Momente în șir m-am silit să țin pasul cu munca monotonă de la conac, chinuit de durerea care venea la pachet cu rănile deschise pe care le căpătasem și încă nu-mi pierdusem speranța visând la zilele în care n-avusesem habar de așa suferință. Tânjeam să mă întorc în timp și o disperam pe Rosemary, întrebând-o în fiecare zi când aveam să mă fac bine, deșii ea nu-mi putea da o un răspuns mai însuflețit decât o miciună care să mă înveselească. De multe ori nu exista destul timp nici măcar pentru atât, fiindcă că presiunea stăpânilor era mai grea decât o nicovală.

       Munceam îngroziți de pedepse târându-ne mâinile și picioarele până la epuizare. Seara târziu când ăzboiul cu oboseala devenea imposibil de învins ne găseai căzuți ca pe front fiecare în locșorul lui de odihnă. Doar atunci nu mai aveau ce face cu noi. În rest nu existau pauze sub ochii supraveghetorilor și în niciun caz sub atenția lui Willybert. Serveam mesele formate din resturi și ciorbe goale pe fugă și ,,n-aveam dreptul la scuze". Asta auzeam în jur de la unii sclavi care mă priveau în treacăt cum încercam să mă ascund după scaune, doar ca să-mi trag sufletul în vreme ce durerea încă îmi secera spatele nevindecat. Rosemary devenea adesea nervoasă pe cei care mă trăgeau de mânecă să trec la treabă, apărându-mă, deșii știa că sclavii voiau doar să mă atenționeze ca să nu sfârșesc în același infern din spatele sălii centru. Realitatea era însă cruntă. Îmi umplea sufletul cu lichidul ei amărui, iar tristețea pe care o resimțeam învingea de multe ori cea ce ar fi trebuit să fie gramul meu de bucurie.

    Între timp, de mai bine de o săptămână nici-o solicitare n-a mai venit din partea contelui Ayman semn că ceva nu era în regulă. Willybert era mai iritat ca înainte, privindu-mă mânios de fiecare dată când mă observa printre sclavi, iar doamna Aster fuma țigarete una după alta pe balconul încăperii sale, parcă adăstând ceva ce părea să nu mai apară niciodată.

     Am început să mă simt atacat de amenintările mute ale situației, rozându-mi unghiile în prag de anxietate și nici măcar nu mi-am dat seama cât de ușor alunecam în obsesia noului meu tic. Eram presat cu gândul la periculosul viitor. Teama mea crescuse la puterea a zecea și continua să se înfrupte din conștiința mea, până  când într-o după-amiază a apărut o nouă scrisoare. Ca de obicei am fost smuls de lângă ceilalți sclavi și dus în fața faptului. Când am ajuns în aceeași sală elegantă pe care o cunoșteam nici nu a fost necesar să înțeleg ceva ce era evident pe fețele celor doi. Eu eram copilul obraznic. Eu eram fugarul dezertor. Eu eram de vină.

       — Contesa Odeline a dat ordin ca întreaga reședință a familiei Ayman să fie păzită de trei schimburi de santinele suplimentare și a chemat un doctor care să-i examnieze starea domnului Ayman. Tot Couverul vorbește de zarva care s-a petrecut în timpul livrării. Unii speculează că ar fi putut fi un copil de slujitor care a greșit încăperea. Alții cred că fugarul a avut legătură cu cei care au făcut livrarea și tind să se apropie de adevăr.

      — Câtă istețime! O intuiție aproape remarcabilă! Ce altceva mai știu despre fugar? Au apucat să-l vadă? a întrebat doamna Aster cu sarcasm, stând pe același fotoliu obișnuit și privind iscoada care părea să fie un însoțitor obișnuit de-al lui Willybert.

      — Singurul care l-a văzut este copilul contelui.

     Am înghițit în sec stând cu capul plecat în timp ce ascultam și îmi aminteam momentul în care acționasem la un volum irațional prea potrivit pentru vârsta mea.

      — Și cine ar crede un copil? a pufnit Willybert, sprijindu-se de jilțul doamnei.

      — Nu te străduii să le subestimezi mințile, dragule. Un copil poate spune aceeași poveste credulă ca și un adult. Totul ține de disperarea celor care vor să afle. Dar hai să nu ne irosim energia. Citește-mi te rog scrisoarea de la Greville!

      Bărbatul a desfășurat mica bucată de hârtie pe care o ținea în mâini parcurgând cu voce tare rândurile scrise în cerneală:

      De la Greville

      Am primit o scrisoare de la contesa Odeline în care mi-a scris că își dorește să-mi facă o vizită mâine după amiază. Mi-a transmis că este foarte îngrijorată cu privire la domnul Ayman și că vrea să știe de ce starea lui s-a schimbat radical după ce a început să mănânce șerbet de la mine. Pare nerăbdătoare să afle ce ingrediente am folosit și care dintre ele ar fi putut să-l influențeze pe conte. Dânsa crede că a făcut o alergie sau încearcă să mă facă pe mine să cred că vizita ei e doar o măsură pe care vrea să o ia. Pare un atac. Întreaga zonă din jurul Couverului vuiește de bănuieli dar mulți nu sunt siguri de cea ce cred datorită nobililor care sunt de partea noastră.Vă transmit că clienții vechi își joacă rolurile cu iscusință în favoarea dumneavoastră. Singura împotrivire este această femeie neastâmpărată. Vă rog să-mi comunicați cât de curând următoarea mișcare.

                        Supusul domniei voastre

      — Încă are îndrăzneala să comande! Ce nesăbuit.

     Doamna Aster a surâs ironică și s-a ridicat de pe fotoliu apropiindu-se de fereastra salonului cu brațele încrucișate. Bărbatul a împăturit scrisoarea adăugând:

      — Cea ce posibil să nu știe domnul Greville este că doctorul adus de contesă a spus că soțul ei ar putea fi intoxicat cu opiu și că ar suferi de o dependență ce explică schimbările bruște de stare de care suferă în lipsa consumului de substanță. Dar ea susține în secret că a fost otrăvit. Mai sunt și alte bănuieli asemănătoare.

      — Sigur că există! Dar ce fel de nobil ar comunica o asemenea slăbiciune care să-l transforme într-o țintă ușoară? Odeline încercă să-și ascundă fereastra spartă după o perdea, așa cum au făcut-o multe altele ca ea. E un semn stupid de apărare de după care trage speranță că ar putea să lupte, a murmurat cu doamna Aster cu o lejeritate rece, atingând cu degetele dantela draperiei care încadra cerceveaua.

      Faldurile materialului se unduiau lent sub atingerile ei măturând podeaua de marumură care îmi răcorea tălpile bătucite.

     — Va trebui să țesem o altă înscenare înainte ca acest mic inconvenient să devină inconfortabil. Nimic mai simplu, din moment ce sursa de putere își are cursul de partea noastră, a continuat ea scurtându-mă cu coada ochiului ca un prădător.

     I-am simțit privirea și mi-am ascuns capul între umeri, așteptând clipa decisivă, în timp ce stăteam în spatele unei statui cu două capete mai înalte decât mine. Niciun soldat nu mă păzea. Firește, doar erau convinși că n-aș mai fi avut vreodată curajul să fug.

      — La ce vă gândiți? a întrebat Willybert, făcându-i semn bărbatului să plece.

      Însoțitorul a făcut o plecăciune, îndreptându-se silențios spre ușă.

      — La mintea prostuță și grija nemăsurată a sărmanei Odeline. Sentimentele sunt cele mai mari slăbiciuni de care ai putea profita cu desăvârșire, a replicat doamna Aster cu o finețe perfidă, privind spre fereastră. O vom lăsa pe băgăcioasă să-și satisfacă dorința până în punctul în care o vom înlocui. I-am promis capul ei lui Laleh de ceva timp și îi vom spune să plece  cât de curând la Greville ca totul să fie pregătit.

       — Asta înseamnă că anexarea va fi deja gata mai curând decât am plănuit.

      — Desigur! Odată ce Laleh va purta chipul lui Odeline putem să negociem cărui onpyir să-i înmânăm capul neînsemnat al contelui Ayman. Gurile bănuitoare se vor liniști imediat când vor vedea că dragul lor nobil este sănătos tun și gata să-și conducă orașul nesuferit. Nici măcar nu vor concepe că au devenit o altă cucerire.

      Doamna Aster a aruncat un zâmbet plictisit către priveliștea de pe fereastră, s-a întors cu mâinile încrucișate spre Willybert și a continuat cu o urmă autoritară:

       — Scrie-i lui Greville să-și pregătească vizita ca și când n-ar bănui nimic din motivele contesei și să aștepte venirea din partea noastră. Anunț-o pe Laleh să plece mâine la reședința lui și să se pregătească pentru plan. Iar în zori să pregătești o trăsură de plecare și câteva funii. Vei pleca de dimineață ca să ajungi în același moment în care va sosi contesa. Santgrey a fi supraveghetorul vostru și vă va anunța în momentele perfecte de atac.

      Willybert a aprobat scurt din cap și a înfășcat iute o bucată de hârtie și un stilou, așezându-se la masa din mijlocul salonului. Am asistat absent din colțul meu. Necunoscutul devenise un uriaș cu colți înspăimântători de mari. Nu mai aveam vlagă să-mi pun întrebări în minte. Apoi doamna Aster și-a ațintit privirea roșie spre mine, apropiindu-se amenințător. Atunci n-am mai rămas absent. M-am ascuns de ochii ei ciudați care mă vânau, ghemuindu-mă după statuie. Chicotiul ei decadent s-a dizolvat în simțurile mele ca o esență amăruie, amestecându-se cu sunetul peniței care scârțâia ușor pe foaia lui Willybert. Aș fi avut dorința să fug dacă n-aș fi știut ce mă păștea mai târziu. Aș fi tânjit după munca de pe plantație dacă n-aș fi știut că aveam să leșin rupt de oboseală mai târziu. Acela însă părea să fie momentul decisiv de care îmi era frică și care îmi fierbea sufletul în spaimă. Momentul în care trebuia să bag la cap că o posibilă cale de scăpare era doar o iluzie înșelătoare și că supunerea era singura care mă putea scăpa cu adevărat. Statura autoritară a doamnei Aster m-a umbrit.

     — Mâine ai mare grijă să fi cuminte spre binele tău, mi-a șoptit ea cu capul în sus, trecând pe lângă mine.

      Puțin mai târziu, m-am întors la muncă descumpănit și cu neînțelesuri în minte pe care nu știam cum să le formulez. Rosemary mă aștepta în bucătărie, turnând agale șerbet în borcane. Mâinile îi tremurau și se străduia să țină ochii deschiși probabil din vina oboselii. Părea desprinsă de spațiul din jurul ei ca și restul femeilor care erau absorbite de sarcini, cotrobăind în jurul mesei încărcate cu vase, oale și farfurii înșirate enervant de haotic. I-am spus că în următoarea zi aveam să plec din nou cu Willybert și m-am ales cu îngrijoarea de pe fața ei obosită. Apoi m-am așezat pe taburetul meu obișnuit întâlnindu-mă cu grămada de afine nesortate din fața mea. Mă săturasem să o implor la nesfârșit pe Rosemary să mă lase la munca de afară. Începusem să agreez mai mult plictiseala de la sortat decât săpatul pe plantație care îmi deschisese plăgile de pe spate când încercasem munca grea fără să ascult. Fusesem mult prea încăpățânat și înspăimântat de sclavii care mă îndemaseră să muncesc, ca să înțeleg că efortul intens mă dobora. Dar ca de obicei Rosemary devenise salvarea mea și speram că putea fi chiar și sursă de alinare pentru curiozitatea mea continuă.

      — Ce e opiu? am întrebat-o momente mai târziu, când terminase de umplut cu șerbet, ultimul set de borcane din acea zi.

      A tresărit privindu-mă uimită. Nu se așteptase la o întrebare atât de ciudată din partea mea.

       — O substanță toxică care provocă dependență.

       — Și ce e aia substanță?

      — Un lichid sau un medicament pe care îl i-au bolnavii. De astea luăm și noi dacă avem și suntem bolnavi. Ne fac bine. Dar sigur cele care nu-s toxice. Alea nu mai sunt medicamente, mi-a explicat ea zâmbindu-mi slab și a închis ultimul borcan de pe masă, punându-l într-una dintre lăzile de la picioarele ei.

      Am sorbit-o din priviri și am apucat unul dintre borcane, analizând nedumerit culoarea roz a preparatului din el.

       — De astea punem și noi în șerbet?

       La auzul întrbării mele câțiva ochi din jur s-au întors asupra mea.

       — Nu... Noi nu punem substanțe în șerbet, mi-a răspuns Rosemary cu convingere și chipul străbătut de o mină surprinsă.

       Am rămas tăcut uitându-mă la borcanul pe care îl țineam. Ceva era greșit în cea ce gândisem și auzisem? Ori Rosemary nu știa? Nu înțelegeam ce se petrecea și m-am îndoit în jurul răspunsului primit. Rosemary era cu mult mai matură decât mine. Ea sigur nu se înșela.

       La scurt timp am ajutat-o să care lăzile cu borcane în cămară și să facă ordine în bucătăria care fusese copleșită de vase murdare. Apoi am servit cu toții în liniște ce mai rămânsese dintr-o tocăniță de porc gătită pentru cina stăpânilor din urmă. Deși era o masă formată din resturi de care stăpânii erau sătui, noi o consideram un deliciu luxuos, pentru că nu se întâmpla prea des să gustăm așa ceva. De fiecare dată când primeam o porție vânam puținele bucăți de carne și le savuram iute, până când ajungeam să ling castronul sub privirile amuzate ale celorlalți. Era o bucurie măruntă care apărea uneori printre norii cenușii ai vieții, dar care ne făcea să uităm măcar o clipă de teroarea care ne pândea.

       La sfârșitul amurgului după ce ne-am întors de la adunare, Rosemary mi-a controlat spatele vrând să-mi schimbe bandajele murdare. Dar am refuzat imediat ce mi-am amintit de hainele ei care suferiseră sacrificii din lipsa de pânză.

     — Au să ți se infecteze, dacă rămâi așa...

     — Dar n-o să mai ai haine.

     — Nu se întâmplă asta atât de ușor. Încă mai am și s-au strâns câteva și de la morți, s-a străduit ea să mă convingă. Vino încoace.

       M-a tras ușor de mână, îndemnându-mă să mă așez pe un scăunel într-una din camerele comune. Apoi a scos dint-un șifonier vechi câteva fâșii de material gata rupte. M-am ușurat preț de o clipă privind spre alte câteva zdrențe care ocupau polițele din interior. Dar am tresărit gata să cad de pe taburet, când am simțit mâinile lui Rosemary dezbrăcându-mi umeri de cămașă.

     — Gata puiule... gata, a murmurat ea calmându-mă și a început să-mi desfășoare bandajele lipite de omoplați.

    Am înghițit în sec peste nodul din gât și ochii mi s-au umezit. Era obișnuită cu izbucnirile care mă sfâșiau când îmi atingea rănile și care nu-mi dăduseră pace din clipa în care fusesem pedepsit. Probabil aceleași lacrimi și tresăriri le cunoscuse dinainte ca eu să fi apărut la conac. Dar tot mă învinuiam pentru reacțiile mele incontrolabile și tot mă rușinam când auzeam acele cuvinte îmbunătoare ce erau menite să mă calmeze. Pentru că credeam că Rosemary se străduia în zadar să mă repare. Pentru că deja simțeam că nu meritam.

      Văzându-mă pe jumătate gol și fragil am început să tremur. Rosemary a lăsat deoparte bandajele folosite, ținând pe brațe fâșiile curate de material, a apucat sticluța cu tinctură de iod de pe șifonier și s-a apropiat. Apoi a presărat câteva picături din flacon pe una din bucățile de material, plasând-o pe spatele meu. M-am încordat și mi-am tras suflarea, simțind atingerea rece și arzătoare a lichidului dezinfectant pe care îl detestam la fel de tare cum îl divinizau ceilalți sclavi, fiind o resursă limitată și prețioasă pentru ei.

       Ca de fiecare dată Rosemary îmi atingea pielea cu blândețe contrar usturimii pe care o simțeam. Mă mângâia pe creștet și îmi șoptea cuvinte încurajatoare, în ciuda faptului că reacțiile mele îi dăduseră de cap mai ales în prima zi din urma pedepsei, când fugisem la prima atingere în fundul camerei comune. Fusesem atât de terifiat încât nici în momentul de față nu îmi imaginam cât de ostil m-aș fi comportat dacă aș fi fost conștient în clipa în care mă cărase de la subsol și mă tratase. Dar reacțiile mele se mai îmblânziseră de atunci. Învățasem să-mi încleștez dinții și pleoapele și să aștept ca usturimea să se prefacă în cădura plăcută de apoi. Înțelesesem că durerea pe care o resimțeam era spre binele meu.

      Rosemary m-a bandajat, mi-a șters lacrimile de pe obraji și mi-a oferit o scurtă îmbrățișare, aranjându-mi  cămașa largă la loc pe umeri. M-am ridicat de pe taburet gata să mă retrag din liniștea pogorâtă peste camera comună și peste sclavii care se culcaseră jos pe saltele și pe podea, când am auzit chicotul slab al lui Corline care stătea ghemuită în colțul ei, începând să vorbească:

      — Seamănă leit cu Deren. Când o să se înalțe nici n-o să se observe că n-are părul atât de negru cum îl avea el când era în vremurile bune.

      — Da, dar n-ai cum să nu recunoști că copilul ăsta are cea mai angelică față pe care am văzut-o până acum, a murmurat Rosemary, admirându-mă cu ochi drăgăstoși.

      M-am întors cu spatele, simțindu-mi dintr-o dată fața încinsă. Corline a pufnit exclamând pe un ton exagerat așa cum o făcea de obicei:

       — Nu-l mai cocolii atât. Îl rușinezi!

       — Așa-s copii. Are nevoie de puțină afecțiune ca să supraviețuiască și cine să-i ofere, decât eu?

       — Ție dor de Deren. De aia îți pasă de el.

       Rosemary s-a strâmbat la concluzia lui Corline și a apucat bandajele murdare de jos, fără niciun cuvânt. Cu pieptul încălzit m-am chinuit să înțeleg despre ce era vorba și m-am întors timid cu fața spre Corline, care își așeza capul pe un morman de zdrențe făcut pe post de pernă. Câțiva ochi mă scurtau din semiîntunericul încăperii, ținut la distanță de câteva lumânări.

      — Cine e Deren?

      Rosemary a deschis gura să răspundă, dar Corline i-a luat-o înainte.

     — Ascendentul tău, cel căruia i-ai luat locul din momentul în care s-a terminat ritualul.

     Am rămas confuz și șocat, gândindu-mă la bărbatul înlănțuit care mă îndemnase cu disperare să fug cu orice ocazie în prima mea zi. Mi-am amintit numaidecât clipa în care se stinsese sub ochii mei, de parcă ar fi fost firesc să fie răpus de cuțitul doamnei Aster, iar sângele lui să sfârâie pe fierul încins menit să-mi însemne umărul și soarta pe veci. Îi luasem locul , viața și numele moștenit fără ca nici măcar să-mi dau seama, iar el încercase cu desperație să mă atenționeze cu privire la ce destin mă aștepta. Încercase să mă ajute... dar îndemnul lui nu făcuse decât să mă azvârlească direct în fața biciului.

      Am privit în urmă cu un amestec de vinovăție și revoltă. Oare punea fi mai greu pentru puștiul eu să înțeleagă gândurile contradictorii care îl frământau?

      — Du-te și te culcă. Mânie ai să te trezești devreme pentru plecare, m-a îndemnat Rosemary, mângâindu-mi umerii.

       Mi-am rupt atenția din gânduri, încuviințând din cap. Rosemary mi-a oferit un zâmbet și a îndesat bandajele folosite într-un coș de rufe în care se aflau și altele. În zori avea să le spele și să le pregătească pentru refolosire, în caz că eu sau altcineva avea nevoie de ele. M-am întors și am pășit spre camera mea, simțindu-mă dintr-o dată norocos decât ceilați sclavi, că aveam spațiul meu și un pervaz destul de larg pe post de pat.

      Într-una dintre serile lungi în care nu putusem să dorm din vina durerii si a temerilor, așezasem în ordine obiectele și uneltele care umpleau spațiul și descoperisem cât de mult mă liniștea lipsa dezordinii. Începusem să îmi cunosc preferințele și apoi chiar îmi găsisem primul și cel mai bun prieten de atunci, un gargui de marmură care stătea rătăcit chiar lângă ușa mea și pe care îl botezasem Neb. Când apucam și când Rosemary era prea ocupată să mă asculte îi confesam în toate momentele de suferință și îl îmbrățișam, descărcându-mă lângă el ca și când ar fi avut urechi să mă audă și suflet să mă înțeleagă, deșii mă feream să nu fiu văzut de nimeni, de frică să nu fiu luat în râs sau judecat pentru comportamentul meu ciudat. Era un fel de refugiu pe care îl păstram în intimitatea mea secretă și  ajutorul căruia, fără să observ, supraviețuiam.

       Am zâmbit în semn de salut spre statuie și am dat să intru în camera mea. Însă când am ajuns în dreptul ușii Felix a apărut de nicăieri și mi-a atins spatele băgându-mă în sperieți. Am tresărit gata să mă lovesc cu fruntea de ușă sub amuzarea lui de moment care părea cel puțin delicioasă.

      — Ei haide Shady, ce bărbat în devenire ești tu? Asta-i deja a cincea oară când ți-o fac și încă te sperii ca o fată, m-a tachinat el, plescăind în spatele meu.

      Am respirat ușurat că nu-mi văzuse gestul nefiresc și i-am aruncat o privire iritată. Începuse să-mi micească numele și să mă strige așa de când descoperise că îi plăcea cum suna. De atunci nu se mai oprise nici cu micile farse cu care voia să-mi mai ridice din când în când colțurile gurii, deși uneori încercările lui mă enervau.

      — Nu-i adevărat! am negat scos și de data asta din fire.

       Felix râdea cu poftă, privindu-mi fața îmbufnată din profil. Am dat să mă întorc spre el și să-i arăt cât de serios vorbeam. Dar fix atunci și-a strecurat mâinile pe după brațele mele, atacându-mi coastele prin cămașă. Deșii de obicei fugeam cât puteam de departe când era vorba să fiu gâdilat am izbucnit  într-un râs pițigăiat,  lăsându-mă moale între degetele care mă gâdilau, în timp ce Felix îmi șoptea la ureche:

      — Pe mine nu mă păcălești.

      — Lasă-mă... am mormăit obosit, cu fălcile încordate dureros de la râs și m-am zbătut leneș, încercând totuși să mă eliberez,peste câteva clipe.

       Felix a râs de mine în semn de glumă și până la urmă m-a ascultat dându-mi drumul.

      — N-ai nici vlagă în tine. Tre' să mănânci mai mult.

     — N-am ce! am protestat, dând din umeri  chiar dacă mâncasem cu poftă la cină, având în sfârșit stomacul plin.

      Și Felix mă văzuse cât de dornic fusesem să ronțăi castronul după ce linsesem și ultimele urme de tocăniță din porția mea. Dar tot s-a strâmbat haios la mine de parcă ceva era putred la mijloc și s-a proptit cu palma de ușa mea. Parcă știa cât de foame îmi era de obicei și cât încercam să-mi ascund nevoia.

     — Cum n-ai, când stai toată ziua la bucătărie cu coana Rosy? Mai fură și tu câte un ciolan din ciorba ăstora că nu stau ei să numere câte bucăți tre să aibă în mâncare. Sau ță frică?

      Am dat din cap aprobator recunoscând, deșii detestam să mă arăt slab în fața lui.

      — Avem supraveghetori...

      — I-a mai dă-i dracu! Nu s-o uita numai la tine cum te învârți, a izbucnit el, gesticulând cu mâna prin aer.

      — Da, dar nu mai vreau pedeapsă...

     A pălit ușor auzindu-mi cuvintele mâhnite și ochii i s-au întristat, amintindu-și parcă de suferința pe care o resimțise pe pielea lui.

      — Of firar el de bici cum ne face pe toți! Bine, bine lasă asta. Am altceva să-ți spun de data asta fără glume.

      Devenind dintr-o dată serios, a privit în stânga și în dreapta cu precauție și s-a aplecat spre mine.

     — Nimeni nu ți-a spus-o pentru că majoritatea nu știu care-i treaba cu șarada asta, dar orice te pun ăia să faci, oriunde mergi și orice aflii să nu spui niciunuia dintre noi, chiar dacă nici ei nu te-au atenționat. Crede-mă, vor să te pună la încercare și să te prindă cu mâța în sac ca să aibă un motiv să-și satisfacă poftele sadice pe tine!

       — De ce...? l-am întrebat albit la față și străbătut de șoc.

       — Ei vor ca noi să fim aceiași sclavi de până acum și să le punem pe roate blestemata aia de plantație ca să-și ducă planurile mai departe. În niciun caz nu vor să știm cea ce fac ei înafara conacului și să ne amintim cine am fost, că altfel toți ne-am împotrivii și am încerca să fugim, ori să le înfigem în piept țărușe în somn. N-am mai fi folositori pentru ei dacă am știi și ca veștile să nu se răspândească omoară pe oricine descoperă. Fiecare lucru aflat ne poate aduce pe toți la moarte sigură așa cum l-a dus pe ascendentu' tău, care a picat în plasa lor. Eu am avut noroc chior că am scăpat și au crezut că alt sclav știa ce îți spun ție acum. Dar nu-s scăpat de pericol, dacă află sau își dau seama că știu și îmi amintesc. Și coana Rosy știe, dar i-a fost teamă să-ți spună. Mai sunt care își amintesc de viețile lor de dinainte și de frică mai bine țin secret. Așa că ia aminte și nu spune nimănui nimic din ce ți-am zis, orice ar fi. Bine?

       Am încuviințat mecanic din cap, apoi l-am sorbit din priviri cu ochii bulbucați și cu conștiința strivită de tensiune, frică, confuzie și chiar revoltă față de cea ce tocmai auzisem. Nu puteam fi doar niște marionete ale căror suflete atârnau contra gravitației de o sfoară. Nu puteam fi atât de privați de libertate. Negam în mintea mea ceva imposibil de adevărat.

       — Hai bagă-te la somn că arăți de parcă s-ar fi trezit pietroiu ăsta la viață, mi-a replicat el din nou amuzat și făcând aluzie la Neb, m-a bătut prietenește pe umăr.

       M-am strecurat în cameră îngrozit de cea ce aflasem și m-am ghemuit pe pervazul meu, nutrind la nesfârșit întrebările fără răpuns care se multiplicaseră de zece ori mai mult în mintea mea. În zori mă aștepta o zi grea și înțesată de pericol pe care mi-aș fi dorit din tot sufletul să n-o trăiesc. Când mă gândeam la asta, vorbele rugătoare ale lui Rosemary îmi răsunau în urechi topindu-mă.

     Îmi promiți că vei fi puternic pentru sufletul tău? Îmi promiți că vei rămâne același copil cu suflet bun?

     Dar oare cum...?

    Mi-am ros unghia de la degetul arătător și am închis ochii. Dimenisunea sufletului mi se dilata, transformându-se într-o moliciune greu de suportat. Nesiguranța mă înjunghia. Cuvintele mă mișunau.

      Crezi că încăpățânarea mea putea fi atât de solidă ? Putea să nu se înmoaie ca esența fierbinte din piept? Crezi că puteam fi atât de sensibil, încât să nu accept niciun gram de ură în mine, să plâng, să țip, să mă sperii ca o fată și să mă zbat pentru propria pace? Puteam fi atât de puternic?  Ori nu-mi mai dai speranțe.