăpâna și cât de mult ținea la planurile ei unse cu ură diabolică.

       — Mi-am dat seama, sunetul plin de regrete al oftatului său, mi-a atins urechile.

       Și-a strecurat o mână pe sub ochii mei înghețați, în spatele meu. Trupul mi-a tresăltat ca ars, când i-am simțit buricele degetelor, atingându-mi rănile, adânc brăzdate în piele.

       — N-am de gând să mai accept bâzgăleala lui Myelefer pe tine, mi-a  spus cu hotărârea vociferându-i în glas, apoi și-a retras mâna. Alegeți un loc bun și pitește-ți barda. N-are să ți-o fure nimeni de aici, nici măcar cotoroanța, m-a sfătuit cu un surâs luminos și s-a ridicat în picioare.

      Mi-am rostogolit ochii timizi peste coada de lemn, ce-mi era spânzurată în mâini și repejor mi-am strecurat în minte câteva variante posibile. Nu-mi plăcea să știu că aveam, să mă despart de partenera mea și să mă aventurez fără ea, într-un dans îngrozitor, pe fundalul unui coșmar, cu gust de ură diabolică. Dar nu voiam ca stăpâna să știe de ea. Să mi-o zmulgă din mâini. Și să o arunce în hăul său plin de mârșăvie.

       Nu voiam să i-a și singurul lucru pe care îl aveam.

       Am ieșit de sub umbra gigantică a lui Nalbert și cu picioarele tremurânde, m-am apropiat de vechiul șifonier. Inima îmi era țintuită din toate părțile de anxietate. Bătea nebunește zvâgnindu-mi spasmodic la fiecare mișcare. Era hotărâtă să-mi ciocnească pieptul până avea să îl spargă. Să fugă afară, aruncându-se disperată în sulițele fricii mele. Și să se oprească într-o osteneală eternă, până să-și dea duhul. Însă îmi rămăsese tremurândă în trup ca și sufletul, ce-mi tot implora să o i-au la goană.

       Mi-am pitit barda cu grijă într-un colț din șifonier și ignorându-mi tensiunea din corp, m-am întors la Nalbert. Dar n-am îndrăznit, să-mi las ochii, să privească în largul înfățișării sale, mult prea înalte. Ci i-am forțat să admire liniile pardoselii deteriorate, până când au dat de degetele lungi ale sale ce mă rugau prin gesticulări să le apuc.

       — Vino după mine, m-a îndemnat Nalbert, cu un grai stins, după ce a trecut de pragul ușii larg deschise.

      Cu limba prinsă adânc între dinți, l-am apucat de mână și l-am urmat supusă. Tot drumul scurt prin casa lui, am urmărit majoritatea podelelor din încăperi. Erau la fel de uzate ca cea din încăperea mea. La fel de zgâriate ca și spatele meu... La fel de prăfuite ca și amintirile mele... La fel de suferinde ca și sufletul meu...

       Toate îmi igneau sub tălpi și-mi aminteau cât de distrusă eram.

       Când și ultimi pași sau lăsat purtați de ecou, Nalbert m-a condus în camera sa principală. Încăperea în care aflasem, o fărâmă din răspunsurile la întrebările mele infinite. Masa la care planurile stăpânei mele luaseră contur, cu o zi înainte. Pereții de care mă sprijinisem ghemuită.

       Am zărit-o pe stăpână, așezată cu mâinile încrucișate, la masă. Ochii ei albicioși mi-au fulgerat privirea. Erau îmbâcsiți de otravă ca întotdeauna. Un fior de gheață mi-a străpuns umilul trup și mi l-a cutremurat în spaimă. Am înghițit în sec cu nesaț. Cugetul mi se zbătea într-o mare de gânduri înfiorătoare, ce mi-l sugrumau cu ale lor gheare ascuțite. Mâinile și picioarele îmi erau captive într-un dans posedat al fricii. Însă zâmbetul șiret al ei de o calmitate mult prea mare, era opusul a tot cea ce gustam din sentimentele mele dominatoare.

      Era rânjetul coșmarului, ce-mi bătea la ușa ultimelor mele clipe.

      — Ai dormit bine mucoaso? mi-a scuipat întrebarea, cu surâsul său uns de dispreț.

      Niciun cuvânt nu a avut loc să-mi iese, printre gratiile dinților mei încleștați. Ci doar chipul meu, plesnit cu duritate de spaimă, a îndrăznit să îi lase un răspuns satisfăcător, pentru ale sale irisuri de gheață. Însă a fost o satisfacere, pe care am regretat-o amarnic în următoarele secunde. Când i-am văzut silueta monstruoasă, ridicându-se de pe scaun și devorând cu poftă din retina mea, am încremenit cu sufletul lipit, de cele mai mari temeri ale mele.

       — Pare că ai și îmbucat ceva azi, a constat stăpâna, cu șiretenie în voce, apoi și-a îndreptat mâna gheroasă, spre înfățișarea mea.

       Cu suflarea închegată, m-am retras sub umbra lui Nalbert. Mi-am ghemuit degetele în palma protectoare a lui și mi-am lăsat capul să pice în jos, în umilința privirilor ei.  Știam că oricare atingere de-a ei îmi aducea un alt val de înfiorare peste suflet.

       — Ai încercat rochia? i-a întrerupt Nalbert, atenția sfâșietoare față de mine. Când am șterpelit-o de pe la croitorie, nu m-am uitat ce număr are.

       — Sigur că nu te-ai uitat, că doar ți-ai lăsat ochii acasă, a pufnit exasperată stăpâna și l-a fixat pe bărbat, cu o privire acuzatoare. Era cu trei numere mai mare! Norocul tău chior, că am găsit o structură și am reușit să o fac cum trebuie.

      Nalbert și-a dat ochii peste cap, cu o urmă indignare. Apoi și-a tras mâna, din strânsoarea infimă, a degetelor mele. Un val rece m-a cuprins, când și ultimul strop de căldură, s-a evaporat în crivățul temerilor mele. Nesiguranța a dat necruțător, năvală peste mine.

      — Balul ăla fițos o să înceapă peste vreo zece minute, din câte mi s-au șoptit la ureche. Ești sigură că ai timp să ajungi de la capătul Canterlot-ului, la castel în scurtura asta de timp? a  murmurat Nalbert, pe un ton nesigur.

     — Două clipe îmi fură să găsesc structura potrivită și să mă plimb dintr-un loc în altul, i-a arătat rânjetul  ei plin de aroganță și i-a fluturat în față, degetele sale lungi și contorsionate. Ce vrei mai mult de atât?

     Bărbatul a pufnit printre dinți. Ochii săi plini de indignare, îi trădau miile de sentimente pe care încerca, neîncetat să le ascundă. Sentimente pe care vrăjitoarea aprigă din fața sa, le mâna din degete cu o pricepere dominantă.
Pitită după silueta masivă a lui Nalbert, sorbeam din priviri temătoare, acea scenă îmbâcsită de un aer mult prea sufocant. Eram ștrangulată de lanțurile spaimei. Și orice mișcare pe care trupul  meu se încumeta, să o facă însemna o altă suflare evaporată. Însă mă
străduiam să-mi ignor panica, ce-mi gâdila gâtlejul.

      Să nu regret vreo suflare.

      — Vino aici, țâncă, am auzit vocea stridentă a stăpânei, perforându-mi  urechile.

       Pe jumătate paralizată, m-am chinuit să-mi scot capul de sub umbra lui Nalbert și să o ascult cu cea mai adâncă supunere. Dar corpul mi-a rămas înțepenit la primul pas, tremurând din toate oasele.
Încăpățânarea făurită de spaimă, îl posedase profund, căci era conștient de cruzimea stăpânei și nu voia să cadă din nou în neantul ei dureros. Sufletul îmi țipa în interor, cu aceeași îndârjire. Iar cugetul îmi era înțepenit între două tăișuri, intens ascuțite. Atunci o mână caldă mi-a atins creștetul, cu o delicatețe neașteptată. Un fior înțepător mi-a cuprins întregul interior, și preț de o infimă clipă a oprit totul în loc. A permis suflărilor să-mi curgă pe buze.

      Era palma lui Nalbert.

       — Ce stai aici degeaba? Hai o dată! N-am timp de figurile tale, s-a răstit stăpâna și m-a prins cu ghearele sale, lungi, de brațul drept.

       Un ignet surd mi s-a prelins dintre buze. Spaima mi s-a încins mai tare în interior. Atât de tare, încât am simțit că inima mi s-a strâns, într-un ghem contractat. N-am mai avut cutezanța s-o mai privesc în a sa ableață, ucigătoare din ochi. N-am mai avut puterea, să-mi îmbrățișez
încăpățânarea. Căci m-am lăsat pradă supunerii. Și m-am târât după voia ei, în mistuitoarea sa otravă.

        — Ia-o mai ușor cu ea, Myelefer! E doar un copil, a îndemnat-o Nalbert, cu glasul întretăiat de îngrijorare.

        — N-am timp să zăbovesc cu festele ei, i-a retezat-o stăpâna, cu o voce repezită, apoi și-a desprins mâna de pe brațul meu, a înfășcat rochia de bal de pe masă și și-a îndesat picioarele în ea.

        — Păi parcă ziceai că ai destul timp, a murmurat Nalbert, cu un zâmbet ștrengar pe chip și și-a încrucișat brațele.

        — Am zis că îmi ia doar două secunde să ajung la castelul ăla nenorocit, dar nu că am timp berechet să-l pierd cu mucoasa asta fandosită, i-a explicat pe un ton exasperat, apoi și-a tras ținuta de bal peste rochia ei obișnuită.

      Înghițind cu scârbă explicațiile stăpânei, Nalbert s-a apropiat domol de masă, și-a ales un scaun și s-a trântit în el. Rămasă ca un fir de iarbă încă înălțat la cer, în fața coasei, mi-am strecurat ochii curioși, pe sub gene și i-am rostogolit pe întreaga rochie de bal, ce abia răsufla peste celelate veșminte, de pe silueta stăpânei. Bretele dantelate abia dacă se puteau strecura, printre cutele mânecilor de desuptul lor, ștrangulându-i umerii. Modelele simpliste ce dansau pe linia bustului, se rătăceau pe sub valul de material, ce ieșeau hoatic peste claviculă și îi acopereau gâtul. Talia abia dacă îi mai răsufla sub cusăturile sudate de-a curmezișul pe sub voalurile de țesături. Însă stăpânei nu-i păsa prea tare de cum arăta. În albeața irisurilor sale  strălucea pretutindeni, o satisfacție drăcească. O satisfacție ce nu îi licărea, decât atunci când știa, că avea să își folosească cea mai dragă vrajă a ei.

         Vraja de manipulare.

        — Semeni cu vechea mea sperietoare de cârpe din grădină, a răsunat chicotul înfundat, al lui Nalbert.

        Abia își mai putea ține în frâu hohotele, ce-i stăteau pe buze. Își astupase gura umezită de amuzament, cu palma. Dar n-avea nicio șansă în fața râsetului, ce-i evada printre degete și invada încăperea, sumbrită de fața plină de furie a stăpânei. 

        — Dacă aș fi fost goală, sigur nu mai râdeai ca ultimul idiot, a răgnit ea cu frustrare, apoi și-a ajustat mai bine bretele de la rochie.

        Însă când râsetele pline de viață ale lui Nalbert au încetat și momentul acela presărat cu viguroasa înveselire, s-a scurs, întreaga atmosferă s-a mohorât sub o liniște macabră. O tăcere ce mă apăsa, la fel de tare ca și ochii plini de otravă ai stăpânei, ce-mi fixau înfățișarea. Ce se pregăteau să îmi pătrundă haotic în interior și să-mi înjunghie sufletul.

       Atunci am simțit că ultima mea clipă s-a risipit și începutul coșmarului a sosit.

       — Fără zăboveală! răcnetul strident al stăpânei, mi-a zgâriat urechile.

       Fără să-mi mai pot ține controlul, mi-am scăpărat un tresăltat. Mâinile ei gheroase s-au adâncit în umerii mei cu brutalitate. Cugetul mi s-a lovit de ce cele mai înfiorare presimțiri, ce-mi schingiuiau sufletul într-o interminabilă tortură, atât de tare, încât implorarea îmi curgea pe întregul interior, ca un fluviu neîncetat de rugăminți neglijate. Însă pe chipul de ceară al stăpânei, s-a topit în otravă același rânjet drăcesc. Același zâmbet uns cu mârșăvie, cu care îmi arsesem irisurile, de fiecare dată când aveam îndrăzneala s-o privesc.    

        Cu satisfacția salivându-i în ochi, și-a înfipt fără milă, ghearele în goliciunea umerilor mei. Un geamăt mi-a fugit dintre dinți, sugrumat de durerea înțepătoare. Câteva lacrimi au dat să-mi umezească ochii suferinzi. Pleoapele mi s-au contractat instinctiv , însă n-au reușit să prindă picurii proaspăt prelinși, mărind duhoarea satisfacției, ce-mi irita sufletul. Fără încumetare gustul amar al regretului, mi-a sfâșiat neiertător cugetul, când râsetul diavolicesc al stăpânei s-a transformat, în nenorocitul cântec al unei vrăji șoptite.

        Blestemata vrajă a fuziunii.

        Albeața irisurilor ei năvălit ca o mare agitată și s-a izbit de ochii mei orbiți. Mi-a penetrat furtunos trupul. Și mi-a sfâșiat interiorul cu necruțătoarele ei fire de lumină străvezii. M-am zbătut nebunește, cu speranța salivându-mi în ochi. Glasul mi-a țipat în deznădejde. Însă damnați șerpi străluciori nu s-au oprit în loc, ci m-au devorat, până nu mi-am mai simțit inima pulsându-mi cu disperare. Până suflările mi s-au topit în hăul  amărăciunii. În acea clipă o ceață spălăcită mi-a inundat privirea și a înghițit  încăperea. A șters umbra statornică a lui Nalbert. Și mi-a sulberat aprig măruntaiele, în interiorului unei păpuși proaspăt gătite într-o rochie de bal.

       În cușca rece a fuziunii.

      Când am simțit că vraja luase sfârșit, am strâns toată cutezanța pe care o aveam și mi-am permis să-mi trag obloanele, bine înțepenite, de la ferestrele umilului meu suflet. Crivățul de lumini difuze, scăldat de albul dominat al vrăjii ,se estompase puțin câte puțin și ridicase în urmă sumbrii pereți ai încăperii. Mi-am rostogolit privirea temătoare pe fiecare brăzdătură ce cutreera zidurile. De fiecare dată, când mă prefăceam în fuziune trebuia să-mi las amintirile, să mă plesnească și să-mi șoptească unde mă aflam. Uneori unele dintre ele îmi făceau feste și se ascundeau în vaga mea uitare, ca mai apoi să mă pălească pe nepregătite. Însă doar câteva clipe scurse îmi lua, să-mi readuc aminte.

       O mică chestiune de timp, înainte să mă trântesc iar și iar în aceeași deznădejde.

      Umbra lui Nalbert, s-a pitit la coada ochiului meu, plină de uimire. Intimidarea m-a cuprins numaidecât când, i-am văzut ochii, lucind profund la înfățișarea fuziunii, de trei ori mai înaltă decât a mea. Fără să-mi pot abține îndrăzneala, mi-am înșirat privirea peste mâinile mele uriașe și lungi. Peste rochia de bal, ce împodobea silueta fuziunii cu o desăvârșire mult prea elegantă pentru ochii mei. Instinctiv mi-am atins pielea dezgolită de pe claviculă. Haina șifonată a stăpânei, nu mai năvălea pe sub ținută.

        — O adevărată prințesă, m-a conplimentat Nalbert cu o admirație profundă în privire. Sincer cred că ai șlefuit-o prea gingaș, Myelefer! O să atragă toți ochii ca un magnet.

        Un pufnet necontrolat mi-a ieșit din gâtlej. Știam că nu era al meu însă nu-l puteam opri, căci după sunetul său plin de sarcasm, era al stăpânei.

         — Te-a luat cu transpirație Nalbert? mi-am întors capul plin de bucle cârlionțate spre el și i-am zâmbit șarmant. Adă-mi o oglindă să văd ce mi-a ieșit.

         Fără să stea pe gânduri, bărbatul mi-a ascultat porunca și s-a repezit într-un colț retras, al încăperii, unde o cârpă jerpelită domnea peste o suprafață plată. L-am urmărit cu ochii mascați de aroganța stăpânei, cum a înfășcat zdreanța rupturoagă și a tras-o fugitiv de pe misteriosul obiect. O reflexie îmbrățișată de o ramă de stejar sculptat, proptită de două picioare marcate de aceeaș iscusință, a ieșit de sub materialul posomorât. Cu inima sărâmată în bucăți infime de suferință, m-am uitat la înfățișarea mea  ce era pictată în așa-zisa oglindă.

        Mi-am văzut privirea otrăvită pe sub o cascadă de șuvițe cenușii. Acidul plin de mârșăvie din ea, conturat de irisurile albicioase ale stăpânei...
Mi-am văzut fața suptă fără viață, arămiul palid al buzelor mele, captive sub rânjetul ei murdar. Obrajii ce-mi erau secătuiți de culoare. Părul ce-mi cădea în buclele mele nestingherite peste umeri, pălite de acel cenușiu. Mi-am văzut rochia sugrumându-mi talia nefiresc de subțire. Pelerina ce-mi domina umerii.

        Și parcă am simțit cum o lacrimă a îndrăznit să-mi curgă din ochi.
       
       Niciodată n-avusesem șansa să-mi privesc fuziunea în oglindă, până atunci. Nici măcar n-avusesem ocazia să îmi sorb din ochi, reflexția înfățișării mele adevărate. Dar știam cât de diferite erau una de alta. Cât de mic și scund, era corpul meu, ciufulit de inocență și cât de mare și înalt, era corpul fuziunii, făcut din otravă manipulatoare.

       Mi-am încleștat pleoapele peste ochi ignorând, privirea sufocant de admiratoare al lui Nalbert. Nu-mi puteam permite să-mi las lacrimile, să erupă pe acel chip de porțelan. Nu-mi puteam lăsa amărăciunea să se amestece în otrava stăpânei. Nu puteam elibera slăbiciunea pe acea mască de gheață ce-o puratm. Căci eram doar o păpușă de lut, ce aștepta cu inima spânzurată, să se clatine în sforile păpușarului.

       Nu mai eram eu.

       — Nu mi-o mai aduce, m-am răzgândit, după ce mi-am văzut reflexia în oglindă.

       Nalbert a acoperit oglinda, la loc sub sumbritatea zdrenței și și-a fixat privirea călită de admirație, spre mine.
O urmă de uimire s-a strecurat pe chipul său brăzdat de riduri.

        — Dar arăți bine, a murmurat el, bănuindu-mi gândurile pătimașe.

        — Așa și trebuie, i-am răspuns pe un ton repezit, apoi m-am îndreptat spre ușa încăperii. Trebuie să plec n-am timp de pierdut!

        Mi-am înghitit hotărârea în cuget și am lăsat ordinul stăpânei să-mi reverbereze în minte. N-aveam decât să  mă înec cu nemărginita mea supunere, ca inocența rămasă în fundul sufletului meu, să nu fie vreodată atinsă, de toxica otravă ce-i dădea necontenit târcoale. Însă cugetam cu o îndrăzneală înfiripată, să-l mai privesc o dată pe cel ce m-a mângâiat cu bunătatea sa divină. Cel ce și-a arătat pura umanitate față de umila mea inimă. Voiam să mă mai înec o dată în acele irisuri spălăcite, ce pâlpâiau în nădejde la spatele meu. Îmi doream să-l mai sorb cu acei ochii inocenți pe care își vărsase dulceaga compasiune.

        Să mai fiu o clipă acea copilă ce o cunoscuse, înainte să-mi fărâm măruntaiele în abisul fuziunii.

        Picioarele înghesuite în pantofi de gală, mi s-au lovit agale de pragul ușii, lăsând în urmă invizibile amprente.
Am scos un oftat printre buze. O pală afurisită de emoții mi-a trecut șira spinării. Ochii mi se zvârcoleau pe tocul de lemn, ca niște pești rătăciți pe un mal nisipos. Sufletul îmi zbiera asurzitor în piept dorința dogoritoare. Mi-o injecta în cuget cu încinse văpăi.
Și-mi topea inima plăpândă. Atunci nepăsarea m-a țintuit. Am mușcat din cutezanță și mi-am aruncat irisurile năvălite, de inocență peste umăr, spre înfățișarea pălită a lui Nalbert.

         — Să ai grijă! Nu vreau să mă trezesc la ușă cu bondarii ăia înarmați, glasul lui blând, îmbăiat în pură îngrijorare, mi-a atins urechile.

       I-am zărit ochii lustruiți în profunzime, de sticliri pline de compătimire. O compătimire care mi-a făcut sufletul să tresalte din neantul deznădejdii și să se bucure din străfundul interiorului său, de  mângâierea caldă ce o e emana. Se furișa ca o briză dogoritoare de vară, ce-mi dezmierda întreaga ființă. Și se aventura prin sentimentele mele ca, o pală înmiresmată de dulcele miros al bunăstării. Atunci cugetul mi s-a umplut de încântare, când mi-am dat seama că bărbatul ce-mi domina cadrul vizual, își păstrase o părticică din emoția sa și pentru mine.

      Pentru copila, care l-a tras de compasiune și l-a făcut să se topească în bunătate.

      Am încuviințat aprobator din cap. După ce mi-am permis cu toată ardoarea, să-l mai sorb din priviri o dată și să îi șoptesc cu ochii un ,, la revedere", tras de păr din timiditatea mea, mi-am retras privirea. Picioarele mi-au încălecat îndrăznețe, pe pragul ușii și cu hotărârea strânsă în dinți, m-am lăsat pe mâna lor și am ieșit din maghernița lui Nalbert.

       Din casa în care descoperisem pentru prima dată, gustul unei firimituri de afecțiune.    

       Când m-am văzut afară, în mijlocul unei străzi pictate în melancolie, m-am  uitat o clipă înapoi. La umbra masivă ce se năpustise peste drumul pietruit și peste înfățișarea mea minusculă. Raze diafane ale amurgului, se unduiau pe acoperișul ciuruit al magherniței, ca o cupolă străvezie de pură lumină. Străluceau necontenit peste construcția strâmbată de timp, într-o divinate mult prea uimitoare, pentru realitatea lumii.
Abia atunci ochii mei, au reușit să asambleze nuanțele sumbre și vii ce dansau în valuri peste cartierul sărăcăcios. Căci abia atunci mi-am dat seama, cât de diferită era umila casă a lui Nalbert, față de celeate clădiri ce se întindeau dealungul drumului.

        Abia atunci am observat cât de strălucitoare poate fi bunătatea.

        Mi-am întors capul, cu cugetul încă fermecat și m-am smuls dintre acele gânduri, aruncându-mi ochii la cerul strecurat printre acoperișurile clădirilor. Amurgul se stingea încetul cu încetul, tras de fuga timpului. Se pierdea printre norii nuantați în culori tot mai închise. Și se evapora în bezna movulie a serii. Ultimele grănuțe de nisip din mistica clepsidră a timpului, se risipeau una câte una, trezindu-mă din statornicia gândurilor mele.

       Ca lovită de fulger mi-am lăsat capul să pice în jos la mâinile mele, ce dădeau să se contorsioneze. Brusc mi-am amintit de strania vrajă de teleportare a stăpânei. De valurile de lumină care îmi orbiseră retina și mă aduseseră de mână cu ea, la ușa lui Nalbert. În acea clipă, cuvinte use cu șoaptă, mi-au năvălit nestingherite în minte. Mi-au curs brutal pe buze. Și m-au împins într-un amalgam de structuri. Instinctiv mi-am strâns pleoplele peste ochi. Atunci privirea mea a știut că avea să fie arsă din nou.   Însă oricât de profund am încercat să îmi feresc ochii de nimicitoarea lumină, focul ei mi-a pârlojit profund irisurile. Atât de profund, încât timp de clipe infernale, imaginea din fața mea s-a spulberat, într-un parșiv neant, plin de lumini albicioase.

       Atunci am cugetat cu mintea ciuruită de ordinele stăpânei, să îmi găsesc un loc retras, în preajma castelului, unde să-mi fac tainica apariție. Mi-am bătut în cuie gândul ce-l mai potrivit. Și am așteptat cu sufletul ciuruit de spaimă, să se risipească în hăul trecutului și ultimele   clipe infernale, din vrajă. Însă temerile mă sfâșiau cu cruzime pe interior, căci cugetul îmi era conștient de orice reacție a stăpânei. Știam, cu inima zbătându-mi nebunește în piept, că orice greșeală de-a mea însemna o altă aprigă furtună de lacrimi stacojii. O altă scenă rătăcită din iad.

       O altă traumă dureroasă.

      Fricii îi plăcea să se joace cu suflările mele. Dar cel mai tare adora să mă vadă târându-mă neîncetat, pe fundul agoniei mele. Fugind din răsputeri de monstruozitatea cruzime a stăpânei, ce mă aștepta la umbra unui colț macabru.

       Lacrimi fierbinți mi s-au îmbulzit pe sub pleoaple. Peste ochii arși de lumină și pitiți, sub plăpândul întuneric. Un pufăit neastâmpărat mi-a fugit din nas și mi-a trezit urechile pârlite. O învălmășală de voci depărtate mi-a zguduit timpanele. Erau absorbite de valuri de râsete guturale, ce răsunau puternice, peste sunetul corzilor dansatoare, ale unei vioare. Împinsă de  o aprigă curiozitate, am îndrăznit să-mi las ochii orbiți să privească. Albeața vrăjii se estompase printre turnurile fortificate ale castelului, uns de ultimele raze ale apusului. Se pitise undeva departe în luciul soarelui ostenit. Și mă lăsase la câțiva pași de intrarea în curtea imensei fortărețe. Departe de drumul ce străbătea urcușul, muntelui până la poartă, pitită subtil după o stâncuță înfiptă în pământ.

      Amorțită de panica ce-și făcea de cap cu sufletul meu, mi-am strecurat o un ochi la mulțimea de nobili, ce așteptau nerăbdători, la porțile castelui să intre în curte. Fără pic de îndoială mi-a sărit în văz, autorul acelei cozi de invitați. Nu-i puteam distinge clar afurisita înfățișare, dar mâinile sale ce joglau în gesticulări, n-au putut să nu-i iese în evidență. Un oftat prelung mi s-a impregnat pe gâtlej, apoi s-a spulberat în neantul vocilor, la fel de iritant ca și agitația inimii mele.

       Trebuia să intru în stup, dar era nevoie să scap mai întâi de bondarul ăsta.
       
        Mintea mi s-a umplut de fel și fel de posibile variante, însă niciuna n-a reușit să-mi stârnească siguranța absolută. Niciuna n-a fost o punte stabilă, peste care să trec fără spaimă și să scap de acel trântor. Însă, când mi-am săturat cugetul de nemărginitele frământări, am cutezat să mușc cu nesaț din îndrăzneală. Cu picioarele tremurânde pe sub fustă, mi-am ignorat orice înțepătură dureroasă a fricii. Și am ieșit de sub umbra protectoare a stâncii. Inima îmi zvâcnea în piept cu pulsații profunde. Sufletul îmi era captiv în ghearele temerilor. Cugetul mă rodea pe interior să mă opresc.
Însă în acel înverșunat moment, m-am lăsat năpădită de neglijență. Și am uitat cu desăvârșire, de cea ce ar fi trebuit să fie emoțiile mele.

        M-am strecurat subtil pe drumul ce se șerpuia, până în dreptul porților și m-am rătăcit în marea de nobili nerăbdători. Dar atunci când am dat cu ochii de mulțimea din jurul meu, am avut crudul ghinion să mă izbesc de cea mai sâcâitoare frică a mea, anxietatea.
M-am uitat în stânga și în dreapta... în sus și în jos... și parcă aerul cel inspiram cu o poftă profundă  devenea tot mai inexistent. Îmi usca febril gâtul și-mi sufoca violent plămânii. Îmi ștrangula inima plăpândă și-mi înjunghia sufletul.

       Îmi aducea aminte de spaimă, căci ambele erau mai mult decât identice.

      Mi-am pironit privirea înțețoșată în pământ. Simțeam cum ochii celor din jurul meu, mă perforau cu toxicitate.
Vorbele lor îmi reverberau parșive în minte. Îmi invadau haotic în urechi. Râdeau cu mârșăvie de înfriguratul meu suflet, ce se zbătea neputincios în lanțurile spaimei. Simțeam cum haosul năpădea necruțător peste biata mea ființă. Și parcă tot curajul ce mi-l strânsesem, se spulbera în abisul acelor toxice tonuri.

        Era un adevărat foc al iadului.

        Am devorat din mica mea îndârjire și mi-am ridicat privirea. Simțeam cum spaima îmi scăpăra din ochi, adunând privirile celorlalți. Însă mi-am tras cu duritate o palmă inviziblă de ignoranță.
Trebuia cumva să trec de acele porți nenorocite. Am smuls puțină permisiune din cugetul meu și am dat frâu liber unui alt oftat. Mi-am înecat retina cu bondarul din fruntea mulțimi. Abia atunci am reușit să-i sorb cu o însetare diabolică, chipul grosolan brăzdat de o expresie încărcată, de o aroganță amară. Nu era orice trântor al stupului. Era înfofolit într-un veston stacojiu, brodat cu fire aurite, ce străluceau de măiestria vreunor mâini talentate, care au avut dibăcia absolută în ale cusutului. Iar în jos își ascundea
picioroangele înalte, în niște pantaloni, de culoarea profundă a întunericului. N-avea nici pe departe față de portar.
Mi-a scăpat un pufnet exasperat.

      Acel păpușoi mirosea a fandoselă mai tare, ca dominanța absolută a unui rege.

      Mi-am prins limba în dinți și m-am afundat mai adânc în mulțime, până am reușit să ajung la câtiva pași mici și dificili, stropiți de umbra sa propagată.
Inima îmi îmungea pieptul spasmodic.
Cugetul mă dojenea pe interior să nu mă las înghițită de risc. Dar mintea îmi era otrăvită. Voia să meargă mai departe. Să execute cu sfințenie planul stăpânei, chiar dacă riscul o înțepa mereu în spate. Căci oricât aș fi vrut să-mi las sufletul să decidă, n-aveam o fărâmă de control în corpul fuziunii.

        Nici măcar una.

        M-am apropiat cu nonșalanță de bondar, neglijându-mi pulațiile, ce erau gata să sfârșie pieptul și să iese afară.
Fără încumetare, bărbatul și-a aruncat ochii cât cepele la înfățișarea mea. Erau înpăienjeniți pe margini de riduri odioase. O svâcnitură rece mi-a crestat
pieptul transpirat. În acea clipă m-am prăpădit iar, în spinii neliniștii mele.
Mi-am coborât privirea șovăielnic în pământ. Simțeam că nu pot face asta.
Chiar dacă aș fi tânjit, să îmi mâzgălesc cugetul cu ignoranță, nu-mi puteam arunca sentimentele în abisul uitării.

         — Balul nu este deschis pentru toți cetățenii, mi-a mormăit cu o urmă de iritare, bondarul. Valea!

        Un fior mi-a zguduit picioarele pe sub fuste, când ultimul cuvânt al său mi s-a înfipt în timpane. Însă a fost picătura fierbinte, care mi-a declanșat revolta, legată cu sfori de mintea stăpânei. 

        — Cred că ați greșit persoana. Am sânge de nobilă, am sâsâit ultimele cuvinte, cu limba arzându-mi de o încinsă indignare.

        — Demonstrează-mi! Cine ești ești tu? mi-a scuipat arogant, întrebarea în față și și-a postat înfățișarea lățoasă în cadrul meu vizual.

        L-am țintuit din acre priviri, până când fruntea mi s-a încovoiat într-o expresie vulcanică. Ochii săi mânjiți de o hidoasă sfidare, stârneau peste cugetul meu, mânia necontrolată a stăpânei, ce curgea necontenit pe interorul fuziunii în șuvoaie sălbatice de lavă încinsă. Îmi frigea obrajii înfierbântați. Îmi ardea transpirația de pe suflet. Am dat frâu liber unui pufnet exasperat. Apoi am încercat cu toată puterea mea infimă, să-mi elimin profundele sentimente, ce-mi opăreau sufletul neajutorat. Să găsesc o cale pe unde să scap, de mormanul ăsta înfumurat. 

        Însă cugetele nu mi-au fost prea inspirate.
       
       Cu toate astea m-am apropiat mai tare de bondar. O soluție îmi licărea convingătoare în minte. Mi-am împlântat bine tălpile în pământ. Și cu un ochi observator, la mutra sa afurisită, mi-am vârât o mână într-un buzunar ascuns pe sub pelerină. Mi-am chinuit degetele să scotocească câteva clipe în material. Un zăngănit surd a încercat să mă de-a de gol, însă s-a risipit înainte să vocifereze cu sunetul său metalic. După o clipă mâna mi-a ieșit stângace, din mica ascunzătoare. Era tremurândă și slabă ca o ramură firavă, ce abia își putea masca profundă de emoție. Fără să mă încumet, mi-am încolăcit-o într-un pumn pe cât mi-am putut de strâns, căci cea ce se ascundea în ghemul degetelor, nu putea fi văzut de fiecare ochi din jur.
Apoi cu suflarea furată de îndrăzneală, l-am tras pe bondar, de brațul său vânjos. I-am căscat palma mâinii. Și mi-am cufundat pumnul contractat între degetele sale cărnoase.

       — Sunt o rudă îndepărtă de-a reginei, i-am șoptit pisicește la ureche, apoi mi-am smus mâna de pe brațul său.

      M-am tras înapoi cu finețe. Bondarul uitase de înfumurare. Se holba satifăcut la punguța mică și bucălată din palma sa. Era absorbit de greutatea sa metalică și de valoarea ce o cântărea, încât preț de câteva clipe ochii bulbucați, i-au rămas stropiți de uimire.
Cu o fermitate convinsă și-a înclinat capul și a făcut o plecăciune. Apoi gesticulând cu mâna dreaptă mi-a lăsat cale liberă. Un val de intimidare, mi-a spălat viclenia ce mă înghițise mostruos pe interior.Atunci am descoperit pentru a nu știu câta oară, cât de otrăvită era fuziunea. Cât de parșiv îmi controla sentimentele și mi le arunca în pierzania mâineiei. Cât de crunt îmi ștrangula inocența. M-am cutremurat.

      Acea ființă nu eram eu.

      M-am ascuns sub o mască rece și l-am privit cu o satisfacție dulceagă,
înecându-mi conștiința cu o mulțumire seacă. Apoi am pășit mai departe, lăsându-mă pătrunsă de umbra masivă, a celor două porți și de grădina întinsă a castelului. M-am lăsat purtată de drumul principal crestat dealungul împărăției de verdeață. Mi-am aruncat câteva priviri sfioase la atmosfera paradisiacă a grădinii. La tufrele țeopase și îngrijite de trandafiri stacojii, ce întâmpinau oaspeții pe marginile aleeii pietruite. La coroanele bogate ale copacilor svelți, care tronau dealungul covorului verde. La zidurile castelului
atacate de flori agățătoare. Și parcă m-am văzut pitită printre arbori, strecurându-mă pentru prima dată în acest stup. Un chicot mi s-a prelins peste buze.

       Atât de toantă fusesem atunci.

       Mi-am coborât privirea și m-am îndreptat șovăielnic, spre intrarea larg deschisă, care înghițea fiecare invitat în interior. Corzile vioarelor răsunau scârțâit, într-un cântec de dans. Îmi  dănțuiau în urechi într-un ritm ascuțit,  repezit de tropote și aplauze. Și mi se  izbeau de timpane cu o stidență violentă. Când am dat cu ochii de deschizătura imensă dintre ușile principale, picioarele mi-au înghețat pe loc. Întreaga sală semăna cu ciorba sărăcăcioasă a lui Nalbert, însă mult mai plină de bucăți de legume.  Nobili de toate rangurile se aventurau plini de andrenalină în dansuri, devorând mijlocul sălii. Alți, mai însetați de discuții, priveau de pe margini și se adunau în tot felul de grupuri, pe lângă mesele încărcate cu fel și fel de bucate.
Era o adevărată îmbulzeală ce mirosea duios a parfum de o mândrie dominanță. Am înghit în sec.

      Atunci intram pentru prima dată, cu adevărat în acest morman imens de regalitate.
      
      M-am afundat cu pași sfioși în învălmășala asta și mi-am căutat din ocheade scurte un loc mai retras. Atunci mi-am lovit retina de o coroană scăldată în auriu, răsărită printre mulțime, undeva în capătul opus al sălii. Un șiret interes mi-a aprins călcâile, atât de profund încât am uitat de căutări și ca musca atrasă de lumină, am înaintat întra-colo. Ceva în interior îmi șoptea cu o sete profundă, să merg acolo. Căci acolo în luciul acelui auriu aprins. În acea siluetă împopoțonată, într-o rochie de satin poleită de o nuanță, cu aceeași strălucire ca și coroana. În acel parfum înbâcsit de iasomie... Sigur era ceva.

       Ceva ce stăpâna căuta cu desăvârșire.

       Cu pași mărunți, dar repeziți și cu respirația pompându-mi în piept, mi-am păstrat câțiva pașii generoși distanță față de regina stupului. Nu voiam să-mi observe ochii holbați la statura ei, la fel de pompoasă și deșirată. Ca și ultima dată când avusesem norocul să-i savurez, unicul miros de iasomie, putred de dominație, de printre buclele sale de culoarea, razelor solare. Și chiar și așa afurisita era concentrată într-o discuție, profundă cu o altă înfățișare puțin mai săracă în strălucire, dar la fel gătită.

     Era o discuție pe care mintea fuziunii, clocotea de curiozitate să o audă.

       Regina stupului nu părea însă să fie în toane bune. Voalurile dantelate ale rochiei i se clătinau agale sub mișcările agitate ale picioarelor. Burboane de sudoare luceau pe fruntea ei încărcată, de o falsă expresie de bunăstare. Și parcă mâna sa dreaptă îi era sudată peste talie și pântec. Am fixat-o atentă cu privirea. Un oftat prelung i-a evadat dintre dinți.

        — Oh... ia uite câți bărbați tineri, chipeși și suculenți sau adunat deja!
Ăsta clar e balul boboceilor și floricelor neculeste, a exacmat pofticioasă, femeia cu părul ca tăciunele, de lângă ea.

        — Doar niște mărăcini care vor să se cațere pe tronul meu, i-a răspuns, pufnind disprețuitoare regina, apoi a înfășcat un pahar înroșit de vin, de pe masa cu gustări de lângă, i-a mângâiat marginile cu buzele sale țuguiate, și a dat pe gât, jumătate din lichidul sângeriu. Toți vor același lucru. N-are rost să fiu impresionată, atâta timp cât știu că abia așteaptă să-mi reteze capul la noapte.

        Preț de o clipă infimă, mi-am simțit inima stagnând. Un rânjet drăcesc mi-a răsărit subtil peste buze. Un sentiment  care îmi asfixia sufletul cu o duhoare înțepătoare de otravă, mi-a năvălit întregul interior, spărgându-mă nemilos. Un chicot îmbibat în viclenie mi-a scăpat de pe gâtlej. Regina stupului bănuia că avea să-i fie furată coroana. Deznădejdea ei era atât de vizibilă... Îmi încărca cu lăcomie mierabilele  sentimente. Mi-am fixat privirea opărită de un miros mârșav de pucioasă, ce-mi duhnea în valuri invizibile din distrusul interior. Eram absorbită de o sete inimaginabilă de ură.

        Ostilitatea își făcea loc printre rămășițele mele distruse. Ultima picătură din inocență mi se scursese.

       — Chiar crezi că toți cei de aici tânjesc două coroana ta Elleyne? Atunci de ce i-ai invitat? a rostit pe un ton curios, femeia de lângă regină.

        — Am vrut să-i văd cât de înfocați sunt în ultima mea noapte, și-a afișat  un zâmbet îndrăzneț peste melancolie, și a mai înghițit o gură de vin.

        M-am potignit într-o grimasă mai serioasă. Rânjitura plină de satisfacție, mi s-a stins când cuvintele sale mi-au ajuns la ureche, cu vocea stinsă a unui suflet distrus. Încercarea fadă a acelui zâmbet fals ce-și făcuse loc pe fața sa, mi-a topit parșivele sentimente. Le-a ars până la cenușă și m-a lovit crunt, cu o părere de rău.

        — Am vrut să văd cum îmi smulg coroana de pe cap și mă aruncă în pământ, cum au făcut cu mama! Am vrut să văd cât de tare își prețuiesc ei regina! a răgnit fieros, și-a supt cu poftă tot vinul și a trântit pahatul gol pe masă.

       Femeia de lângă ea a rămas încremenită. Toată sala s-a întors spre ea plină,  de priviri scăldate în uluire. Corzile vioarelor au încetat să mai vibreze în note muzicale, stagnând dansaul invitațiilor. Vocile încărcate de entuziasm și chicotele amuzate, au tăcut în asurzeala liniștii. Tăcerea a cusut cu pânze ivizibile fiecare sunet și i-a furat glasul surd. O atmosferă îmbibată cu tensiune, s-a plecat peste liniștea mormântală. Amăruia să aromă umplea uimirea răspândită pe chipurile nobilior, de un val intimidant de șușoteli, ce cântau ca niște lilieci rătăciți în noapte, peste ecoul mișelesc.

      Nu mi-am putut stâmpăra un tresăltat, când am realizat cât de expusă eram, în fața tuturor acelor ochi bulbucați. Jena m-a lovit sever pe șira spinării. Nu trebuia să fiu acolo. Însă oricât de tare cugetul  a poruncit, picioarelor mele să fugă de acolo, au rămas la fel de înțepenite. Căci ochii îmi erau lipiți zdravăn, de chipul reginei. De roșu pal ce-i picta intens obrajii. De picurii de sudoare ce-i brăzdau fruntea. De mâna s-a presată tot mai profund pe pântec.

       De ochii ei pierduți în nebunia unei dureri de nedescris.

       — Vă place să mă vedeți așa. Nu? a izbucnit ea într-un răcnet umplut de revoltă și frustrare, apoi și-a aruncat privirea roșie spre mulțime. Curând o să scăpați de mine!

       Și-a încovoiat ambele mâini dureros dealungul pântecului. Câteva lacrimi fierbinți i-au evadat pe obraji, mânjite de o suferință cumplită. Am privit-o cu inima zdrobită în mii de bucăți. Nu-mi puteam da seama ce se afla în spatele irisurilor ei de culoarea lavandei. În spatele dureri sale imense. În spatele vorbelor sale muribunde. În sufletul ei morbid. Dar adulmecasem în mirsoul său putred de iasomie, ceva mult prea crunt de descris. Parfumul asfixitor de cunoscut al unei tragedi.

       I-am sorbit agonia din ochi cu toată ființa mea, până când un ignet sfâșietor, i s-a strecurat printre lacrimi și a spulberat marea de șușoteli. A fost chemarea decisivă a acelui suflet fărâmat. Apoi înfățisarea suferindă, s-a prăbușit la pământ, învinsă sub sutele de săgeți admiratoare, ce abia așteptau să ciuruie și ultima părticică cu privirea.

        — Elleyne! am auzit glasul devastat de lacrimi, al partenerei sale, ce a îngenuncheat la pământ, sub ochii ucigători ai mulțimii. 

      Abia atunci agitația nobililor a început să tulbure marea de invitați. Valuri de siluete au împrejmuit disperate, corpul dureros al reginei. L-au încălecat și l-au sufocat cu priviri, apoi deznădăjduiți l-au luat pe sus. M-am uitat cu ocheade umezite de uluire la toată această înscenare morbidă, poate prea înconjurată de realizm. Și-am dat cu nasul de ultima mireasmă de iasomie, ce radia în aerul sec.

     Duhnea la fel de profund a putrefacție sufletească.
     
      Însă printre toată acea tensiune transpirată, ochii mi-au țintit într-un colț întunecat, unde două safire de un albastru pal asistau anxioase. Erau pe atât de reci, pe atât de dulci, pitite pe după un voal de șuvițe negre, unse pe alocuri de mici străluciri movlii.
Suflarea mi-a fugit din gâtlej, când acea imagine mi s-a impregnat în toată splendoarea ei pe retină. Mi-a dezmierdat cugetul, cu a sa desăvârșire. Și mi-a trezit visurile dulcegi, ce-mi vizitaseră nopțile până atunci, într-o mieroasă realitate. Înfășurat într-o cămașă zdrențuită și niște pantaloni largi, micul străin, își ghemuise prezența, în acel colț de sală, la câțiva pași lungi și infiniți de ochii mei visători.

       Doar o clipă infimă mi-a luat să observ, cum mărgele sale de culoarea cerului înseninat, sau întâlnit timide cu statura deșirată a fuziunii. Clipa în care timpul se oprise din alergat și-mi oferise una din infinitele sale secunde, ca să mai gust măcar o dată, din imaginea care-mi bântuia nopțile.
Clipa în care el n-a mai îndrăznit să fugă de ochii mei și a cutezat să facă cunoștință cu chipul marionetei, ce și-a intersectat drumul supunerii cu a sa cale. Clipa în care tot ce era în jurul meu s-a estompat dealungul său, și vaga licărire a unei amintiri pierdute, a strălucit pe chipul lui de ceară.

       Ne-am unit în mici ocheade sfioase, până când un fior întepător mi-a străpuns trupul. Atunci mi-am dat seama cu stângăcie, că unica clipă mi se scursese printre degete. O ghiară mi s-a încleștat puternic de brațul drept  și m-a tras ușor în spate. Cu inima zvâgnindu-mi în piept, mi-am dezlipit privirea de micul străin. Mi-am sucit  capul repezită. Și m-am izbit cu privirea de două rubine diavolicești, ascunse pe sub câteva șuvoaie răzlețe de păr brunet. O siluetă ștrangulată într-o rochie de culoarea densă a unei picături de cerneală. Și o mână cărnoasă ce-și îmbrățișa degetele lungi de brațul meu încordat.

        O ființă, învelită într-un mister năucitor de necunoscut.

         — Oh... atât de cald s-a făcut aici!
N-ați vrea să mă conduceți până afară?
mi-a murmurat întrebarea pe un ton teatral, femeia misterioasă și și-a fluturat ușor genele lungi și bogate.

       Fără nici-o încumetare și-a săgetat pupilele sângerii în privirea mea înghețată, injectându-mi pe retină fiecare firicel din ostilitatea sa ascunsă și impregându-mi în cuget privirea sa conturată strident de o putredă imploare. Cu o brutalitate înăscută, spaima mi-a cuprins cugetul, în ale sale lanțuri ruginite. Și mi-a sugrumat atât de tare plămânii, încât respirația mi-a devenit doar o amintire. M-am uitat cu nesiguranță în expresia ei. Și mi-am torturat ochii să guste din falsitatea s-a teatrală. Să mă convingă să fug din fața ei. S-o refuz.

       Dar mintea prostită de ale sale intense implorări mi s-a lăsat vrăjită.

         — Sigur... am aprobat cu o urmă șovăielnică pe chip și m-am lăsat trasă de mâna ei, ca un cățeluș de companie, legat în lesă.

          Am cutezat însă cu ardoare, să-mi mai arunc o ocheadă, la colțul sălii să mai întâlnesc o dată acele două safire cristaline, lustruite de inocentă. Dar spre uimirea ochilor mei și dezamăgirea sufletului meu, dispăruseră fără urmă, înghițite de pereții întunecoși. O deziluzie cumplită mi-a străpuns cugetul, căci nu apucasem nici măcar să-mi târăsc picioarele până la el. Să-i aflu tainicul nume. Să-l cunosc...

       Am supt din priviri agitația  mulțumii. Vorbăraia ce reverbera ca la ea acasă. Înscenarea morbidă ce-mi scrânjelea văzul, cu a sa ipocrizie.
Până ce toată s-a scufundat, între cele  două uși principale. Și zarea mea a plonjat în grădina castelului, trasă de hotărârea diavolicească a misterioasei femei.

        Cerul înoptat s-a deschis atunci dinaintea, ochilor mei stagnați de neliniște. Și arborii din grădină mi-au apărut în față cu glorioasele lor siluete înalte. Mi-am coborât capul copleșită de  zecile de sentimente jenante, ce-mi tulburau cugetul, dojenindu-mi decizia neinspirată. Cu o grosolănie atât de vizibilă și neașteptată, femeia misterioasă și-a năpustit ambele mâini pe brațele mele. Și-a încolăcit degetele în carnea mea. Și s-a lipit de statura fuziunii. Inima mi-a degerat pe loc, cuprinsă de o panică usturătoare. Obrajii mi s-au aprins ca două torțe înflăcărate. Regretele aspre mi-au ciuruit mintea și sufletul înfricoșat, crestându-mi pielea cu fiori arzători.
În acel moment rubinele brunetei mi-au invadat zarea.

       — Parcă nu-ți plăceau balurile de fițe, Myelefer. Oare ce naiba te aduce pe aici, în drumul meu? mi-a mârâit mârșav la ureche și și-a împlântat unghile ascuțite în pielea brațelor mele.

       Am scuipat un geamăt din gură. Nu înțelegeam nici pe departe, ce se întâmpla între brăzdătura pleoapleor mele întredeschise. Nu înțelegeam  cum de acea ființă o recunoscuse pe stăpână din fuziune. Nu înțelegeam  cine era acea brunetă sălbatică.
Însă simțeam cum frica din interiorul meu era năvălită de o furie inexplicabilă. O mânie nimicitoare, ce-mi curgea peste minte și-mi opărea sufletul, cu șuvoaie mistuitoare de otravă.  Un puternic sentiment ce m-a făcut, să-i înfașc ghearele de pe brațele mele și să i le înlătur.

       — Dar tu ce cauți aici, târâtură? i-am aruncat cuvintele în față, cu dinții scrâjnindu-mi neîncetat pe maxilarul contractat.

        — Am vrut să îți văd moaca când ți-am luat-o înainte. Ce păcat că Elleyne n-o să moară de mâna ta, mi-a rânjit zeflemitor și a izbucnit într-un un hohot de râs. Sărmana... și așa avea mintea strâmbă.

        Cu otrava frigându-mi lacom în picuri de sudoare pe frunte, mi-am vârât o mână pe sub fuste și-am înfășcat pumnalul damnat al stăpânei. Nenorocitul instrument cu care îmi torturase ființa. Cu care îmi desfigurase sufletul și-mi lăsase lacrimi de sânge pe spate. I-am mânjit mânerul cu sudoarea mea otrăvită și cu ura erupându-mi din interior, l-am fluturat amenințător prin fața ființei diabolice din cadrul meu vizual.

         — Nenorocito! Habarn-ai ce înseamnă o răzbunare! am răgnit cu, sângele pulsându-mi în vene și m-am năpustit cu pumnalul asupra ei.

         — Oh... Ba cred că știu prea bine ce înseamnă! Dar să te pitești într-o fuziune ce-i condamnată la închisoare pentru spionaj și căutată peste tot, nu mi se pare răzbunare, draga mea. E mai mult lașitate! m-a stropit cu o ironie machiavelică, și și-a ferit capul de pumnalul meu.
        
         Apoi a făcut o piruetă mânjită de o grație știrbită și și-a izbit rubinele stacojii, de chipul meu înroșit de mâine.
Un surâs malițios și-a făcut loc printre buzele ei de culoarea sângelui închegat.
Un rânjet ce-mi ardea mintea fumegată. Un zâmbet ce-mi aducea aminte de cât de parșivă era ura omenirii. Un râs diavolicesc, ce chiotea peste cenușa sufletului meu. În acel moment și-a întors pletele brunete spre un grup îndepărtat de bondari ce se strânseseră în grădină..

          — Gărzi! i-am auzit glasul strident vibrându-mi în timpane.
V-am găsit condamnata evadată!