Picături stacojii se răsfirau pe haina negricioasă a neantului. Pătau în flori de suferință negrul dens. Și nu se opreau, până nu mai adânceau cu încă un strop sărat de agonie, balta mea de amărăciune. Dansau în jocul aprig al durerii mele. Și se risipeau picurânde peste cugetul meu sfărâmat de durere. Erau reci și amărui, îmbibate cu otrava mârșeviei chinuitoare. Amarul lor îmi înecase umilul suflet. Mi-l torturaseră până la ultima scânteie de speranță și mi-l aruncaseră în deznădejde. Mi-l schingiuseră cu ura lor sublimă și mi-l făcuseră să plângă, până când lacrimile  i s-au evaporat, în suspine.

    Până când ultima scânteie s-a stins sub valul plânsetului meu...

      Când jocul lor parșiv a încetat mi-am perceput ultimele suspine, înainte să le simt cum se spulberau în neant. Simțeam un gust usturător  în gură și parcă durerea ce-mi strângea oasele slabe, mai plecase de pe corpul meu însângerat. De de desuptul subțirel, al abisului pătat de dominanta culoare stacojie, îmi răsărea alene un fir de lumină argintie. Susura orbitor pe sub pleoapele mele greoaie. Se risipea încet în abisul întunericului, dar tot ajungea să îmi mângâie irisurile, spălăcite de lacrimi. Mă provoca în stilul lui fermecător, să îmi adun firimiturile de curaj ripisite. Să îmi las ochii, să se izbească de realitatea murdară, ce mă aștepta îndârjită.
M-am lăsat ademenită de strălucirea lui.

     Imaginea dezolantă a celulei, m-a plesnit zdravăn, peste obrajii mei palizi.
Lăcașul durerii mele îmi domina însăpăimântător privirea. Mă cutremura cu fiori de gheață. Mă biciuia nemilos cu frică. Mă aducea înapoi în viața mea umilă și neînsemnată. În lumea aia, pe care sufletul meu deja își dorea să o părăsească.

     Firicelul de lumină se transformase,  în voalurile de raze înserate, care pătrundeau gingașe printre gratiile de la mica fereastră a încăperii. Îmi zâmbea cu strălucirea s-a argintie dintre celălate dungi de lumină. Încă nu mă părăsise, spulberându-se în praful atmosferei mânjite de umbre. Ori în silueta înaltă a stăpânei, așezată în fața ferestruicii, care împiedica o parte generoasă din lumină, să exploreze celula.

      Când am dat cu ochii de prezența stăpânei, mi-am prăbușit privirea la picioarele mele prăfuite. M-am ghemuit, cât de adânc am putut în ușa celulei, care fusese îmi fusese piedestal de tortură. Am renunțat să îmi mai las plămânii să respire. Nu aveam puterea să o privesc, oricât de mult aș fi vrut să mă împac cu ideea, că era cu spatele la înfățișarea mea, ștearsă de supunere și umilință. Cugetul meu era conștient de orice reacție a ei. Își putea imagina ochii ei umeziți de mânie și damnatul pumnal, care i-a curmat orice picur de speranță. Era conștient că orice mișcare pe care o făceam, putea să îmi aducă o altă serie de cicatrici, ori chiar moartea, pe care sufletul meu voia tot mai mult să o îmbrățișeze.

     Mi-am încolăcit brațele subțiri în jurul picioarelor restrânse și mi-am ascuns capul în scobitura poalei mele.
Am vrut să uit că stăpâna era acolo, la câțiva pași de mine și să mă întorc în abisul suferinței mele. Sufletul nu-mi mai voia să ardă în durerea arzătoare a infernului. Ochii nu-mi mai doreau să vadă grimasa mânjită de sadism a ei.
Corpul nu-mi mai voia să simtă cum pielea îi este sfâșiată.

        Nu mai voiam să percep cum viața mi se scurgea din vene, picătură cu picătură.

       Însă stăpâna își dorea atât de mult să mă distrugă, de parcă umila mea viață ar fi fost o răzbunare crâncenă, pentru sufletul său de piatră. Îi auzeam respirația șuierând, în tăcerea enigmatică și oftatul ei adânc.
Curiozitatea infimă a ochilor mei, mă manipula să privesc printre crăpătura picioarelor mele, spatele drept al înfățișării ei zvelte. Părea cufundată în cele mai profunde gânduri analitice și planuri diabolice. În fiecare secundă ce se scurgea domol, la fundul clepsidrei timpului, nu uita să nu gestinculeze cu mâinile sale lungi și să își clatine capul, la ferestruică. Avea o conversație aprinsă cu lumea cugetului ei și parcă micuțul geam îngrădit al celulei, era martor al gesturilor sale ciudate.

      Preț de clipe infime, am crezut că suflările mele repezite de frică, ce-mi susurau pe buze nu ajungeau la urechile ei. Asta până când mâinile i-au căzut obosite pe lângă corp, de la gesticulat. Toată ființa ei a renunțat să mă mai trateze cu spatele și s-a întors cu fața, umbrită de o expresie impunătoare. 

       Nu mi-am putut ține în frâu spaima.
Afurisita mea inimă a început să îmi cutremure piepul. Aș fi vrut să nu mi l-as privirea, să mănânce curioasă din albul cenușiu al ochior ei otrătiviți. Dar n-am fost în stare decât să regret că am, lăsat-o să îmi zboare printre crăpătura picioarelor acolo în văzul ei ucigător.  Că mi-am permis să respir în prezența ei.
Am tresăltat supusă fricii mele, dar n-am îndrăznit să îmi smulg capul din poale.

        I-am simțit pașii anoști, apropiindu-se. Și parcă am auzit cum lama blestematului pumnal, a șuierat în aer spre mine. O zvâcăială înțepătoare mi-a cuprins spatele înroșit de cicatrici. Atunci mi-am adus aminte că și acele nenorocite răni mai îmi curmau din suferință. Mi-am ascuns ochii, sub strânsoarea tensionată a pleoapelor și am așteptat să mi se împlânte în spate cuțitul drăcesc. M-am lipsit de suflare câteva clipe bune și am așteptat să mă năvălească usturimea.

      Să-mi ardă pielea la unison cu sufletul. 

      Însă a trebuit să-mi mulțumesc așteptările terifiante cu un oftat prelung, străpuns ca un ac ascuțit, prin țesătura invizibilă, a liniștii prea tainice. Nu aș fi tins să îmi las, sâcâitoarea curiozitate, să îmi caște un ochi și să-i arate stăpânei că mă mișcasem. Însă tare mă mai întrebam dacă mă lăsasem până atunci, mânată de iluzii sau parșivul pumnal chiar își pregătea lovitura.

       Mi-am strecurat o privire printre brăzdătura dintre pleoapele întredeschise. Am îndrăznit să o zăresc cum mă spulbera din privirile sale lungi. Dar o mică ușurare mă  mângâiase pe cuget. Nu avea nenorocenia în mână.

       — Mult ți-a mai luat să te trezești. Ce-i cu mutra asta? Ți-am deranjat somnul de frumusețe? m-a stropit cu ironie.

      M-am lăsat înjughiată de un tresăltat brusc. N-am avut niciun strop de curaj, să îmi permit să las măcar un cuvânt, să-mi evadeze dintre buze.
M-am uitat cu ochii furișați printre picioarele ghemuite, la grimasa ei răcită de o privire mânioasă. A pufăit a nu știu câta oară printre dinți și s-a întors cu pași lenți, dar rigizi, înapoi la fereastră. I-am săgetat spatele cu privirile mele paralizate. Am tins să îmi las cugetul să-mi sufle ușurat, dar n-am îndrăznit. Ci m-am chinuit să stau nemișcată. Să nu scot un sunet. Și nici măcar n-am cugetat să îmi învelesc cicatricile în rochia sfâșiată, ce-mi atârna pe lângă talie.

     Nici măcar eu n-aveam milă de mine.

     Însă după câteva clipe răsturnate la fundul clepsidrei, un fâlfâit domol de aripi mi-a tresăltat urechile. Parcă trezită dintr-un coșmar, am renunțat să stau nemișcată și mi-am înălțat capul timidă, deasupra genunghilor.
O pată neagră a apărut cocoțată printre gratiile geamului. Semăna izbitor cu păsările zgomotoase, care le zărisem fugitiv, pe cer deasupra pădurii moarte.
Enigmaticul loc unde îl întâlnisem pe micul străin. Aș fi putut spune că era sigur, o surată de-a lor, căci cânta același cântec strident, ce mi se izbea de timpane. O sumbră pereche de aripi. Însă avea ceva atârnat de gheare. O bucățică infimă de hârtie sugrumată de un firicel roșu.

     N-am apucat bine să o analizez din priviri căci stăpâna, a înfășcat-o din ghearele ciorii și a dezlegat-o. Pasărea a scos un croncănit. S-a strecurat înapoi printre gratii și și-a luat zborul. Am urmărit sumbra pereche de aripi, până când s-a făcut nevăzută undeva prin cerul îndepărtat. Dar n-am cugetat să îmi dezlipesc ochii curioși, de la gemulețul îngrădit. Căci pasărea, vopsită în culoarea negricioasă a neantului întunecat, îmi lăsase în urmă apariția sa ocultă. Îmi emanase un miros puternic de profan. Mă orbise cu întunericul, cu care împiedica lumina să o străpungă în fereastră.

      Mă bântuia.

    Cu ochii ațintiți în mica scrisoare, stăpâna, devora cu satisfacție cuvintele împrăștiate, ce-și lăsau mici umbre pe partea de dos a hârtiei.

       — Mult ți-a mai luat să îmi dai un semn, a murmurat printre buze, apoi a îndesat hârtiuța într-unul dintre buzunarele de la haină.

       Și-a desenat cu degetul arătător o linie invizibilă pe sub buze și a chicotit încet. A săgetat cu o privire pătrunzătoare printre gratiile ferestrei și a spulberat cu un pufnet zeflemitor, particulele de praf ce adormiseră pe micul prevaz. Un zâmbet mânjit de o satisfacție drăcească a apărut pe buzele ei subțiri. Probabil mintea ei rânjea cufundată în planurile sale diabolice. Acelea pe care nu mi le permiteam, să le sorb, de pe fața ei năpădită de arta întunecată a mâniei. Acelea închise bine în interiorul ei cu lacăte brăzate de rugină infectă. Căci cugetul invadat de nefasta sa mânie, nu accepta și nu îndrăznea sub niciun fel, să lase tainicele planuri, să erupă violent în afară.

     Gândurile sale erau enigme împânzite de mister. Enigme pe care cugetul meu fraged nu le putea desluși.

     Am rămas câteva clipe bune, cu privirea înțepenită în dreptul ei. Am uitat de înțepăturile fricii. De faptul că îmi ridicasem capul din poală, mișcându-mă. De bătăile inimii ce mi se potigniseră într-un ritm alert, curtemurându-mi pieptul. Însă ea nu a uitat să își izbească ochii de gheață, din nou și din nou spre înfățișarea mea temătoare. S-a întors cu fața spre mine și s-a apropiat cu pași înceți, dominând cu fiecare secundă câte o părticică din cadrul meu vizual. Un moment i-a luat să îmi fure și ultima suflare și să-mi aducă aminte de spaima, ce trezea fiecare por din mine. Momentul în care respirația ei mi-a pălmuit fața.

     Momentul în care razele aurite de pe ferestruică, au încetat să-mi mai lumineze sufletul.

      — De data asta stai la tine acasă. Am văzut cât te duce capul. N-am nevoie să mă mai aduci la răcoare! m-a țintuit amenințător, cu degetul său arătător.

     Un strop de bucurie mi s-a prelins pe suflet când am știut că n-aveam să mai plec din înfățișarea mea. Că n-aveam să mai împart corpul fuziunii cu ea în acra agonie. Dar sărmanul de el, n-a avut șansa să îmi aducă aminte bine de fericire, căci s-a evaporat în crivățul încrâncenării mele.
     
    Stăpâna și-a întins brusc brațele spre mine. Am înghițit în sec. Spaima mi-a împins privirea temătoare, la degetele ei, care se pregăteau să-mi înțepe simțurile, cu ale sale atingeri brutale. Mi-a azvârlit sufletul în gaura de sulițe a fricilor mele. Și mi-a scrâjelit încă o traumă dureroasă pe cuget. Chiar și cu ghearele goale prezența ei mă spinteca în inimă și mă făcea să sângerez cu picuri de groază.
  
     Și-a înfipt mâinile pe desuptul legăturii brațelor mele firave. M-a forțat să mă desfac din poziția mea ghemuită.

      — Ți-ai cumpărat iar mofturi, râzgâiată mică, a sâsâit pe un ton iritat și m-a tras violent de brațe. Hai o dată! Doar n-ai vrea să putrezești aici!

      Vocea ei m-a cutremurat. M-a aruncat și m-a împins și mai profund în sulițele temerilor mele.

     Mi-a înlemnit oasele până la ultima celulă.

     Supusă, m-am ridicat pe picioarele mele tremurânde. Am încercat din răsputeri să fug de spaima neîncetată,  ce-mi făcea corpul să-mi danseze, tremurând cu sentimentul fricii. Însă n-am reușit decât să mă târăsc, șovăielnic după silueta stăpânei.

    Până am putut să-mi stăpânesc bătăile inimii și suflările îngreunate, stăpâna a încetat să mă mai tragă de braț. Printre picăturile reci de sudoare care îmi gâdilau fruntea, frica mi s-a îndepărtat ușor, de abruptul apogeu și a lăsat confuzia să mă târntească, de zidul întrebărilor. Stăpâna voia să plecăm, dar...

     Pe unde aveam să evadăm?

     Eram în mijlocul încăperii încă ascunsă de umbra vrăjitoarei ce-mi era păpușar. Parcă așteptam ca ușa celulei să se deschidă. Însă ea parcă tânjea ca peretele ridat, din jurul ferestruici, să se lase perforat de a sa privire concentrată.

     — Stai locului! s-a răstit la mine, poruncitor. Dacă te mai zbați îți tai mâna, m-a avertizat și și-a înfipt degetele lungi mai adânc în brațul meu.

     Apoi m-a tras mai aproape de ea, în stilul ei grosolan și lipsit de orice picur de compasiune. Când m-am izbit cu umărul de spatele ei, am uitat să mai respir. Frisoane mai ascuțite ca acele, mi-au ciuruit pielea până la carne, atât de profund, încât ochii nu mi-au mai rezistat și mi s-au ascuns pe sub pleoape. Totuși printre șocuri îmbibate cu spaimă, cuvintele unse pe buze și rostite cu delicatețea șoaptelor, mi-au atins urechile. Privirea nu mi-a încetat să observe.

     Stăpâna își mișca mâna liberă în neantul atmosferei. Degetele îi dansau pasional printre particulele de praf. Emanau în urma lor firicele șarmante de lumină. Orbitoarele scântei ce-mi arseseră irisurile și-mi tulburaseră ochii, de fiecare dată când eram silită să mă fac pulbere și să cad în temnița fuziunii. Erau scânteile străvezii ale unei vrăji. Însă, de data asta a fost cu o altă licărire străpungătoare, căci și ea s-a spulberat. Particulele mele s-au cotropit cu ale ei, dar n-a rezultat o fuziune.

      A fost ceva deosebit.

      Cu o licărire orbitor de fulgerătoare, celula sumbră în care fusesem întemnițațe, s-a împrăștiat în mii de particule. A ars în flăcările arzătoare ale luminii profane. Și a dispărut lăsând în urmă un abis al picurilor îmbibați de magie. O clipă i-a fost deajuns vrăjii, să-și facă efectul miraculos. Rebela clipă în care ceața luminoasă, de dinaintea ochilor mei mijiți, s-a scurs o dată cu apariția unei uși. De acolo două ziduri dărăpănate și-au scos capetele de la fundul ceții și s-au existins. O stradă și-a făcut și ea prezența tăind calea ușii. Iar când lumina încețoșată a dispărut complet, am căzut pradă umbrelor masive de case.

     Confuzia mă înghiontise. Nu puteam să înțeleg cu claritate, cartierul pustiu ce mi se arăta trufaș în față. În ochii mei de atunci, totul era împânzit de neștiință, căci mintea îmi era fragedă. Și oricât aș fi încercat să înțeleg, gustul vieții care mi se servea pe tavă, era o aromă prea amară pentru sufletul meu.
Însă, cu toate astea presărate peste cugetul meu, îndrăzneam să cred că ne teleportasem...

     Atunci mi-am resimțit brațul drept ștrangulat de mâna strânsă a stăpânei. Am cutezat să îmi ridic privirea spre ea. Să îmi întâlnesc privirea cu mărgelele sale albicioase. Să-mi dau seama dacă eram în fuziune, sau a nu știu câta oară deliram. Dar n-am apucat, căci tendința s-a arzătoare de a intra pe ușa misterioasă, m-a împiedicat și m-a târât ca de obicei după ea.

      Fără să șovăiască, stăpâna a bătut cu palma în lemnul uzat al ușii. Hotărârea îi strălucea intens în privire. Atât de intens, încât îi zgudura mâinile și îi umezea fața, mijită de satisfacție diabolică. Am privit-o cu spaimă, dar n-am cugetat să îmi las capul să stea drept, deasupra prezenței sale superioare. Înfățișarea ei mânjită de mânie, îmi pălea orice gând pozitiv și mi-l trântea de zidul fricii.

      În urma bătăilor sale puternice, ușa s-a întredeschis domol, acompaniată de un scârțâit strident. O înfățișare înfofolită într-un strat gros de haine, a ieșit alage de după ușă. Raze alburi s-au strecurat atunci printre case și au conturat silueta înaltă a necunoscutului. Mi-am furișat pe sub gene o ocheadă cercetătoare.
Mi-a apărut în cadru o față lunguiață brăzdată de o grimasă serioasă. Două irisuri mai întunecate ca miezul nopții, pândeau cu priviri săgetătoare, spre stăpână, pe sub câteva șuvițe grizonate.
Și înainte să am îndrăzneala, să-mi cobor privirea furișă, înapoi la pământul de sub picioarele mele, am dat cu ochii de umerii săi lați și de picioarele sale lungi.

      La naiba... toată lumea era înaltă. Numai eu nu eram...

      — Ți-a c-am întârziat vraja Myelefer, a chicotit bărbatul, în timp ce s-a dat din pragul ușii și ne-a făcut semn să intrăm.

      Myelefer... Ăsta era numele ei afurisit, cel de care nu știusem nimic până atunci, căci n-avusesem cutezanța să o întreb vreodată cum se numea.
Atât de puține lucruri știam despre ea...

      — Mai cască-ți ochii Nalbert! Nu vezi ce târâi după mine? Deabea am putut să o urnesc pe mucoasa asta mică, a arătat cu degetul spre mine și și-a dat ochii peste cap.

      Bărbatul i-a răspuns cu un pufnet zeflemitor.

      Vrăjitoarea m-a tras de bietul meu braț firav și m-a târât spre ușă. Supusă mi-am târșâit picioarele, până am dat cu ele nemilos de prag. Am crezut că pământul mi-a fugit de sub tălpi, când echilibrul mi s-a scurs din oase și m-a părăsit. Durerea m-a pocnit neiertătoare prin tot corpul. M-am prăbușit în genunghi neputincioasă și fără să mă pot abține am scos un ignet printre dinți.

        Neatenția mea damnată m-a plătit scump.

       Stăpâna și-a întors capul spre mine și m-a înghiontit cu o privire înțepător de rece. Sub irisurile sale albicioase, clocotea de mânie și furie. Am încercat să îi ignor grimasa aspră și mi-am plecat capul adânc în pământ.
Necunoscutul s-a plecat și el spre mine. Însă ochii lui negricioși exprimau, ceva mult mai dulceag decât culoarea lor sumbră... compasiunea. Mierosul sentiment care l-a făcut să-și întindă mâna spre mine. M-am retras cât am putut din fața ochilor lui atât de insistenți. Nu știam ce aromă aveau gesturile lui, atât de diferite de cea ce gustasem până atunci. El însă nu s-a lăsat prea ușor bătut, de respingerea mea încărcată cu frică.

       — Apucă-mă de mână! Nu-ți fie teamă. Se mai întâmplă, mi-a murmurat blând, insistând să mă ajute.

      Am scobit temătoare, cu privirea în ochii lui și am dat de o lucire nemaivăzută de cugetul meu, în țărâna lor negrulie. Mâna dreaptă mi-a zăbovit câteva clipe într-o așteptare absolută. Dar o dată vrăjit, cugetul mi-a luat-o și mi-a rezemat-o în palma
necunoscutului. Bărbatul m-a tras ușor de mână și m-a ajutat să mă pun pe picioare, sub privirile acide ale stăpânei. Însă când a dat cu ochii de rochia mea ruptă. De cicaticile ce mi se strecurau printre rupturile materialului copt. De înfățișarea mea dezolantă... Și-a lăsat sufletul să ofteze adânc.

      — Mai ai de gând să mă mai ții la intrare? Sau ai uitat de ce m-ai chemat aici, l-a întrebat pe un ton iritat, stăpâna, apoi și-a rezemat cotul de peretele de lângă ușă.

      — Nu... n-am uitat! a mârâit tăios el, aruncându-i lui Myelefer o privire deranjată.

      Bărbatul s-a îndepărtat domol de mine și ne-a condus spre o altă ușă, fără să mai scoată un cuvânt. Părea deranjat de atitudinea acidă a stăpânei și nu se silea nicidecum să nu arate asta. Mă bucura totuși să mă îndop cu gândul că el era de partea mea.  Ocheada mea strecurată pe sub gene, îl analiza din fiecare unghi posibil căci era ceva atât de nou, de diferit, de fascinant pentru mine. Însă nu știam nimic despre el, dar în acel moment eram plină de nepăsare.

     Era prima ființă care avusese un strop de milă pentru mine. Prima însuflețire de om care se dovedise a fi umană în cugetul meu inocent. N-aveam să uit asta niciodată.

      A apăsat pe cleanța ruginită și a deschis cu un scârțâit fieros, intrarea într-o odaie. O bătăile între lumina plăpândă, strecurată pe sub jaluzeaua unei ferestre și întunericul dominant și dens, se desfășura de dinaintea intrării, larg dechise. Nalbert s-a aventurat hotărât în interorul camerei și a aprins fugititv un sfeșnic, apoi l-a așezat pe masa din centru încăperii. Pâlâitul duios al lumânărilor a rupt pânza beznei dominatoare și a început să danseze de mână cu umbrele difuze de pe pereți.

       Fără să aștepte vreun semn sau vreo vorbă, stăpâna și-a ales un scaun și s-a așezat la masă, lăsându-mă în pragul intrării. Nenorocita uitase să mă tragă ca pe un sac de gunoi două ea.
Deși cugetele, mă rugau să îmi i-au inima în dinți și să mă așez la masă, am ignorat temătoare orice gând. M-am ghemuit lângă ușă și singurul lucru pe care mi l-am putut permite, a fost să privesc la ei doi și la discuția tainică pe care aveau să o construiască.

     Bărbatul a apucat niște hârtii uzate și le-a întins, ca pe niște covoare, pe întreaga masă. Apoi s-a așezat pe un scaun față în față cu stăpâna, sorbind-o din priviri. N-a ezitat totuși să arunce priviri fugitive și l-a înfățișarea mea înspăimântată. A încercat să mă convingă din ocheade să mă așez și eu la masă, însă încăpățânarea mea era greu de urnit. 

      — De ce m-ai chemat? l-a întrebat cu  ton glacial stăpâna, aranjându-și faldurile pelerinei.

      — După ce te-am găsit într-o temniță de la castel, m-am gândit că în sfârșit ai avut tupeul să treci la acțiune. Până să dau de moaca ta strâmbă dintre gratii și de planul tău eșuat, am crezut că ai renunțat la răzbunarea, pe care i-ai promis-o lui Elleyne, i-a aruncat un răspuns zeflemitor bărbatul, apucând  sfeșnicul de pe masă și învârtindu-i trunchiul între degete.

       Răzbunare...?

        Mi-am săltat capul din poală. Curiozitatea mă ardea atât de tare. Însă  spaima nu se încumeta să mă dezlege din strânsoarea mâinilor mele. Nu cugetam să mișc un deget din locul în care mă cuibărisem umilă. Dar urechile nu mi le puteam înfunda, căci cea ce auzeam mi le trăgea în anosta mea eră de întrebări. Întrebări care îmi sufocau atât de tare conștiința.

        — Hah! N-aș fi ajuns acolo, dacă n-aveam un morman de fandoselă în cârcă, a pufăit printre buze vrăjitoarea, și și-a dat ochii albicioși de câteva ori peste cap.

        — Myelefer, te-ai obosit măcar o dată să te uiți în ochii ei? E doar un copil. Nici măcar zece ani nu are. Ce vrei de la ea? i-a vorbit cu o voce îmbibată de sensibilitate, apoi și-a aruncat ochii fugitiv la mine.

       Irisurile lui măslinii licăreau în lumina plăpândă a lumânării. Erau spălăciți de compasiune. Când i-am zărit privirea săgetată spre mine, m-am lipit cât am putut de adânc de perete. Iar capul încins, mi l-am prăbușit înapoi în poale. Obrajii îmi ardeau înflăcărați. Mă bucurasem prea mult de căldură.

        — Mucoasa asta are ceva de care am nevoie, ceva special. N-ai de unde ști tu, a grăit cu aspritate.

       O scânteie pe atât de străvezie pe atât de mânzolită de luciul mâniei, a răsărit din privirea stăpânei. Mi-am pitit ochii printre strânsoarea mâinilor mele. O altă întrebare mi s-a izbit necruțător în minte.

        Ce aveam atât de special?

         — De unde o ai? a murmurat Nalbert, cu ochii la sfeșnicul ce i se sucea între degete.

         — De pe stradă, a răspuns stăpâna, rânjind subtil. Am găsit-o în drumul meu și am luat-o sub aripa mea.

         Ah... Dacă mi-aș fi amintit ce s-a întâmplat cu mine, înainte să mă văd în umbra ei, legată de brațul ei, cuprinsă de tabloul sorții ce mi-a apărut atunci în față... Ar fi fost altfel. Mi-a scăpat un infim oftat printre dinți. Atât de puține lucruri știam despre mine.

        — Dacă așa vrei tu să fie, nu te condamn. Dar fățuca ei să ști că nu mi se pare de stradă, a înghițit răspunsul nepăsător bărbatul, în timp ce a mai tras o ocheadă furișă, spre înfățișarea mea.

       Mi-am astupat fugitiv cadrul vizual.
Nu voiam să cutez să mă las, cufundată în irisurile alea negricioase, topite în luciul plăpând al milei. N-aveam curajul să îmi las sufletul să creadă că acea licărire era adevărată, căci ori de câte ori înghițeam însetată din acel sentiment, ajungeam să ard în spaimă, înfrigurată de răceala sorții mele.

       Nu-mi puteam permite.

      Când mi-am dat seama că scăpasem de ocheadele lui țintuite, mi-am lăsat zarea liberă prin crăpătura brațelor mele. Atunci l-am zărit pe Nalbert, cum a înfășcat o hartă veche de pe masă și a tras-o în dreptul lui. Stăpâna și-a risipit privirea printre jaluzeaua de șipci, a singurei ferestre din încăpere. Dar cu coada ochiului, a tras o uitătură spre bucata galbenă de hârtie, din mâna bărbatului.

       — Se aude prin cârciumi că Elleyne organizează un bal al nobililor la castel, mâine la amurg. Ce mai încăierare de înfumutați! a exclamat ironic, Nalbert și și-a ridicat ochii de pe hartă.

       — Bal zici? stăpâna și-a întors capul de la jaluzea și l-a săgetat pe bărbat, cu un strop de uimire.

       — Da. Nu știai? Ți-ai frecat picioarele până la castel degeaba, a chicotit Nalbert. Aster deja își pregătește ținuta pentru bal și tu stai aici la mine în magherniță.

      — Blestemata de ea! Vrea Ekuantida, doar de dragul de aș învia morții cu magia de aici! Cred că deja și-a făcut plan să îi taie beregheata, lui Elleyne înaintea mea, a răgnit pe un ton răstit vrăjitoarea și și-a izbit pumnul de masă.

       Un fior rece mi-a spintecat șira spinării. Groaza mă cuprinsese pe neașteptate, când vorbele stăpânei mi-au străpuns sever urechile. Ajunsese aprig la cugetul meu îmbâcsit de neștiință și îl devorase cu înfiorare.
Mi-am strâns și mai tare mâinile peste picioare. Tremuram lipită de peretele înghețat, ce-mi se adâncea în spate. Dar ochii încă nu îmi degeraseră înfricoșați, ci asistau curioși la unison cu urechile mele ciulite.

       — Mai ți minte când ți-am zis că roșcata asta-i dracu' pe pământ? Eh... mă crezi sau nu, dar îmi dau singur dreptate, a murmurat serios Nalbert, apoi a scos de sub harta veche o altă bucată mai mică de hârtie. 

        S-a cufundat preț de o clipă cu privirea în ea. Clipă în care a trasat cu degetele, pe foaia ponosită, zeci de linii invizibile. Unele întortocheate, altele drepte, dar toate nevăzute.

       — Vezi hărăbaia asta?a arătat Nalbert cu degetul pe bucata de hârtie. În ea o să fie tot bâlciul de nobili al lui Elleyne.

       — Sala de evenimente a castelului, a murmurat pe șoptite Myelefer și și-a ațintit privirea înflăcărată înspre degetul lui.

      — Știu că mori de nerăbdare să împlânți cuțiul în regină și să termini cu răzbunarea asta. Dar ai grijă Myelefer! Nu ești singura care vrea să aibă Ekuantida în mâini ca răsplată, a sfătuit-o bărbatul, în timp ce știa ridicat capul spre ea. Trebuie să te grăbești să nu ți-o șteargă roșcata înainte!

      Stăpâna o scos un pufnet. Un rânjet strâmb i-a răsărit pe față.

      — Ăla e ultimul meu gând, a mormăit ea printr-un glas pisicesc. I-a zi, ce plan mai îmi construiești?

    — Unul cu care te lingi pe degete, a chicotit Nalbert, și și-a întors capul la foaie.  Ascultă, balul ăsta e cheia care ți se deschide de la ușa fortăreței. Intri frumușel acolo, dar nu sari ca ultima revoltată la Elleyne. Intri în castel și faci ce ști tu cel mai bine, îți alegi un rol și joci o piesă de teatru. Una cu care să ajungi până la spatele reginei. Te pregătești pentru piesa finală și bagi cuțitul. Și atât! După de îți pui coroana pe cap, poate îmi trimiți și mie o pungă de bănet, că tot ti-am dat un plan ca ăsta, a fluturat din gene bărbatul.

      Plan...

      Un val de înfiorare mi-a tresăltat inima. Mi-a fulgerat cu fiori înțepători corpul. Și mi-a străbătut cugetul. 
Dacă tot cea ce Nalbert spusese, era planul nenorocit pe care eram forțată să îl înghit ca pe o poruncă, ar fi trebuit să uit de propria-mi inocență. Să o îngrop adânc în sufletul meu. Să o pătez cu sânge.

      Să distrug copila din mine.

     Oasele mi-au tresăltat ca arse. Nu puteam să percep otrava diabolică care pultea în jurul meu, în atmosfera macabră a încăperii. Eram atât de fragedă. Și totuși îmi adulmecam temătoare sfârșitul.

     — Hah! Mai vrei și răsplată, a ironizat, vrăjitoarea și și-a strecurat un deget pe sub bărbie. Și dacă planul ăsta al tău dă greș?

     — Asta n-o să se întâmple, a rostit Nalbert cu un ton încrezător, apoi lăsat bucata gălbuie de hârtie pe masă. O să intri în strup și o să iei forma unei albine. Pricepi? Sigur că pricepi, doar asta e partea ta favorită.

     Stăpâna l-a sorbit adânc din priviri. Pâlpâitul lumânărilor dansa pe fața ei netedă, conturându-i zâmbetul drăcesc.

      — În zori să îmi pregătești o rochie pentru fuziune. Zdreanța de pe mucoasă și pelerina mea nu prea merg la un bal de fițe, a mormăit poruncitor, apoi a azvârlit o privire înbâcsită de otravă, spre mine.

       Mi-am vârât capul mai adânc în poale și a astupat fugitiv, crăpătura  mâinilor mele, pe unde privirea mea se strecurase până atunci.

      — Am înțeles madame, a aprobat Nalbert, chicotind, apoi s-a ridicat de la masă.

      O pereche de pași domoli s-au apropiat atunci, asurzitor de urechile mele. O zvâcnire puternică mi-a penetrat oasele tremurânde. Mi s-a izbit de inimă. Și n-a încetat să ajungă și până în mintea mea temătoare, paralizând-o. Atunci o primă suflare mi-a atins bucata de frunte dezgolită de mâini și de șuvițe. Am tresăltat. Dacă mi-aș fi permis să privesc, aveam să dau de grimasa tăioasă a stăpânei. Cugetul îmi era atât de sigur de asta.
Însă căldura pură unor degete, mi-a dezmierdat fruntea. 

       — Haide! Amurgul stă să apună, mi-a susurat în urechi, vocea șoptită lui Nalbert. Ai înghețat destul.

       Mi-am ridicat capul parcă însetată de atingerile lui calde și mi-am permis să mă scald din nou în compasiunea din ochii lui. Încă nu mă obișnuisem cu căldura s-a parcă nemărginită. Eram temătoare, căci singurele sentimente pe care le gustasem pe atunci erau spaima înțepătoare și durerea sfâșietoare. Două surori aprige ce mă curmau profund pe interior. Dar cea ce gustam atunci, când ochii mei l-au analizat pe Nalbert, a fost atât de diferit...

      A fost ceva ce nu-mi îngăduiam nici măcar să visez.

      — Haide! Nu-ți fie teamă. Am un pat numai bun pentru tine, m-a îndemnat, blând, întinzându-și mâna spre mine.

      M-am mai scufundat o dată, în irisurile lui negricioase și sfioasă mi-am lăsat palma dreaptă, să se prăbușească, tremurândă în mâna lui uriașă. Mi-a îmbrățișat palma firavă cu degetele sale vânjoase și m-a tras ușor de braț. Cu inima mototolită într-un ghem strâns, m-am ridicat pe picioare, târșâindu-mi spatele, încă dezgolit, de perete. Nalbert  și-a strecurat un oftat scurt printre buze.  Amărăciunea mea îi topise ochii negricioșii și îi pălise zâmbetul șters, cu care mă îndemânase să îl apuc de mână. Și-a desprins apoi mâna de a mea. S-a ridicat de pe vine și s-a îndreptat de spate, parcă ignorându-și mâhnirea.

       — Mie ce pat îmi oferi? a șuierat stăpâna, cu o voce îmbibată de invidie.

       — Patul pe care mi-l permit! Ăla care îl păstrez pentru oaspeți. Mai ales vizitatori ca tine, i-a răspuns tăios  Nalbert, parcă tulburat de tonul ei.

        — Ah! credeam că numai țâncii îi oferi un astfel de lux, a clătinat ironic din cap, apoi s-a sculat de la masă, proptindu-se de blat.

        Bărbatul a scos un pufnet exasperat. Acidul otrăvitor din vocea vrăjitoarei îl deranja pe interior și îl sâcâia ca o așchie înfiptă adânc în piele.  O grimasă nervoasă i s-a răvășit pe frunte, încruntându-i sprâncenele groase, proeminent. Interiorul său se pregătea îndârjit să erupă ca un vulcan,  însă el nu voia să explodeze. Încerca cu orice preț să-și șteargă sudoarea arzătoare de furie ce-i curgea pe chip.
Neglijându-și lava ce-l ardea pe interior, Nalbert a înclestat sfeșnicul de pe masă și a făcut câțiva pași spre mine, evitând prezența stăpânei.

      Îngrozită de expresia sa, i-am sorbit cu nesaț privirea întunecată. Ochii săi își pierduseră compasiunea. Erau dominați de mânie și parcă încercau din răsputeri să scape de cea ce-i stăpânea. Când și ultimul metru dintre noi s-a risipit, vocea suflări sale mi s-a izbit de timpane. Am încetat să mai privesc. Ca din instinct m-am lipit cu spatele de perete.

     Spaima îmi sugruma iarăși sufletul.

     — Vino după mine, m-a îndemnat el, încercând să îți îndulcească tonul aprins, apoi m-a apucat de braț.

     Anxioasă, m-am despărțit de perete și cu capul în pământ, l-am urmat supusă. Am părăsit încăperea, aterizând în holul micuț al casei și în bezna ce-l năpădea. Însă sfeșnicul din mâna lui Nalbert a străpuns victorios prin împânzitul întuneric, până ce a dat de suprafata netedă de lemn a unei uși.
Atunci bărbatul s-a oprit din mers și mi-a eliberat brațul din strânsoare.
A apăsat apoi pe cleanță și a deschis încet, ușa pătată de umbre. 

      — Vezi acolo? a murmurat el încet, arătând cu degetul în interorul camerei. Ăla-i patul tău. N-am mai multe lumânări să ți-l arăt, dar o să dai tu de el, a chicotit alene, apoi m-a împins ușor înăuntru.

      Am tras o uitătură sfioasă spre el și am pășit înăuntru, clătinându-mă pe picioare. O negură densă masca întreaga încăpere, înjughiată doar de câteva firicele de lumină apuse de printre șipcile de la fereastră. Am înghițit în sec. Voiam să am curajul să mă întorc înapoi spre el și să rostesc acel infim ,,mulțumesc",dar înainte să pot face asta scârțâitul domol al ușii mi-a străpuns urechile.

      — Noapte bună, am auzit glasul șoptit al bărbatului, alintându-mi cugetul, apoi pașii lui domoli, au mascat încet tăcerea.

      Am refuzat să mai stau cu sufletul încătușat de spaimă și m-am repezit la ușă. M-am lipsit cu fața de ea disperată. Era închisă. Dar nu-mi mai păsa.
Atunci mi-am înfășcat inima și am strâns-o între dinți.

      — Mulțumesc, am murmurat cu un glas sugrumat și mi-am prăbușit genunchii pe podea.

       Probabil că el nu mă percepuse, dar eu mă auzisem.

      M-am uitat în gol la patul mascat de întuneric. La veșmintele ce leneveau întinse pe el. Nu-mi permiteam un așa lux. Am refuzat să îl mai privesc. Mi-am izbit capul de covorul ponosit de jos. Era o pernă tare și aspră, dar n-am mai cugetat să dau importanță, ci mi-am tras obloanele peste ochi și m-am cufundat în vise. Vise în care micul străin nu se încumeta să nu apară și să mă lase să mă scald în ochii lui ca marea. Vise în care spaima și durerea nu-mi mai curmau sufletul.