Cu o grație desăvârșită, o infimă rază aurie răsărea victorioasă, printre șipcile răstignite în cuie, dealungul ferestrei. Tăia mlădios perdeaua întunericului. Și ateriza ca o dungă luminoasă, crestând unul dintre pereții camerei. Era una dintre cele mai matinale copile ale soarelui, căci ea împrăștia prima fărâmă din splendoarea acelei proaspete dimineți.
Apoi alte surate de-ale ei au invadat printre jaluzeaua lemnoasă. Au ciuruit bezna rămasă. Și au invadat camera.

     Toate dansau fermecător pe pereții crăpați, dar ochii mei buimăciți s-au lăsat atrași numai de una singură. De un picur infim ce-mi răsfăța irisurile, ascunse pe sub pleoape, cu o strălucire argintie. O licărire rătăcită prin crăpătura ușilor închise ale unui șifonier vechi, prăfuit de timp. Emana radios o scânteie alburie, răzleață ce-mi trezea ochii adormiți.

    Priveam buimacă cu ochii vrăjiți la ea. Îmi strecuram în desele clipiri, irisurile arse de strălucirea ei. Și parcă imaginea spălăcită dintre pleoapele mele greoaie, îmi forța cugetul să se trezească. Mă înghiontea cu o năpraznică curiozitate, ce-mi svâcnea prin minte. Și mai apoi îmi cutremura cupola oscioarelor din jurul inimii.
Dar nu-mi trecea de cugetul sugrumat de frică, căci cruda spaimă n-avea milă să-mi lașe curiozitatea nefastă să mă cuprindă.

      Să-mi lașe dorința să mă ardă.

      Stăteam pironită de podea. Spatele dezgolit și însângerat îmi era ticsit de pardoseală. Mâinile și picioarele îmi erau bătute în cuie invizibile de paralizie, în suprafața dură de sub coastele mele dureroase. Și capul mi se rostogolise agale într-o parte, absorbit de scânteia dintre ușile șifonierului.
Așa îmi zăcuseră oasele întreaga noapte. Cât timp luna veghease pe cer, clipele dulci de somn îmi fuseseră  răvășite printre temerile mele sâcâitoare. Și parcă ochii alburi ai  stăpânei, nu încetau să mă săgeteze din fioroasa mea imaginație marcată. 

     Nu cugetasem o clipă să mă mișc, din locul în care căzusem pradă, somnului meu firav. Fusesem paralizată de umbrele difuze de pe pereți ce-mi aduseseră aminte de statura stăpânei. Spaima mă surgumase cu legături strânse de picioare și de mâini. Îmi ștrangulase sufletul și-mi scrâjelise cu gasul ei tăios urechile.

     Să nu-ți permiți vreodată să te miști c-o să te simtă.

      Mi se întipărise în minte ca un ordin. O poruncă pe care nu aveam stropul de curaj necesar, să o încalc.
Dar totuși mă zbăteam nebunește, să evadez din lanțurile spaimei și să îndrăznesc. Imaginația râdea malițios de mine și-mi desena în față chipul otrăvit al vrăjitoarei. Îmi forța ochii îngroziți, să înghită privirea ei nemiloasă. Și-mi înfigea cu fiori de spaimă, lama damnatului ei pumnal în inima-mi tulburată. Sudoarea începuse atunci a-mi picta fața cu picuri de groază. Ochii mi se încleștaseră parcă orbiți.

      Și oasele mi s-au zdrucinat a nu știu câta oară, într-un tresăltat straniu.

      Atunci m-am regăsit buimăcită printre razele străvezii ale matinalei dimineți. Iar ațipisem printre coșmarurile vedenilor mele. Scânteia dintre ușile vechiului șofrânar, mi-a zâmbit radiant în ochi. M-am străduit să-mi scap gândurile de curiozitatea ce le înfrâna, dar strălucirea ei îmi impregna pe retină ceva uluitor de desăvârșit. Era o scânteiere stridentă, însă nu-mi orbea privirea ci îmi mângâia ochii fermecați.

       Era o licărire afurisită ce-mi scăpa cugetul de stânsoarea spaimei.

       Mi-am întins timidă mâna dreaptă în direcția dulapului. Un infim strop fierbinte de curaj, mi-a picurat pe cuget.
Mi-a topit lanțurile spaimei. Și mi-a eliberat sufletul. Cu brațele tremurânde m-am sprijinit în coate și m-am ridicat în genunchi. Corpul îmi răsufla încordat la unison cu inima ce-mi pulsa profund în piept. Am aruncat o ocheadă sfioasă la mica licărire. Eram la câțiva pași lungi și infiniți de șifonier. Mi-am încleștat pumnii și mi-am rostogolit temătoare ochii, prin toată încăperea.

      Nu era niciun ochii prin preajma mea.

      Am răsuflat adânc și m-am ridicat domol pe picioare. Am îndrăznit să las un mitiel zâmbet să-mi alunece printre buze. Mă simțeam ușurată. Preț de clipe infime evadasem din ghearele temerilor. Scăpasem de povara pe care sufletul meu era supus o să o simtă mereu. De vedenile pe care cugetul meu temător mi le schița în minte. Și tot golul pe care nenoroceniile mi l-au lăsat, s-a umplut cu un sentiment dulceag, ce-mi mângâia sufletul. 

      O picătură de bucurie ce mi s-a prelins pe întreg interiorul.

      Cu ochii plini de dorință am sorbit cu privirea din lumina împleticită dintre crăpătura ușilor. Am uitat de înțepăturile spaimei. De pulsul accelerat al inimi mele înfricoșate. De lanțurile invizibile ce mă ținuseră până atunci legată în loc. Și m-am repezit l-a șifonier însetată. Am sugrumat cu mâinile pline de ardoare mânerele ruginite și am deschis larg ușile. Licărirea afurisită s-a retars atunci și s-a picurat străvezie, pe un colț ascuțit de metal, furișat pe sub capacul unei cufăr de fier, învelit în praf și pânze de păianjen.

     Mi-am azvârlit câteva ocheade la vârful metal, ce-mi strălucea pe retină. M-a fulgerat o ardoare și mai mare. O văpaie de sentimente călduroase ce-mi dezmierdau sufletul. Ce-mi vrăjeau profund ochii scânteiați de curiozitate. Am cutezat să ating cu degetele mele nerăbdătoare, bucățica de lamă evadată înafara închisorii sale. Și mi-am lăsat pielea buricelor să simtă netezimea, ciuruită de pete dure de rugină. 

      Licărirea afurisită dispăruse.

      Rămăsese în urma ei, suprafața  imperfectă a unui luci stins de timp. Îmbâcsit de artă păianjenilor și profunzimea prafului dominator. Dar vraja ei fermecătoare, se îngropase adânc în ochii mei plăpânzi, în sufletul meu însetat. Cea ce mi se afișa de dinaintea privirii mele pline de entuziasm nici nu mai conta, căci în cugetul meu vrăjit licărirea afurisită își făcea de cap.

       Fără să îmi încumet dorința năpraznică, mi-am agățat degetele de cufăr și l-am scos afară din întunericul șifonierului. Am ignorat greutatea, care îmi presa brațele firave și îmi făcea oasele să pocnească în țipete surde.
L-am luat în brațe ca pe cel mai prețios lucru al meu. Și l-am azvârlit pe o măsuță veche de lemn, de lângă pervazul ferestrei. Însă n-am putut să-mi controlez nenumăratele gâfâituri care îmi ieșeau haotic pe gură.

     Un gând pătimaș mi-a lovit întreaga minte împânzită de înflăcărare. Dacă zgomotul meu blestemat avea să ajungă la urechile stăpânei, ar fi trebuit să-mi iau rămas bun de la entusiazm și de la cufărul ce stătea semeț pe masă. M-am plesnit necruțător cu mâna peste față. O presimțire deșartă mă înțepa pe interior. Mă târa în dezolanta mea închisoare a temerilor. Mă lega de lanțurile spaimei. Nu voiam să cad pradă furiei vrăjitoarei.

       Nu voiam să gust iar din durerea damnatului pumnal al ei.

      Mi-am retras mâinile de pe cufăr. Capul mi s-a afundat în pardoseală. Ochii mi s-au rostogolit și ei supuși la podea. Un oftat mi s-a prelins pe gâtlej și mi-a căzut printre buze. Nu... nu putea fi atât de rău. Îmi încurajam cugetul înfricoșat, încercând să-mi izgonesc presimțirile înțepătoare din gânduri. Mă străduiam să înghit o porție de cugete încărcate de pozitivism. Dar toate erau îmbibate cu un gust amar de adevăr, ce se strecura printre dulceață.

     Convingerea îmi era tot mai palidă.

      Am înghițit în sec și am aruncat un ochi, la bucățica fieroasă, care încă era rămasă înafara cufărului. Licărirea afurisită îmi pâlpăia de dinaintea ochilor, netezind vârful de lamă ruginită. Îmi dezmierda privirea. Și-mi țintuia sufletul, pierdut printre temeri.
Am savurat-o cu ochi timizi, până când nu mi-am mai putut stâpăra răbdarea.
Un pufnet hotărât mi-a scăpat pe nas.
Ardoarea pătrunzătoare mă scăpase de presimțirile ce-mi cutremurau gândurile. De teama ce mă împiedica.

       De stăpână.

       Mi-am încleștat dinții ca să-mi ignor tremurul din maxilar și cu mâinile tremurânde, am apucat capacul de la cufăr. Mi-am furișat degetele pe sub el. Și domol, l-am deschis. Un val de infime particule, au început să apară și să danseze alene, ca niște cioburi de cristal desprinse, dintr-un străveziu univers. Apoi de sub capac au răsărit imediat o mulțime împânzită, de lucrușoare uitate de timp. Erau învelite într-o pulbere de praf și înghepsuite una peste alta.
    
      Am devorat din priviri timide
bucătica de lamă ce era pitită și
îngropată de celălate obiecte. Dar vârful ei încă era evadat înafară.
Străpungea semeț printre marea de lucrușoare și răsărea falnic deasupra lor cu aceeași licărire afurisită. Mi-am întins mâna dreaptă spre el, și-am
îndrăznit să îl ating a doua oară cu degetele, la fel de fin.

    Curiozitatea mă rodea intens pe interior. Mult mai intens ca niciodată.

      Am îmbrățișat imboldul sentimentelor mele și am cutezat să îmi strecor mâinile în cufăr. Hotărârea ce-mi erupea în cuget, îmi ștersese spaima. Mi-o aruncase la fundul gândurilor mele. Și mi-o alungase dintre sentimente. Cu mâinile
prizoniere în jocul aprig al nerăbdării, am scobit printre obiecte și m-am lovit de fundul cufărului. Un picur de sudoare mi s-a scurs pe frunte, acompaniat de suflările mele repezite.
Inima îmi pulsa înfășcată și ea de nerădare.

     Am cotrobăit fără pic de încetare, până când buricele degetelor mele, au dat de materia dură a unei bucăți de metal. Parcă scoasă din baia mea de sentimente, am tresărit zgomotos. Mi-am fixat privirea entuziasmată în adâncul cufărului. În abisul prăfuit al obiectelor. Nu-mi vedeam degetele, dar mi le simțeam, savurând senzația răcoritoare a metalului. Simțeam un
strop generos de satisfacție. Fără să irosesc vreo clipă, mi-am încleștat mâinile pe metal. Și l-am tras cu toată forța mea firavă, afară din marea obiectelor.

      Atunci licărirea afurisită mi-a săgetat ochii profund. Valuri învolvurate de sentimente mi s-au spart de suflet. Mi-au năvălit peste cuget. Și m-au îmbăiat într-o mireasmă de inspirație. Mi-am pitit o ocheadă sfioasă pe sub pleoplele tremurânde. Am îndrăznit să sorb din priviri încărcate de entuziasm  bucata de metal arcuită de o lamă rotunjită, ce-mi atârna în mâini. Un mic surâs mi s-a prelins pe buze. Pe atunci neștiința nu-mi permitea să deslușec, cea ce degetele mele îmbrățișau cu ardoare. Dar suprafața tăioasă, care îmi fura cel mai profund privire, îmi aducea în fața ochilor, imaginea pumnalului damnat al stăpânei. Tăișul neted cu care îmi crestase pielea de pe spate. Durerea cu care mă îmbătase în lacrimi și mă prăbușise la pământ.

      Aveau aceeași netezime. Aceeași scânteiere fieroasă...

      Cu inima făcută ghem în adâncul pieptului, am sucit obiectul pe toate părțile. Nu-mi păsa de pielea mâinilor mele ce se freca intens de cojile de rugină de pe metal. Mă sâcâia profund neștiința mea, despre cea ce țineam în mână. Voiam să știu ce era acel ceva, ce-mi trezise entuziasmul și mă scosese din lanțurile spaimei. Ce-mi ascundea licărirea afurisită. Până când m-am lovit cu cugetul de slaba mea legătură. De faptul că cea ce-mi stătea în palme era o armă.

     Degetele mele curioase, au dat de o gaură largă care străpungea intens partea lată mentalului, opusă lămii ascuțite. Desprinsă de tot ce mă încojura, chiar și de fiorii spaimei ce-mi înțepau spatele, am atins marginea scobiturii. Și nu m-am lăsat până n-am trasat câteva înconjurări cu degetul arătător pe linia ei. Atunci am reușit să deschid cu cheia minții mele, o altă infimă legătură. Un gând care îmi  șoptea printre freamete. Care îmi explica cu ardoare, că cea ce aveam în mână era o piesă de puzzle.

        O bucățică din marea licărire afurisită.

      Am strâns bucata de fier la piept.
Cugetul îmi era îmbătat de entuziasm și curiozitate. Mintea îmi era tentată să asambleze tot mai multe legături. Să astupe golul neștiinței mele. Să lase lucitoarele idei, să-mi curgă prin cuget.
Să-mi perforeze inima cu emoții zguduitoare. M-am uitat cu ochii înecați în neștiință, la gaura pătrată ce străpungea prin metal. Mi-am învârtit încă o dată degetele curioase prin ea.
Nu m-am lăsat până n-am pipăit-o pe toate părțile. Dar ceva mi-a sâcâit cugetul când uscată de neștiință mi-am vârât întregul braț subțire, prin scobitură.

       — Aha! mi-am lăsat vocea, să îngâne satisfăcută.

       Am deschis cu cheia minții o altă ușă spre largul necunoscut. Mintea mi-a plesnit inima cu o emoție mai puternică, mai aprigă. Mi-am scos mâna din gaură. Un gând mai inteligent decât mine mi-a șoptit la ureche. Mi-am ridicat ochii de pe lamă.
Aveam nevoie de un braț să astup acea gaură afurisită. Însă nu de al meu, ci de unul mult mai gros, care să se lipească zdravăn de forma găurii.

       Aveam nevoie de un braț pătrat.

      Un chicotit mi s-a prelins dintre buze. Cu irisurile încărcate de un entuziasm dulceag, am cercetat întreaga încăpere în căutarea piesei perfecte. Am dat câteva târcoale celor patru pereți martori ai sentimentelor mele. Eram absorbită de voalul de emoție ce mi se așternuse peste cuget.
Nu-mi mai puteam distinge gândurile năpădite de dulceață. Dar îmi puteam simții vag, într-un colț îndepărtat al simțurilor mele îmbătate, pulsația fugitivă a inimii. Asta până când capul mi s-a izbit fulgerător de o suprafață dură și lemnoasă. Durerea înțepătoare m-a tras imediat în dura realitate. Și cu lacrimile svâcnindu-mi printre gene, ochii mi s-au ciocnit de ușa larg deschisă a șifonierului vechi, ce propria mea mână o lăsase, plutind deasupra podelii, suspendată în balama.

      M-am frecat cu palma de locul dureros. Nu-mi puteam înțelege neatenția dobitoacă, care mi se lipise de picioare. Ignorându-mi svâcneala din creștet, am zărit în fundul șifonierului, o bucată lunguiață de lemn, sprijnită în interior. Am sorbit-o o clipă din priviri
satisfăcute. Netezimea prafului îi ascundea micile cioplituri și zgârieturi care îi brăzdau suprafața lemnoasă, puțin rotunjită la margini. Era o vechitură. Era o coadă de mătură. Era piesa perfectă.

      Mi-am afundat mâinile în interiorul șifonierului și am apucat-o între degete. Apoi m-am repezit cu ea în brațe, la măsuța de la fereastră. Am înfășcat lama de metal și cu mâna tremurândă, am furișat capul lemnului în gaura metalului. Dar coada de mătură s-a poticnit încăpățânată, între pereții scobituri. Mi-am șters mica indignare cu un pufnet și mi-am lipit ambele mâini de lemn. Nu voiam să cred că ochii mei neîndemânatici greșiseră piesa perfectă. Cu toată forța mea firavă am împins lemnul mai adânc în scobitură, până când coada de mătură a  refuzat să se mai poticnească în loc. Apoi supusă a străpuns gaura.

      După ce am înțepenit-o bine în gaură, am ridicat pe piedestalul palmelor mele infime, sublima mea invenție. Am mângâiat-o din priviri lustruite cu mii de emoții. Lama semicirulară îmi dezmierda irisurile cu strălucirea sa, pătată de coji de rugină. Îmi frigea cugetul cu imperfecta s-a înfățișare. Și-mi îndrăgostea sufletul cu simplitatea ei. Mi-am încolăcit degetele în jurul cozii de lemn. Și am cutezat să o sugrum, cu toată puterea izvorâtă din ele. Un rafinat sentiment mi-a invadat întregul interior. Mi l-a cutremurat cu  fiori calzi. Și mi l-a inundat cu o mireasmă mieroasă. Am strâns-o la piept, ca pe cel mai de preț obiect al meu. Și n-am îndrăznit să îmi despart mâinile de ea, căci era plăsmiurea mea.
   
       Era marea mea licărire afurisită.

      Însă atât de tare mă necăja faptul, că n-aveam idee ce țineam în brațe, încât nerăbdarea m-a făcut să-mi scotocesc prin legăturile minții, cu disperare. Până când m-am izbit de o grupare de litere ce mi s-au prelins peste cuget. O șoaptă care mi-a atins fundul gândurilor. Mi-a scos la iveală o vagă amintire. Și mi-a zmuls-o brutal din neantul de praf al uitării. Mai văzusem în mâna unui necunoscut, ceva izbitor de asemănător. Se luptase cu ea nebunește și doborâse toți atacatorii lui, sub ochii mei fragezi... Sub fereastra mea peticită de spărturi... N-aveam habar când și unde, dar zărisem acel ceva, iar mintea mea părea convinsă de asta. Împinsă de cugetul meu nerăbdător, amintirea mi s-a fluturat printre pleoape și străvezie mi-a fulgerat în privire. S-a difuzat preț de câteva clipe în ochii mei înghețați. Și când s-a pregătit să dispară ca fulgerul din fața mea, mi-a susurat a doua oară cu vocea sa reverberantă, cuvântul acela ciudat.

        — Bardă... am repetat cuvântul, încet șoptind printre dinți.

       Mi-am izbit privirea de creația mea neînsemnată. Mă înpotmoleam în  neștiuta mea minte. Însă nu-mi puteam dezlipi din cuget, acea grupare sublimă de litere, ce-mi răsuna profund în interior. M-am lăsat învinsă de nepăsare. Fără vreo noimă, mi-am botezat invenția și am numit-o bardă.
Mi-am încleștat mai tare ca niciodată mâinile în jurul ei și am îmbrățișat-o, umplându-mi sufletul de satisfacție și bucurie. O emoție puternică mi-a năvălit aprigă în suflet și m-a cutremurat întreaga ființă. Mi-am lăsat pleoapele să cadă agale peste ochi.

     Pentru prima dată gustam aroma mieroasă a acelui sentiment. Pentru prima dată puteam să sugrum în brațe ceva ce era întru totul al meu.

      Însă picurii gingași ai sentimentelor mele, s-au risipit ca ultimile grănuțe de nisip din clepsidra timpului, în adâncul spaimei mele nemiloase. Cursul emoției mele a fost străpuns de glasul gol al unor bocănituri de ușă. A fost retezat de panica mea ascuțită. Și s-a năruit odată cu o scârțâitură fieroasă. Oasele mi-au tresăltat ca arse. Un fior mi-a înjunghiat răsuflarea, curmând-o fără milă. Cu o îndemânare însemnată mârșava mea spaimă mi-a despicat întregul interior. Și fără pic de încumetare, mi s-a lipit de cuget, ordonându-mi să-mi pitesc ființa departe de ușă.

      Ca o sclavă îmbătată de supunere, i-am înghițit porunca și am digerat-o în minte. M-am înduplecat să îmi târăsc picioarele, cu cea mai mare rapiditate a mea la ușile larg deschise ale vechiului șifonier. Să mă pitesc în îngustul interior, din îmbrățișarea strajincă a ușilor de lemn. Și să-mi ghemuiesc genunchii într-un colț, cu barda în brațe. Mă înecasem cu amarul gând că mâna ce bătuse în ușă fusese a stăpânei. Însă nu știam nici pe departe, ce se ascundea în tăcere în spatele plăcii mari de lemn. 

      Cântecul strident al unor balamale ruginite, mi-a pătruns în urechi. Mi-a făcut inima să tresalte în bătăi mai puternice... mai profunde. Mi-am lipit spatele dezgolit de fundul de lemn al dulapului. Am așteptat cu suflarea în dinți să îmi lovesc timpanele de vocea rece a stăpânei. Dar a trebuit să-mi mulțumesc presimțirea sâcâitoare, doar cu câțiva pași conturați de jelitul pardoselii deteriorate. Însă chiar și așa spaima îmi înghiontea sufletul cu fiori de gheață.

        — Hah... te joci de-a v-ați ascunsele cu mine, mi-a murmurat în auz, o voce bărbătească cunoscută.

       Suflarea mi-a stat în loc. Frica m-a înghețat din cap până în picioare.   Chiar dacă graiul acela liniștit îmi aducea aminte de omul care îl deținea. De blândețea cu care era înzestrat. N-am îndrăznit să mișc un deget sau să las vreun zgomot să-mi scape, căci
spaima mă legase din nou în indestructibilele ei lanțuri. Și oricât de mult mi-aș fi dorit să îmi încarc mintea cu cugetele cele mai dulcege despre el, n-aveam nici cea mai vagă putere împotriva sentimentelor ce-mi cutremurau sufletul.

    El însă nu s-a lăsat bătut. Pașii lui domoli au cutereat întreaga încăpere, cântându-mi în urechi același cântec lin și rece, ce-mi înțepenea oasele într-un tremurând, dans al spaimei. Asta până când umbra lui a astupat crăpătura infimă de lumină, dintre ușile dulapului. Atunci inima a renunțat să-mi mai pulseze în piept și a încremenit. Am încercat cu ultimele picături de speranță, să mă afund în gânduri îmbâcsite de optimism. Să cred că mica crăpătură dintre uși nu avea să se îngrașe și să îmi fărâme privirea cu înfățișarea monstruoasă de dinaintea ei. Să sper din toată ființa mea că cele două uși din lemn nu aveau să se supună mâinilor și să se deschidă, demascându-mi mica ascunzătoare.

       Dar rugile disperate ale sufletului meu înfricoșat, n-au fost ascultate.

       Cele două cortine lemoase s-au despărțit una de alta și au lăsat în locul lor înfățișarea umbrită de uimire a lui Nalbert. Dirijată de înțepăturile groazei, mi-am vârât capul în poale, ferindu-mi ochii înlemniți, de prezența sa.

      — Să știi că te văd, l-am auzit, chicotind încet.

       Neastâmpărați de curiozitate, ochii mi s-au strecurat prin crăpătura mâinilor, zărindu-i fața presărată de simpatie.

      — Poate îs mai pocit decât Myelefer, dar nu plănuiesc să te mănânc la micul dejun, a încercat să îmi umple gândurile cu convingerea sa. Nu mai sta pitită și vino încoace, și-a lăsat mâna dreaptă, să cadă întinsă în dreptul meu.

       Cu ochii ațintiți la brațul lui străbătut de vene proeminente, m-am zbătut să scap din lanțurile spaimei și să îmbrățișez fermitatea sa. Însă tare greu îmi era să-mi sudez, în cuget prăpastia diferenței dintre el și stăpână. Căci până să gust din dulceagul său comportament, înghițisem doar amarele vorbe și dureroasele lovituri ale stăpânei. Iar oricât de tare mă sileam să-mi scap sufletul din ghearele fricii, încăpățânarea cugetului meu era de neclintit.

       Un mic oftat mi-a ieșit din plămâni și mi-a scăpărat printre dinți. Eram conștientă că singurul lucru pe care îl puteam face era să mă supun. Să îmi sfidez teama și îndărătnicia. Și să înghit tot cea ce mi se lovea de urechi, ca pe o poruncă. Așa că mi-am astupat privirea curioasă și cu inima pulsând între dinți, mi-am prăbușit mâna firavă, peste palma lui deschisă.

       Doar o jumătate de clipă, mi-a luat să simt cum căldura degetelor sale aspre, mi-a mângâiat pielea. Fărâma de secundă în care am simțit palma sa, strângându-se domol în jurul mâinii mele și trăgându-mă afară din șifonier.
Atunci am uitat să îmi cuibăresc, capul în poale și am cutezat să-l privesc. Avea aceeași expresie pe atât de impunătoare pe atât de blândă.

       Nu era pocită ca a stăpânei. Era cu totul altceva.

       — Ai văzut că nu te-am mâncat? a surâs el, după ce m-a văzut ieșită din ascunzătoare. Ce șansă să am cu tine înarmată, și-a trecut o mână prin părul meu ciufulit și l-a dezmierdat.

       Când i-am simțit atingerea, mi-am plecat capul între umeri. În adâncul cugetelor mele, crezusem cu tărie că mâna sa voia să mă plesnească peste creștet. Așa cum stăpâna obișnuise, să-mi aducă aminte cât de inferioară eram față de ea. Nu eram obișnuită cu dulceața unor astfel de atingeri. Și totuși savuram cu o poftă nemărginită, căldura plăcută care mi se împrăștia peste suflet.

      Era un picur de binecuvântare.

      — Nu vrei să-mi arăți și mine jucăria ta? a rostit pe un ton copilăresc, îmbibat de dorință, apoi și-a aruncat irisurile către barda mea.

       Mi-am încleștat mâinile de coada de mătură, până când pielea degetelor a renunțat la culoare și mi s-a albit.
N-aveam stropul infim de curaj să-i vorbesc. Însă ignorându-mi maxilarul înțepenit am încercat.

       — Nu-i jucărie... am murmurat  încet, printre dinții strânși.

       — Atunci ce-i? mi-a șoptit blând, citindu-mi emoția puternică de pe chip.

       — E o bardă... i-am răspuns cu jumătate de gură, simțind cum fiecare por din mine s-a contractat.

       Am simțit cum suflarea mi s-a risipt, o dată cu ultimele mele cuvinte. Însă n-am cugetat să arăt, cum mă
ștrangulam în propriile mele temeri. 
Mi-am înghețat oasele pe loc și am așteptat cu inima în gâtlej o altă mișcare. În cealaltă parte, pe fața lui Nalbert se scurgea o îngrijorare subtilă, mascată de același chicot plin de simpatie.

       Și în interiorul său se declanșa un adevărat război.
       
       — Bardă zici? Cândva de mult a fost securea mea. Cu ea îmi făceam lemne de foc și câte odată mai mă jucam cu cine se găsea să mă atace pe stradă în timpul războiului. A fost o armă loială la timpul ei, până când ei i s-a pierdut coada și mie mi s-a pierdut tinerețea, mi-a înșirut, cu un picur de nostalige pe chip.

      L-am ochit cu priviri sfioase, pe sub gene. Un freamăt îmbibat cu tristețe, s-a scurs pe buzele sale și a susurat în oftatul său profund. Un adevărat roman de amintiri își deschisese larg filele gălbenite în cugetul lui... în mintea sa... în sufletul său... Părea nerăbdător să se lase răsfoit de ochii mei, dominați de neștiință. Însă ceva îl oprea în loc, undeva în spatele acelor iriși, pierduți în luciul bărzii mele. Ceva ce mă împiedica să înțeleg, măcar o fărâmă din sentimentele lui Nalbert.

       Ceva mult prea necunoscut pentru frăgezimea cugetului meu.

       — Dar văd că i-ai făcut tu rost de una nouă, a încercat să își alunge, starea melanolică de pe chip și a mascat-o cu un zâmbet firav.  Poate nu îți dai seama, dar e fericită să știe că e la tine în brațe, așa ruginită și nelustruită cum e, s-a lăsat pe vine în umbra infimei mele înfățișări și și-a prăbușit palmele dure peste umerii mei plăpânzi. 

     Am tresărit. Teama mi-a biciuit șira spinării și mi-a cutremurat oasele. Picioarele au dat să se îndepărteze însă mi-au înghețat bocnă pe loc. Numai capul mi s-a plecat umil în pământ, așteptând să îi fie împlântate în creștet, două gheare și să fie săltat cu forța, spânzurat în firele dureroase de păr. Dar așteptările îmbâcsite de brutalitate ale cugetului meu, s-au risipit într-un val de căldură mieros ce mi-a atins părul. Apoi mi-a ordonat buclele ciufulite, cu o delicatețe nemărginită pentru simțurile mele. O mână de-a sa dansa cu părul meu. Cealaltă îmi topea umărul stâng. Ambele erau într-o armonie desăvârșită, căci fiecare dintre ele îmi răspândea în simțuri aceeași căldură cu gust de miere.

         — Ești o fetiță foarte iscusită, mi-a  șoptit Nalbert cu dulceață în grai, apoi mi-a răsucit între degete, o șuvită rebelă de lângă ureche.

         Nici de data asta n-am reușit să-mi stăpânesc tresăltatul ce-mi străpungea din inimă până în oase. Cuvintele sale îmi reverberau în cuget cu aceeași tonalitate... cu aceeași aromă delicată.
Îmi ungeau sufletul cu dogoarea lor arzătoare. Și-mi topeau puțin câte puțin lanțurile spaimei. N-am avut
îndrăzneala să îmi las glasul să
înflorească în cuvinte de mulțumire. Să-mi arăt infinita recunoștință, față de ființa care avusese un strop de afecțiune și pentru mine.

     Nu... căci nu-mi puteam permite...

     Am rămas neclintită, ca o stâncă de gheață, topită pe la magini de razele solare.

      —Toți anii ăștia am uitat-o în cutia aia, și-a dezlipit mâna de pe umărul meu și și-a întins degetul arătător spre cufărul metalic de pe măsuță. Am lăsat-o rătăcită în vremurile alea, când n-aveam mâini de vrăjitor și descântece în minte. Când nu mă mânjisem pe degete cu magia... De un timp eu n-am mai avut nevoie de loialitatea ei, nici ea n-a mai avut nevoie de mâinile mele murdare. Eu mi-am găsit altă armă și ea te-a găsit pe tine, a murmurat cu glasul uns de nostalige și și-a lipit privirea încărcată de emoție, de lama semicirulară.

       I-am urmărit privirea scăldată în sentimente, ce-i curgeau agale peste riduri. Ce-i deschideau cugetul îmbibat de amintiri profunde. Ce-i erau gata, să erupă din irisurile sale dilatate, ca un vulcan de strălucire. Să mi se arate, în toată splendoarea lor, împânzită de nostalgica lor mireasmă. I-am sorbit fiecare expresie cu ochii minții. Rămăsesem o statuie rigidă, stropită de o ploaie de destăinuirii, ce-mi curmau pielea și scobeau în sufletul meu neștiutor. Îmi inundau mintea cu gustul lor deosebit. Și-mi mă înecau cu amăruia lor aromă.

     Însă neștiința mea nu mă lăsa să savurez. Să le cunosc în toată măreția lor.     

      — De acum în colo îi a ta, mi-a mângâiat domol mâna încleștată de pe coadă. Să ai grijă de ea și să nu te lași vreodată păcălită de alte arme mai puternice. Loialitatea ei n-ai să o găsești în altceva, nici măcar în magie.

      Și-a întors privirea pe chipul meu sfios, spălat de inconștiența neștiinței.
M-a fixat o clipă cu ochii săi umpluți de confesiune și s-a ridicat în picioare lăsându-și statura înaltă cât un munte, să mă umbrească. Am găsit un picur de cutezanță și mi-am ridicat timid capul spre el. O clipă mi-a mai rămas să îi zăresc marea de sentimente din privire, până când s-a îndreptat cu pași domoli spre măsuța de la fereastră.

      — Poate că n-are puterea să-ți stâmpere toată foamea din gât, dar atâta am, a apucat  de pe masă un castron ciobit și o bucată de pâine și cu înfățișarea plină de modestie, s-a apropiat de mine.

      Mi-am dezghețat picioarele și m-am departat câțiva pași în spate. N-aveam pic de cutezanță în mine, să pot accepta silința lui Nalbert, de a-mi potoli una dintre nevoie cele mai ignorate de mine. Dar ceva în interiorul meu, tot încerca să mă convingă, că cel din fața mea nu voia decât să mă ajute. Spaima mea, însă nu era de aceeași părere. Continua să mă înjunghie cu teamă și să-mi transforme gândurile în monstruozități.

     Continua să îmi chinuie sufletul. Să-mi sugrume în cătușele lanțurilor ei.
      
        — Nu mi-e foame, l-am respins cu o voce ștrangulată între suflări.

       Mi-am strâns brațele în jurul talieie, îngropându-mi coada bărzii mai tare în piept. Nalbert nu a dat importanță vorbelor mele și s-a apropiat de mine, cu expresia scăldată în compasiune.

       — Când ai mâncat ultima dată? m-a întrebat el, cu un ton umezit de o  îngrijorare profundă.

       — Nu-mi aduc aminte, am rostit cu sfială în voce, rostogolindu-mi privirea înfomentată, înspre castronul cu supă, din mâna lui dreaptă.

        Un oftat prelung a susurat dintre buzele sale.

       — N-am nevoie de maniere. I-a și mănâncă tot fără sfială.  Așa ca să nu mă supăr cum se supără Myelefer, a chicotit și mi-a mângâiat cu un deget obrazul stâng, apoi mi-a întins castronul și bucata de pâine în față.

       Cu tot curajul scurs la fundul fricii mele, mi-am descleștat mâinile de pe coadă și am pus barda jos. Apoi tremurândă, am luat bolul cu supă și bucata de pâine din mâinile lui Nalbert.

      — Mănâncă să te faci mare și ai grijă să nu te tai în secure! m-a atenționat surânzând și s-a apropiat de ușa încăperii. Diseară o să ai destulă treabă.

      L-am sorbit din priviri cum a deschis  și a dispărut înghițit de ușă. Încă nu puteam perecepe bunătatea cu care mă tratase, dar o puteam simții mărșăluind prin sentimentele mele... prin sufletul meu. Însă ceva mă înțepa în gât. Era mica mea recunoștință pe care nici de data asta nu m-o putusem arăta.

       Era stupidul mulțumesc care îmi rămăsese blocat în dinți.

     Am ridicat bolul și am luat o înghițitură zdravănă de supă. Gustul ei șters de câteva firimituri de legume mi s-a prelins pe gâtlej, dezmierdându-mi stomacul înfometat. O senzație poate prea plăcută pentru mine, mi-a străbătut întregul corp și mi-a pătruns în suflet. M-am învăluit într-o ușurare profundă. Fără pic de astâmpăr am lins castronul și am devorat pâinea cu o poftă profundă.

      Pentru prima dată simțeam cum golurile foametei mi se inundau cu poftă și-mi dispăreau... Pentru prima dată percepeam pura căldură a supei și desăvârșita aromă a pâinii, căci pentru prima dată dinții mei nu mestecau în gol.

       Cu ochii în treacăt, am zărit coada de mătură ce lenevea, jos pe podea, lângă mine. Mi-am ațintit privirea pe lama ruginită. Pe luciul ei imperfect.
N-am putut nicidecum  să îmi alung gândul ce-mi svâcnea în piept. Ce-mi zguduia inima palidă. Ci m-am lăsat pradă vrăjii lui, căci deja picasem în farmecul său. În dulceagul său miros.
Am lăsat bolul gol din mână și mi-am lăsat degetele, să danseze pe lama semicirulară. Apoi am îmbrățișat cu cealaltă mână coada lemnoasă.
Am supt-o din priviri cu ochii strălucind de emoție.

       Era marea mea licărire afurisită.