— Protejată? a surâs doamna Aster de pe scaunul ei tapițat, încrucișându-și brațele subțiri și albe. Poate a crezut că vreun fleac vrăjitoresc ar putea revoluționa împotriva magiei eterne. Drăguță înscenare, aproape inocentă.

     Willybert și-a păstrat o mină serioasă, pășind de colo colo prin celula luminată de un singur felinar. Lumina difuză dezvelea din întuneric fețele supuse ale celor doi bărbați încătușați care fuseseră aduși acolo jos, imediat după sosirea noastră la conac. Niciunul dintre ei nu era sclav, iar ochii roșii le scânteiau în contradicție cu poziția umilitoare în care se aflau, stând cu piepturile dezbrăcate în fața biciului care atârna, așteptând în mâna călăului de o seamă cu ei. Același bici cu care mă disciplinaseră. Mi-am coborât privirea stând cu mâinile la spate. De când coborâsem din caretă, Willybert mă târâse cu forța în acea văgăună îngrozitoare și de atunci cuminte și deznădăjduit îmi așteptam pedepsa primită pe nimic, neînțelegând o iotă din ce se întâmpla.

     — A încercat să ne păcălească și a refuzat orice degustător care să guste înaintea ei cu scopul de a ne făce să credem că picase în plasa noastră ca o prostuță care voia să riște totul pentru a afla adevărul. Și-a plănuit ambuscada ca să-l poată reduce pe Greville la tăcere și să arate întregii regiuni cea ce aflase. Într-un fel sau altul a știut că-i va fi necesară o apărare suplimentară, ca să-și poată duce planul la capăt, dar iscoadele ei n-au reușit să afle sub nici-o formă totul despre noi. În mare parte bănuielile iscate în jurul ei au dus-o la o asemenea răzvrătire, a explicat Willybert întorcându-și capul spre ea.

     — O eșuare ca oricare alta. Curând le vom atrage atenția tuturor onpyrilor să nu-și mai scape rolurile printre degete, a replicat doamna Aster pe un ton galcial, aruncându-și ochii mânioși asupra celor doi încătușați, apoi i-a făcut semn călăului.

      Prizonierii și-au coborât privirile în podea ca niște copii. Biciul a șfichiuit aerul și le-a trasat primele cicatrici pe piele, scoțându-le scâncetele dintre dinți. M-am îngrozit, privind din afară durerea pe care o cunoscusem și îmi devenise familiară. Cu greu mi-am înfrânat dorința de a face măcar un pas în spate, de frica îmbrâncelilor pe care le-aș fi primit de la paznicii din spatele meu. Mi-am înghițit starea, pironindu-mi capul în pământ. Tresărind la fiecare lovitură. Simțind aceeași senzație nenorocită arzându-mi spatele. Știam că eu aveam să urmez. Ei erau de-ai lor și tot îi tratau cu cruzime. Pe mine sigur aveau să mă znopească mai dur. Până la urmă de ce m-ar fi cruțat? Poate suferința mea era plăcerea lor . Poate nici nu conta dacă făcusem vreo greșeală sau nu. Doar eram un sclav.

      — Vreau ca la fel de curând să negociem înlocuirea contelui și a acelui copil neastâmpărat. Deja zăbovim prea mult asupra acestui orășel de provincie, iar balul de la Canterlew se apropie, a continuat doamna Aster, relaxându-și brațele de mânerele scaunului de parcă se afla la teatru.

     Răceala și furia de pe chipul ei străluceau cu o subtilitate rafinată pe sub vălul impasibilității. Willybert a replicat relaxat:

    — Va fi ușor! Laleh știe ce are de făcut. Întreaga zarvă care s-a produs nici măcar nu o să mai existe, când contesa teafără și nevătămată se va întoarce din vizită și va spune în ochii tuturor că speculațiile n-au nici-o noimă și că contele Ayman se simte deja mult mai bine după tratamentul primit. Cetățenii nu vor avea puterea să creadă altceva, iar justiția și nobilii din jur vor susține adevărul pus pe tavă pentru că așa au fost instruiți.

     Auzind vorbele lui Willybert, mi-am înghițit în sec groaza, privind pe sub gene trupurile bărbaților care începeau să sângereze. Pe chipurile lor transpirate se vedea o durere sumbră care le schimonosea expresiile. Agonia îi îngenughea. Călăul nu-și număra loviturile. Dar doamna Aster n-a părut impresionată, ba chiar furia din ochii ei persista în spatele zidului de repersiune, fumegând pe sub masca-i plictisită. Cuvintele ei au străpuns ca un tunet peste gemetele prizonierilor, atrăgându-le atenția până și însoțitorilor de față.

     — Presupun că le-ai adus la cunoștință celor care au primit titlurile nobile, asupra faptului că puterea pe care o dețin acum, se datorează generozității mele și că orice abatere din subordinea mea, va fi pedepsită poate mai grav decât o inocentă greșeală de sclav!

     Willybert și-a încetat plimbările prin celulă și fixându-și ochii asupra ei a rămas de piatră.

     — Bineînțeles! Nimeni nu și-a uitat scopul, a declarat el tranșant și s-a poziționat cu mâinile la spate lângă scaunul nobilei, aruncându-și privirea autoritară asupra locului în care stăteam eu.

      Simțindu-i amenințarea din ochi, m-am tras înapoi dând peste paznicul din spatele meu. Mormăitul lui în semn de protest m-a făcut să tresaltat. Atunci și doamna Aster și întors atenția asupra mea. Am încremenit cu suflarea blocată în gât și cu inima cât un purice. Nobila a zăbovit o clipă privindu-mă cu răceală, apoi i-a făcut semn călăului să înceteze.

     — Foarte bine atunci. Luații pe aceștia de aici și trimiteții cât mai repede la Couver! Voi avea nevoie de vești zilnice despre situația de acolo care să nu mai implice bravadă de neinstruiți și incapabili!

      Am răsuflat prelung, despărțindu-mă o clipă de zgomotele din jur. Apoi mi-am ridicat capul, așteptând cu spaimă să-mi fie smulse hainele și să fiu târât spre cătușe. Mă simțeam nedreptățit, știind că mă străduisem să fac întocmai cum îmi fusese spus, dar eram convins că nu le păsa prea mult. Văzusem de prea multe ori cum mulți dintre sclavi fuseseră pedespiți pentru greșeli aproape inexistente, din pricina nepăsării stăpânilor și a răutății împărtășite de supraveghetori. Nici Rosemary nu negase un asemenea adevăr crunt.

       Cei doi prizonieri au fost descătușați și scoși din celulă. O tăcere apăsătoare s-a așternut în urma lor. Doamna Aster s-a ridicat de pe scaun flancată de însoțitorii ei personali, iar Willybert s-a desprins din locul său, apropiindu-se primejdios de mine. Panicat mi-am rostogolit ochii în toate părțile, dând de straturile de sânge uscat de pe jos, de cătușele care se legănau lent în lanțurile agățate de partea de sus a zidului. Zăngănitul verigilor ruginite descompunea porțiuni mici din țesutul dens al liniștii, amplificându-se și distorsionându-se în simțurile mele ca o masă formată din țipete sfâșietoare. Țipetele pe care le auzisem de atâtea ori seara la adunări. Țipetele pe care le cunoșteam. M-am plecat în jos ghemuindu-mă, de parcă m-aș fi putut ascunde la picioarele santinelei din spatele meu. Willybert a micit distanța neafectat și mi-a apucat creștetul, smucindu-mă cu fața spre el. Am încremenit, chinuindu-mă să respir.

     — I-a aminte că ăia ți-au făcut treaba de care ești incapabil și și-au luat pedeapsă din vina ta! s-a răstit el cu vehemență spre mine și m-a eliberat brusc.

      M-am dezechilibrat, izbindu-mă din nou de trupul paznicului. Umezeala mi-a năpădit iute ochii, tulburând imaginea chipului atât de mânios al lui Willybert, gata să erupă afară, împinsă de violența cuvintelor, de ascuțimea lor. Doamna Aster privea totul din afară cu aceeași indiferență glacială cu care m-ar fi lăsat să fiu devorat de fiare.

      — Învață mai repede Santgrey! Ar trebuii să ai puterea să fii mai deștept decât un simplu plod!

      L-am auzit pe Willybert scuipându-și vorbele critice, în timp ce se îndepărta. N-am înțeles nimic, dar vina s-a adâncit pieptul meu ca un cuțit. Lacrimile mi-au scăpărat pe obrajii supți și deșii o clipă mai târziu am fost lăsat să plec neatins de bici, tot m-am simțit fără speranță. Pentru că de data asta, mă alesem cu o cicatrice hidoasă pe sulfet pe care Rosemary n-o putea trata cu tinctură și care deja fără să îmi dau seama începuse să mi se infecteze.

     Mâhnit mai degrabă decât fericit că scăpasem nepedepsit, m-am întors în zona inferioară a conacului, amintindu-mi de sarcinile la care ar fi trebuit să o ajut pe Rosemary. Am încercat să ignor faptul că foamea îmi rodea stomacul, simțind deodată mirosul îmbietor care provenea dinspre bucătărie și am intrat acolo pregătit să-mi întâlnesc mormanul de afine neasortate. Dar i-am găsit pe toți sclavii îngrămădiți înăuntru și ospătându-se  dintr-o varietate de mâncăruri cum nu mai văzusem niciodată până atunci. Am rămas înlemnit în pragul ușii, știind că fusesem învățat cu mesele formate din resturi, ori din câte o lingură furată pe furiși din mâncarea stăpânilor. Nu fusesem niciodată martor la un asemenea ospăț și în ciuda faptului că nevoia îmi îngenunghia slabul trup, nu-mi venea să cred.

      — Shady ce stai acolo? Vino la masă! m-a strigat zâmbitor Felix, făcându-mi semn cu mâna, în timp ce stătea pe un taburet, savurând cu poftă dintr-o bucată de carne.

      Norocosul prinsese loc lângă un platou pe care trona friptură de porc și jambon unse cu mirodenii. Alte farfurii cu carne și castroane cu tocană erau așezate în fiecare capăt al mesei însoțite de murături și salate de legume, iar în mijloc, împrejumită de un bol cu fructe și de câteva sticle cu băutură, trona o uriașă plăcină cu afine. De cealălată parte în dreptul lui Felix, Rosemary mă îmbia cu privirea, flancată de Corline și Abner, un sclav mult mai rezervat și mai tăcut decât părea, iar Viola era prea absorbită de discuția pe care o purta cu o altă femeie într-un alt capăt al bucătăriei ca să mă observe. Am pășit sfios spre masă, căutând cu ochii cea ce lipsea cu desăvârșire din peisaj și îmi trezea confuzia și teama la un loc.

     — Fi pe pace puștiu! În seara asta n-avem supraveghetori! mi-a ghicit gândurile Felix, bătând cu mâna pe scaunul gol de lângă el. Hai aici că ți-am păstrat loc!

     — Serios?

     L-am sorbit din priviri uluite, nesigur dacă să mă apropii de Rosemary sau să mă așez lângă el.

     — Chiar așa! Dar stai liniștit. Niciunul dintre noi n-a crezut că o să avem șansa să mai trăim o dată clipa asta.

     — Ei da, am umplut cămara? Am umplut-o! Am pregătit de toate? Am pregătit! i-a răspuns mândră Corline, gesticulând cu o lingură de salată în mână. După muncă și răsplată! Măcar pe asta n-au uitat-o coana Aster și domnu' Willybert.

     — Aha... De-ar uita ei și linile de pe tablă, a adăugat un alt sclav de la masă.

     Corline s-a încruntat la el, dojenindu-l.

      — Taci și nu mai pomenii!

     Bărbatul a pufnit în râs, dând pe gât un pahar cu vin. Am rămas în loc până când Rosemary și-a întors capul spre mine, luându-mi povara alegerii de pe umeri cu glasul ei blând:

      — Așează-te lângă Felix. Nu mă supăr.

      Ascultând-o, mi-am ocupat confuz locul și uitând în sfârșit de terorile la care fusesem martor, de jenă sau de temeri, am apucat o bucățică de jambon, apoi am devorat-o dintr-o singură înghițitură. Felix se ospăta lângă mine, mâncând carne cu salată și în cele din urmă întărindu-și limba cu vinul care era parcă un dar ceresc. Apoi s-a aruncat lin în discuții, vorbind într-una despre munca de pe plantație care se terminase în sfârșit în acea zi de septembrie odată cu ultimele borcane de șerbet făcute, despre bucatele pe care toți le pregătiseră cu permisiunea stăpânilor, pentru cina bogată de atunci și despre neașteptata băutură primită în dar pentru efortul lor. Era încântat. Cu toții erau încântați. Fețele posomorâte pe care le știam se luminaseră. În acele momente nu mai existau temeri, suferință sau constrângere, doar stropul de libertate, mâncarea bună și bucuria atât de rară și pură.

      I-am asultat despins de conversații și am înfulecat bucată după bucată, până la refuz. Apoi sătul de mâncare am început să admir plăcina din mijlocul mesei și să-mi fac planuri cum să-mi întind brațul după feliile proaspăt tăiate de Corline. Rosemary mi-a observat imediat dorința din ochi, a apucat o bucată și mi-a pus-o în mâna întinsă, zâmbindu-mi ștrengărește. Ca un nesătul am mușcat crusta ei cu nesaț pregătindu-mă pentru gustul delicios pe care mi-l imaginam, dar un disconfort fulgerător m-a făcut să mă opresc, când mi-am simțit unul dintre incisivi, smulgându-se cu totul din locul lui. Un gust sărat și metalic mi-a invatat pe limbă.

      Am lăsat panicat felia de plăcină pe masă, privind înlemnit spre locul în care o mușcasem și în care se afla dintele meu căzut. Adineauri simțisem cum se mișcase ușor în vreme ce mâncasem, dar nici nu-l luasem în seamă, prea ocupat fiind să mă îndop pentru prima dată în viața mea. De undeva din preajmă, am auzit un roi de râsete amuzate printre care și chicotul distrat al lui Felix, tachinându-mi emoția înfiorătoare.

      — Ei Shady! Vezi ce se întâmplă când îmbuci mult și repede? Rămâi știrb.

     Mi-am întors capul spre el. Paharele de vin îl roșiseră la față așa cum sigur rușinea îmi colorase mie obrajii. Dar Felix nici n-a mai conștientizat, când m-a bătut prietenește pe umăr consolându-mă tărăgănat:

      — Ce să-i faci? E vârsta. Las că-ți crește altu. O să vezi.

      — Când o să-mi crească...? l-am întrebat încet și sfios.

     Dar înainte ca el să-mi răspundă Rosemary a intervenit, zâmbindu-mi cald:

      — Cât de curând drăguțule. Nu-ți fie teamă. Dinții de lapte cad și lasă loc altor dinți mai buni. E ceva firesc. Toți am trecut prin perioada asta când am fost mici ca tine.

      Nesigur am încuviințat din cap spre ea. Mi-am rostogolit ochii în jur simțind atenția tuturor sclavilor asupra mea până când am dat de chipul sobru al lui Odeline, care era aplecat spre castronul cu tocană, pe care îl ținea în poală. Îmbrăcată în rochia uzată de servitoare pe care o purtase Laleh înainte de înlocuire și cu părul descoafat, adevărata contesă de Couver era singura care nu mă privea, mâncând în liniște de pe scaunul ei retras. Am șovăit asupra ei, amintindu-mi de momentul în care Willybert le poruncise soldaților săi s-o coboare din trăsură și să o ducă printre sclavi deșii fusese încă inconștientă la sosire. Oare chiar îi șterseseră memoria, așa cum făcuseră cu restul sclavilor de la conac? Dar oare toții cei din jurul meu erau nobili robiți?

      — Aia e tovarășa noastră nou venită și norocoasă care a scăpat de munca câmpului. Nu vorbește prea mult că na, așa am fost toți la început, dar e finuță. Ce să mai, ca o doamnă! mi-a explicat Felix pe un ton moleșit de alcool, în timp ce o admira, clătinându-se pe scaun.

       Mi-am întors capul spre el timid, renunțând cu totul la a mai mânca ceva. Ironia din glasul răgușit al unui sclav s-a furișat în discuție.

     — E frumoasă rău când o vezi dublu. Ha?

      — Taci mă că mă faci să spun baliverne! a exclamat Felix peltic, întinzându-se orbește după sticlele de vin care se goliseră destul de repede.

     Sclavul în cauză s-a arătat afectat, deșii abia își mai putea ține ochii deschiși de beat ce era.

     — Cine? eu? Mai lasă dracu băutura că mâine abia așteaptă ăia să te i-a la ciomăgeală!

      — Las că până dimineață mă trezesc! Ba chiar înaintea ta! a arătat Felix cu degetul spre el zâmbind cu toată gura, apoi a renunțat la sticlă întorcându-și atenția blurată la mine.

     Râsetele celorlalți au izbucnit în jur.
Mi-am plecat capul simțindu-mă separat de ambianța care duhnea deja a alcool și incomoditate.

      — Hai Shady, nu mai fi trist! m-a mișcat el ușor de umăr. Ți-aș dat și ție o gură de ici, da mă bate coana Rosy că zice că nu-i bine să dai vin la copii.

     M-am retras stânjenit, privind-o pe Rosemary care ne țintuia cu ochii în tăcere, bosumflându-se contrazicătoare la Felix. În spatele ei ceilalți sclavi de pe scaune începuseră să se rărească și să plece spre camerele comune, obosiți de la băutură. La scurt timp am strâns masa și ne-am retras, condiționați de frica zilei următoare în care eram convinși că n-aveam să mai sărbătorim.

      Felix m-a salutat fluturând leneș din mână și s-a îndreptat spre camerele comune ajutat de Corline sub supravegherea Violei care abia își putea ține pântecul de râs. Apoi asigurându-mă că nimeni n-avea să-mi vadă gestul, mi-am ascuns dintele căzut în buzunar și am pășit pe coridor în urma lui Rosemary care se oferise să mă conducă spre camera mea. Îmi simțeam stomacul plin și greoi și mă irita spațiul gol care îmi rămânsese între dinți. Dar foamea care mă măcinase aproape întreaga zii dispăruse și ce putea fi mai bine decât atât.

       — Ți-a plăcut cina? m-a întrebat Rosemary, plecându-și capul spre mine în vreme ce mergeam pe holul întunecat.

       — Da...

      M-am fâstâcit și mi-am îngropat fața în pământ departe de ochii ei blânzi, neștiind ce să spun altceva. Ca răspuns Rosemary m-a oprit din mers, mângâindu-mă. Căldura ei m-a liniștit pe dată, ștergându-mi din minte jena pe care încă o resimțeam după ce fusesem centrul atenției la ospăț.

      — Să ști că lipsa ta m-a îngrijorat toată ziua oricât de mult am fost ocupată cu pregătirile. Când te-am văzut în prag le-am mulțumit cerurilor că te-ai întors teafăr și că ai putut și tu să te bucuri de masă. Nimeni nu și-a închipuit că doamna Aster și domnul Willybert vor mai fi mulțumiți rodul de anul ăsta și de munca noastră. A fost ca o surpriză.

      — Când o să mai putem sărbătorii? am întrebat-o cu o speranță naivă în ton, întorcându-mă spre ea.

     — De sărbători în miezul iernii. Dar asta desigur dacă stăpânii rămân la fel de generoși.

     — Și dacă n-o să fie...?

     Am privit-o trist, amintindu-mi de cruzimea cu care ne tratau de obicei. Rosemary mi-a luat fața între palme și mi-a mângâiat obrajii și tachinându-mă cu un ton hazliu:

      — Ești atât de mic și pesimist! Mai că mă uimești!

      — Ce înseamnă „pesimist"? am murmurat, încercând să-mi scap obrajii de ciupiturile care luaseră locul mângâierilor.

      Rosemary a chicotit și mi-a gâdilat puntea nasului intenționat, știind că nu-mi plăcea să fiu atins acolo.

      — Și când îți dai drumul mai pui și o sută de întrebări!

      — Nu-i adevărat! am chițăit, fugind de mâinile ei ca de râie, dar m-a prins de brâu trăgându-mă înapoi.

      — E nu-i! Pun pariu că după zece pași o să mă întrebi altceva.

     Am protestat mormăind nemulțumit în brațele ei. Apoi mi-am amintit brusc de cuvântul ce îmi frământase în taină mintea de cum îl auzisem și am început să râd știind că aveam să o irit pe Rosemary din nou.

      — Ce-i ăla „onpyr"?

      La auzul întrebării Rosemary s-a schimbat brusc la față și mi-a dat drumul uitând să-și valideze pariul pe care mi-l pusese cu toată convingerea ei, chiar în momentul în care am ajuns lângă camera mea. Am rămas pe loc privind-o confuz.

      — Vrei să-ți spun o poveste? m-a întrebat ea cu un zâmbet palid pe buze, trecând pe lângă prezența tăcută a lui Neb.

      — Da!

      Am vociferat cât m-a ținut gura, uitând de răspunsul pe care îl așteptam și m-am apropiat de ea, orbit de entuizasm, gata să mă împiedic de prietenul meu imaginar. Uneori, Rosemary obișnuia să îmi spună povești născocite de când Adunările de seară începuseră să-și pună amprenta asupra mea, ca să mă ajute să uit de terori și să mă liniștesc. De atunci am început să le îndrăgesc tot mai mult, iar în acel moment abia așteptam să mai aud una despre războinici neînfricați, prietenii adevărate și finaluri fericite, așa cum eram obișnuit.

     — Haide înăuntru.

     Imediat ce Rosemary a deschis ușa am zbughit-o nerăbdător în cameră, aruncându-mă direct pe pervaz cu fața în singura pernă pe care o aveam. Uitasem de durerea care îmi scâcâia încă spatele și nici nu-mi păsa de duhoarea de transpirație și de praf pe care o inspiram din materialul uzat. Bucuria mă destindea. Chicotele amuzate ale lui Rosemary au pătruns înăutru tachinându-mă.

     — Îți plac poveștile și ordinea. Așa-i? a subiliniat ea cea ce știa deja, apropiindu-se de unul dintre rafturile cu unelte pe care le așezasem cu câteva zile în urmă.

     Am dat din cap, răsucindu-mă cu fața spre ea. Rosemary și-a petrecut degetele impresionată peste obiectele așezate, de parcă cea ce vedea era demn de admirat.

     — Alți copii de vârsta ta nici măcar nu înțeleg ce înseamnă ordinea. Ești diferit, a grăit ea, întorcându-se spre mine cu o carte veche în mână pe care nu o mai văzusem până atunci.

     — Ce-i aia?

     M-am ridicat în capul oaselor holbându-mă la obiectul necunoscut.

     — O carte a istoriei tărâmurilor. N-ai găsit-o aici până acum? m-a întrebat ea uluită, apropiindu-se de pervaz.

     — Nu...

     — Înseamnă că Deren a ascuns-o bine, a constatat Rosemary și mi-a aruncat un mic zâmbet.

     S-a așezat apoi lângă mine, ținând cartea în poală sub ochii mei debusolați.

      — Deren... adică ascendentul meu? am murmurat și mi-am întins capul curios spre obiect, străduindu-mă să pun cap la cap cea ce știam.

     — Da, mi-a răspuns Rosemary ciufulindu-mi părul, apoi a continuat. Cartea asta are înăuntru toate răspunsurile periculoase pe care le cauți. E singura relicvă care a mai rămas din cercetările ascunse ale ascendentului tău. Singurul lucru care conține adevărul pe care stăpânii noștrii nu vor să-l aflăm.

     M-am retras privind cartea și mi-am amintit cu spaimă de cea ce îmi spusese Felix cu o seară înainte de înlocuirea contesei.

    ,,Ei vor ca noi să fim aceiași sclavi de până acum și să le punem pe roate blestemata aia de plantație ca să-și ducă planurile mai departe...

     Fiecare lucru aflat ne poate aduce pe toți la moarte sigură...

     Și coana Rosy știe..."

     Rosemary știa. Dar și mai mult de atât deținea o carte întreagă despre secretele crunte care se ascundeau în spatele atrocităților pe care cu toții le sufeream. Atunci mi-am dat seama că cea ce voia să îmi povestească de data asta nu mai era născocire.

      — Ești încă prea mic ca să poți înțelege ce scrie în cartea asta. Așa că îți voi spune povestea care stă la baza ei.

     Mi-am prăbușit capul din nou în pernă și m-am ghemuit lângă ea, ascultând-o cu acel entuziasm naiv și neastâmpărat de copil. Rosemary mi-a mângâiat obrazul și surâzând a început să povestească:

      — Cu multă vreme în urmă, în locul tărâmurilor divizate în care trăim noi astăzi, a existat un singur regat care le cuprindea pe toate. I se spunea Marea Ekuantinda, o multitudine de provincii cu pământuri roditoare, bogate în resurse și o forță magică predominată de binecuvântarea Celui de Sus. Oamenii își munceau și stăpâneau puterea cu cinste față de ceruri și trăiau în armonie. Pacea și sâmburii sacrii ai credinței erau îmbrățișate de popor, iar regatul prospera. Până când spiritele Celui Necurat au reușit să pătrundă în spițele de procreare ale celor mai influente dinastii nobliliare din Ekuantida, sădind în succesorii lor ură, gelozie, lăcomie și chiar cruzime. Atunci s-a iscat haosul în întregul regat. Cei puternici au crezut că sâmburele de credință din sufletele lor era inutil pentru a le umple setea de putere și au început a-i exploata pe cei slabi.

      — Adică e vorba despre noi? am întrerupt-o, recunoscând de la o poștă inferioritatea și nepuțina care ne îngenunghiau de fiecare dată în fața lui Willybert și a doamnei Aster.

      — Pentru un copil, ești un bun observator, m-a lăudat ea mângâindu-mi creștetul.

     Pieptul mi s-a încălzit ușor și m-am tolănit pe pernă, stâmpărându-mi curiozitatea. Rosemary mi-a zâmbit și a continuat:

     — Atrocitățile s-au înmulțit ca o molimă nemiloasă, s-au extins mai departe pe celelalte regiuni și au distrus vieți nevinovate, doar pentru a satisface setea și plăcerea celor influențați de rău. Suferința și disperarea i-a adus la capătul puterilor pe cei care au încercat să se răzvrătească împotriva acelui regim. Însă rugile celor umiliți au ajuns în cele din urmă la ceruri. Apoi Cel de Sus a creat primii refimi făuriți din dragostea dintre oameni și îngerii trimiși pe pământ.

     — Refimi...? am murmurat nedumerit, ascultând-o.

     — Ființe războinice binecuvântate cu viață nemuritoare, suflete de oameni și magie angelică care au primit în trecut menirea sacră de a-i izgonii pe cei sub influența Celui Necurat și de a conduce regatul spre pace.

     — Adică oameni nemuritori?

     — Cam așa ceva. m-a aprobat Rosemary, atingând cotorul cărții cu degetele. Acești refimi s-au extins vreme de secole, luptând împotriva răului și a ajuns să reprezinte conducerea Sayneziei, o regiune importantă a regatului. Toate astea însă au dus în timp la iscarea Războiului dintre Cer și Pământ și la fragmentarea Marii Ekuantide. În încercarea de aș îndeplinii misiunea sacră, refimii i-au izgonit pe cei răi, pentru nedreptățile făcute, pentru abaterea lor de la credință și pentru răpirea copiilor nemuritori cu scopul de ale extrage esența magică prin chinuri. Dar contactul dintre magia angelică sustrasă și putreziciunea lor sufletescă a rezultat într-un blestem iminent pentru cei influențați de rău, care i-a tranformat în onpyri . Niște creaturi muribunde care erau sensibile la lumina soarelui și dependente de sânge. Monstruozitățile au opus rezistență înmulțindu-se îngrijorător de mult datorită mușcăturilor cu care îi atacau pe oamenii de sânge inferior și îi prefăceau în semenii lor. Aceștia și-au recuperat pozițiile. S-au folosit de influențele dobândite ca să găsească arme cu care să-i slăbească pe nemuritori ca să își continue răpirile. Au pus din nou mâna pe magia angelică câstigând viață eternă, devenind imuni la lumina soarelui, și căpătând abilitatea de a fura înfățișări. Pe urmă au recucerit Ținuturile de Vest, tărâmul pe care ne aflăm, o parte valoroasă a regatului pe care au rupt-o de restul Marii Ekuantide în ciuda eforturilor depuse de refimi. Războiul a luat sfârșit sub o fragilă tendință de pace. Însă tărâmurile au continuat să fie cucerite pe ascuns titlu cu titlu, în timp ce majoritatea refimilor au căzut rând pe rând în mâinile onpyrilor, stingându-se în tăcerea din spatele chipurilor furate, după ce și ultima picătură de magie angelică din trupurile lor a fost scursă odată cu nemurirea.

      — Deci asta sunt... ei? am tras concluzia îngrozit, în timp ce mă holbam la Rosemary, sărind agitat de pe pervaz.

      Stupefiată m-a sorbit din priviri de parcă nu-i venea să creadă ce spuneam.

      — La cine te referi?

      Îngândurat și cu entuziasmul spulberat, am început să mă bâțâi prin cameră, forțându-mă să astup golurile neștiinței, să urnesc din loc rotițele minții mele crude și să înțeleg. Dar trebuia cumva să sparg zidul de inerție care îmi blocase mecanismul. Masacrul la care asistasem în casa lui Greville îmi dansa prin fața ochilor terifiant și sângeros, iar ignetele oamenilor care muriseră din vina semnalului meu îmi sfâșiau auzul. M-am potolit brusc, îndreptându-mi capul spre Rosemary cu spaima arzându-mi pieptul, deșii îndoiala m-a răpus. Numai o altă întrebare mă putea salva.

     — Doamna Aster și domu Willybert sunt onpyri?

     Chipul lui Rosemary s-a muiat. A lăsat cartea pe pervaz, s-a ridicat și m-a luat în brațe. Atingerea ei m-a domolit. Mi-am lipit capul de abdomenul ei supt, coborâdu-mi umerii și mi-am rostogolit ochii spre podeaua prăfuită de beton. O clipă de tăcere s-a așternut ca o compresă caldă peste zarva din conștiința mea.

     — Of, drăguțule... Știi cât am vrut să amân momentul în care trebuia să-ți spun toate astea? Dar toate planurile astea ale lor nu m-au lăsat...  Ești atât de fraged... Nu-ți poți închipui ce lucruri groaznice mă pui să-ți spun.

      — Dar vreau să știu, am îngăimat nemulțumit cu fața lipită de materialul uzat al șorțului ei, sătul de neînțeles și de criticile răstite ale lui Willybert care îmi răsunau în cap.

     ,,Ar trebuii să ai puterea să fii mai deștept decât un simplu plod!"
 
      Dar ce ar fi putut fi atât de special la mine? Ce însemna un simplu plod?

      Rosemary și-a plimbat mâinile cu blândețe peste creștetul meu, apoi și-a plecat capul spre mine. Mi-am ridicat privirea spre ea. Oboseala îi ciufulise părul negru și încercănase ochii căprui, dar nu-i doborâse acel zâmbet firav pe care mi-l oferea mereu. Însă vorbele ei m-au pus pe gânduri.

       — Deja ai răspunsul.

       — Asta înseamnă că e adevărat? am murmurat nesigur, simțind pânda fricilor care așteptau să se dezlănțuie în mintea mea.

        — Da... Dar nu-ți fie frică! Sunt aici lângă tine și atât cât îmi va sta în puțină te voi proteja. Cel de Sus ne va oferii binecuvântare.

      Acele brațe calde m-au strâns din nou, apărându-mă de propriile emoții haotice care făceau din țânțar armăsar. Când în sfârșit calmul a pus stăpânire pe conștiința mea, Rosemary mi-a dat drumul. În tot acest timp lumina apusului pierise, iar razele de lună se propagau deja printre gratiile feretrei. M-am cățărat pe pervaz cu gândul să mă pregătesc pentru somn. Dar am dat de cartea rămasă lângă pernă și am apucat-o curios. Apoi am răsfoit-o, holbându-mă la scrisul șters de pe pagini, pe care nu-l înțelegeam. O dorință lăuntrică m-a cuprins și mi-a stârnit foamea ascunsă din cunoaștere.

     — Ce-s astea?

    Am ridicat neastâmpărat cartea spre Rosemary care se pregătea să plece, arătând cu degetul spre rândurile scrise. A chicotit, aruncându-mi o privire amuzată și s-a apropiat.

      — Curiosule, alea-s litere, cuvinte și fraze care împreună formează varianta detaliată a poveștii pe care ți-am spus-o. Ca să poți afla ce scrie acolo trebuie să știi să citești.

      — Și cum pot să știu să citesc? m-am bâlbâit, uitându-mă dezorientat și nerăbdător la chipul amuzat al lui Rosemary.

      — Cititul se învață. Nu e ceva complicat. Te-ar ajuta să poți descoperii mult mai multe povești decât ți-ai imagina vreodată, iar asta sigur ți-ar plăcea. Nu-i așa? a bănuit ea, contemplându-mă cu strălucirea din ochii ei convinși.

      Fermecat de cele auzite, am încuviințat din cap, iar speranța mi s-a dilatat. Dacă aș fi putut știi. Dacă aș fi putut înțelege. Dacă aș fi putut umple până la refuz acel gol din pieptul meu. Eram sigur că aceea era cheia. Doar trebuia să mă las în voia chemării și să pun mâna pe carte. Nimic n-avea să fie mai simplu.

      — Mă înveți? am întrebat-o amețit deodată, de naiva încântare.

     Apoi m-am agătat de ea orbit de acea dorință neînduplecată și am privit-o în ochi rugător, de parcă la mijloc era vorba despre o acadea. Rosemary a surâs uluită de voința mea de a învăța și mi-a răspuns fără nicio reținere:

     — Bineînțeles!

     Doar acel singur și unic cuvânt mi-a trebuit să-l aud. Am sărit de pe pervaz și am început să mă zburd prin cameră cum nu o mai făcusem niciodată până atunci, radiind de fericire pură. Rosemary râdea și mă privea cu încântare. Oboseala îi pierise de pe chipul tot mai voios, iar zâmbetul îi strălucea blând în lumina razelor de lună care tranșau încăperea minusculă. Temerile și frământările se năruiseră în uitare călcate în picioare de cel mai frumos gând care îmi cânta în minte. Aveam să învăț să citesc. Aveam să aflu mult mai multe povești adevărate decât mi-aș fi inaginat vreodată. Dar mai presus de atât aveam să înțeleg. Uitasem orice altceva. Eram mult prea fericit.