Pași se auzeau clipocind, în vidul îmbâcsit de întunericul negricios. Cântau într-un ritm rigid deodată cu geamătul fierului și cu dansul zgâlțit al al fuzinuii. Eram agățată de o bucată generoasă de armură nemiloasă, care se freca încontinuu, de abdomenul meu presat. Afurisitul petec de fier... Dacă aș fi avut puterea să mă avânt în vidul negricioș și să ajung la el, l-aș fi luat și l-aș fi azvârlit cât colo, numai să scap de durerea care îmi presa stomacul.
Însă eram neputincioasă. Atât de neputincioasă încât și pleoapele îmi deveniseră prea greoaie, ca să deschid ochii și să mă întorc pe acel nenorocit de pământ. O întrebare neliniștită mă spinteca prin cuget, mai profund ca un vârf de cuțit.

       Oare mai trăiesc?

       Mă îndoiam în amărăciune, înainte să îmi simt inima, zvâcnind alene. Încă nu mi se stinsese scânteia. Pieptul îmi stătea suspendat de un spate, placat cu metal. Nu-mi simțeam picioarele. Mâinile în schimb, îmi pluteau pe deasupra mării de neant. Mi-am simțit buzele lărgindu-se într-un surâs ciudat.
Gustam dintr-un sentiment apetisant. Un fel de mâncare pe care sufletul meu nu-l știa, dar îl devora cu poftă. În cuget  dispăruse orice gând al stăpânei. Deasupra golului răsuna duios un singur cuvânt.

        Trăiesc...

        O clipă mi-a trebuit să simt asta cu toată ființa mea. Clipa când corpul fuziuni a făcut o ultimă mișcare din dansul zgâlțâit. Apoi în secunda a doua, capul meu s-a sărutat brusc cu podeaua. O durere crudă mi-a săgetat creștetul. Mi-a crestat pielea de pe frunte și m-a forțat să scot un ignet scurt. A fost un imbold puternic, care m-a făcut să aterizez din vid, înapoi în corpul fuziunii. Privirea mi s-a strecurat curioasă prin nou născuta crăpătură de lumină ce-mi apăruse de dinaintea ochilor. Parcă pleoapele îmi deveniseră mai ușoare. Se deschideau domol, ca două perdele de la geam, ce se pregăteau să lase lumina să străpungă întunericul, din casa sufletului meu. 

       În mai puțin de o clipă mirosul de lemn al pardoselii mi-a invadat simțul olfactiv. Fața lemnoasă de care îmi presam jumătate din chip, mi s-a lipit de privire. Două umbre lățoase și rigide, dominau mare parte din cadrul limitat, pe care îl vedeam. Cu prima mea clipă de fericire scăpasem de durerea nemiloasă din abdomen, dar dădusem de altă soră de-a ei, în zona capului. Asta era una mai sâcâitoare ca cealaltă căci nesăbuita nu mă lăsa cu una cu două. Era amplificată de suprafața rece și dură a podelei și aclamată de picioarele umbrelor, care parcă voiau să mă încalece. Așa zăceam neputincioasă pe noul meu pat.

      Asta până când o voce bărbătească mi-a vibrat prin urechi. Atunci cele două umbre sau despărțit câțiva pași una de alta și au lăsat-o pe a treia să apară și ea în cadru.

       Nu îmi ajungea doi imbecili trebuia să fie și al treilea.

       — Majestatea voastră, am găsit o intrusă! a rostit pe un ton apăsat, unul dintre bărbați, apoi și-a apăsat talpa mizerabilă a încălțămintei, pe spatele meu.

       Ca evadat din închisoare, un ignet mi-a ieșit printre dinți, dar a ajuns să fie anihialt, de lipitura dură a buzelor mele presate. Și cu toate astea un scrâjnet mi-a scăpat printre dinții, care mi se frecau intens pe sub cortina buzelor. Ca anunțat de micul meu semnal, idiotul de deasupra mea a profitat de ocazie și și-a apăsat mai tare piciorul. Șira spinării a început să scâncească tăcut, prin pârâitul surd, al oscioarelor mele de pe spate.

       Ieșite de undeva din încăpere, două perechi de picioare, mascate de o fustă largă, brodată cu fire aurite, au apărut în vizorul limitat al ochilor mei.

        — Stupizilor!a izbucnit gasul feminin. De câte ori v-am spus să nu mai vă frecați tălpile alea netoate în cabinetul meu de lucru pentru nimicurile astea! Da... e o intrusă. Și ce?
Nu sunteți în stare să o aruncați la răcoare și să zmulgeți singuri din gura ei ce ascunde? Atât de tâmpiți ați devenit?

       Îmbibat de fruatrare unul dintre picioarele ascunse de sub fusta largă, a ieșit proemintent prin materialul catifelat. A plesnit podeaua înjunghind, pardoseala cu tocul ascuțit al pantofului auriu, ce-i strălucea lipit de laba piciorului. Sub tapla netedă a pantofului padoseala a scos un scâncet scârțâitor, aducându-mi amarnic aminte să tresar și să mă trezesc, într-un alt joc al spaimei.

      Nici nu îi văzusem încă chipul afurisit și deja ființa care îmi stăpânea cadrul vizual, cu cortina subtilă a picioarelor sale, îmi sădea o stare amarnică de neliniște. O stare în care puteam să îmi imaginez că o să îmi găsesc sfârșitul. La naiba... duhnea a ceva mai toxic decât mintea mârșavă a stăpânei.

     O mireasmă caldă de iasomie, umezită de picuri de aur arzători și dintr-o dată, un miros de suflet stins, întemnițat în putrefacție. O duhoare parșivă de otravă, înbâcsită de o malițioasă dominație.

       Nu am i-am putut explora privirea, ca să înțeleg cine era de fapt, făptura asta, ruptă dintr-o altă poveste, presărată cu dramă. Dar am simțit-o. Am adulmecat-o. Și oricât s-ar fi ascuns acolo sus în lumea, pe care nu-mi puteam permite să o văd, tot na reușit să scape de imaginea ei, pe care spaima mea mi-a pictat-o și mi-a lipit-o bine de retină și de cuget.

      Așa am ajuns să îmi las frica să țipe în interorul meu și inima să-mi bată puternic a nu știu câta oară prin piept.

     Aș fi vrut să mă clintesc și să mă târăsc cu toată forța pe care o mai aveam, de sub piciorul, ce mi se implantase adânc în spate. Aș fi vrut să dispar din acea scenă, în care nu-mi găseam locul, decât ca prizonieră. Aș fi vrut să mă evapor din fața acestei ființe feminine dominatoare, a tot ce era acolo și să fug cât mai repede.

     Dar universul nu voia niciodată să țină cu mine.

      Preț de câteva clipe scumpe cei trei bărbați rămăseseră înțepeniți, parcă blocați în frustrarea vocii care încă părea să le vuiască în minte. Niciunul nu îndrăznea să grămujdească nimic în fața ei. Și totuși furia din glăsciorul enervant de strident, a spart tăcerea cu bulgări mari de frustrare.

       — Ați putrezit? Ce mai stați aici? a răgnit pe un ton zeflemitor.  Darshan i-ai pe idioții ăștia și duceți-o pe marioneta asta jos la răcoare! Să nu cumva să aud după, că n-ați reușit să o mulgeți de informații, că o să ajungeți mai rău decât ea! Ați înțeles capete pătrate? a zbierat, îmbroșcând cu frustrare.

       — Da... înălțimea voastră, a mormăit slab unul dintre idioți.

       — Hai ștergeți-o!

       Amețiți de atmosfera încinsă, gardienii s-au conformat în stilul lor.
M-au înfășcat alene de brațe și m-au ridicat pe picioare. În două scurte momente, am putut să fur imaginea vulcanului care erupsese în furie și mânie deasupra mea. O siluetă sufocată de un corset strâmt, îmbrăcată într-o rochie lungă, albicioasă, brodată cu fire aurii și un chip cioplit întru-un stil nobil și finuț, dar atât de pătat de mânie. Era o blondă a naibi, căci în părul de culoarea grâului îi era înfiptă o coroană strălucitoare de diamante. Era era regina întregului stup.

      Cele două clipe prețioase s-au evaporat, odată ce a trebuit să mă târăsc după pasul hotărât al gardienilor. Încheieturile mâinilor îmi jeleau sub presiunea strânsorilor de fier. Picioarele aproape nici nu mi se mai puteau ține. Și parcă nu mă puteam împăca cu gândul că eram prizonieră. Nu puteam să cugetez să privesc în adâncul fuziunii și să mă zăresc, acolo într-un colț, cum îmi  semnam clipele care le mai aveam din viață. Nu-mi era frică de idioții ce mă târau să mă tortureze.

       Niciunul dintre ei nu era la fel ca stăpâna mea. Niciunul nu era demn să fie mai curd, decât menirea mea severă.

       Am cugetat să mă gândesc la moartea care mă pândea de la spate, până când am primit o palmă zdravănă de la răcoarea temnițelor castelului.
Am mângâiat cu tălpile chinuite câteva trepte și am fost nevoită să îmi iau avânt și să mă prind în pânza întunericului. Mi-am rătăcit ochii în zarea înfundată de obscuritatea beznei și parcă am simțit că idioții, care mă călăuziseră în stilul lor grosolan, se cufundaseră de mult în neantul negricios. Însă încă le simțeam ghiarele murdare încleștate pe încheieturile fuziunii.

      Eram așa pierdută...

      Apoi un clinchet infim a dat startul unor zăngănituri metalice de zale.
Am perceput un ghionte puternic, înjughiindu-mi spatele. Apoi m-am ciocnit cu șoldul drept, de o bucată zdravănă de lemn. Șocul mi s-a înfipt elegant în fibra mușchiului și nu s-a încumetat să nu îmi declanșeze geamătul, pe care abia puteam să îl țin captiv între dinți. Ghiarele mânjite de mânie m-au prins, de mâini și mi-au sugrumat încheieturile chinuite, cu două cătușe de fier. Și ca să nu fie deajuns, o mână nenoricită m-a împuns brutal, din spate și m-am prăbușit pe placa de lemn, neputincioasă.

        Un strop de lumină a născut prin abisul beznei și a dat naștere unei torțe.
Flăcările au început să pâlpâie, din nou născuta sursă de lumină și au spulberat grațios pulberea negricioasă din jur,  lăsându-mi în urmă ochii bulbucați de groază. În spatele cortinei întunecate se afla o adevărată cameră de tortură, un loc extras din străfundurile iadului și disperării, un lăcaș al durerii. Pereți împânziți de lanțuri, mese metalice încărcate cu nenorocitele cuțite, curele, lame, biciuri, cătușe, perechi de clești și  multe alte jucării de tortură, tronau în jur. Scaunul nemernic pe care aterizasem era în mijlocul lor, încolțit.
Iar eu abia dacă puteam să mișc un deget, în umbra bărbatului ce îmi stătea în față, ținând torța înflăcărată.

     — Bun venit în camera interogărilor! a stropit cu ironie, idiotul și-a lărgit rânjetul de pe buze, apoi a așezat torța într-un suport de fier, bătut strajnic în cuie, de perete.

      Mutra îi era jegolită de o expresie satisfăcută și i se prelingea mânjindu-i obrajii crestați de riduri, până la rânjetul amenințător pe care îl lărgea cu ardoare. Am pufnit exasperată. Mă sâcâia profund, scânteia de satifacere prostească, din mărgele lui mai negricioase decât întunericul. Mă înecam cu dezgust, în timp ce fără să vreau mintea șireată a stăpânei prelua, puțin câte puțin corpul fuziunii.

      — Ia zi lepădătură! Cine te-a trimis să te pituli în castel și să tragi cu chioarda? Hm? s-a apropiat de mine bărbatul și mi-a scuipat întrebările în nas. Hai, cască gura și dă-i drumul la tot. Cine ești? Care ție păpușarul?

      — Eh... dar multe mai vrei să auzi, am ironizat, injectându-l cu un ton pisicesc. Aș vrea așa de mult să te pot ajuta, dar na... sunt doar o marionetă.
Marionetele nu răspund la întrebări ci execut ordine.

      — Aha, deci nu vrei să îți deschizi pliscul? Să ști că și astă poate fi un ordin, pe care ar trebui, repejor să îl execuți. Am atâtea metode perfecte să îți deschid gura aia în nici măcar o secundă, mi-a arătat zeflemitor, cu degetul arătător spre una dintre mesele, încărcate cu instrumente de tortură.

      — Oh... doar atât? mi-am aruncat  ochii spălăciți de ironie spre masă. Nu cred că o să îți meargă. Am limba lipită cu clei și nu prea cred că o să mi se dezlipească așa ușor, am ridicat o sprânceană și mi-am întors privirea.

      — Ascultă lepădătură! Dacă nu ești în stare să îmi răspunzi la întrebare, nu cred că o să mai ieși vie de aici! Deci ar fi cazul să îți dezlipești limba, s-a răstit la mine și a făcut o serie de pași mari spre una dintre mesele metalice. Dacă nu vrei să ți-o dezlipesc eu! a înfășcat cu mâinile un clește și s-a apropiat amenințător.

      Mă pregătisem să îmi primesc o lovitură dură de la spaimă, dar parcă și ea a dispărut odată ce mintea stăpânei construia dibace, replici îmbâcsite de ironie pe bandă rulantă. Sufletul îmi fusese încolțit de intențiile stăpânei, de acidul din cugetul ei. Corpul fuziunii îi era sub control, iar eu priveam pitită
dintr-un cotlon al interiorului, spre ce mi se afișa înfricoșător, de dinaintea ferestrelor oculare ale sufletului.
Atunci m-am izbit de faptul că nu mai eram eu.

       — Te mai întreb o dată. Cine dracu te-a trimis aici? A cui naiba ești? Zi! mi-a suflat în față aerul său încărcat de revoltă.

       — Oh... dar sunt a nimănui. N-am părinți. N-am familie. Sunt singură, i-am zâmbit machiavelic și m-am uitat plictisită, la cleștele ruginit cu care mă amenința.

       — Atunci dacă ești singură, i-a să vedem cât de tare ține cleiul ăla al tău! a răgnit satisfăcut, a făcut un cerc în jurul scaunului și s-a oprit în spatele meu, unde avem răstignite de spătar mâinile încătușate.

       Când am simțit răceala dinților fieroși ai cleșelui, atingându-mi unul dintre degetele de la mâna dreaptă, mi-am lipit zdravăn pleapele peste ochii. Am așteptat cu geamătul în gât, să simt cu îmi trosnește osciorul. Eram pregătită să fiu străpunsă de zâcneala durerii sfâșietoare și înjunghiată de tremurul nervișotilor, zdrobiți de  agonie. Dar dinții cleștelui nu s-a încumetat să îmi mutileze degetul. Nu atunci când o trosnitură de ușă, l-a întrerupt și l-a făcut să îmi cruțe osciorul, măcar pentru un mănunchi bun de secunde.

        — Darshan ce naiba faci aici? A venit ducesa Magwina de Atharia. Carăți picioarele și hai sus! Lasă prostiile astea! Hai! Trebuie să fii prezent! a zbierat un alt bărbat, apărut în tocul ușii încăperii.

        Bărbatul a oftat adânc și s-a îndepărtat de scaunul meu. Nu mai era gata să își verse satisfacția tortionară pe mine, ci era parcă dat afară din acele sentimente declanșatoare și aruncat printre gânduri. Și-a pus la loc blestematul clește și s-a întors spre ceilalți doi idioți, care fuseseră până atunci spectatori.

        — Duceți-o pe marionetă într-o temniță! Mă ocup de ea mai târziu, le-a ordonat pe un ton serios, apoi s-a îndreptat, spre ușă unde îl aștepta celălat gardian.

        — Hai să mergem! i-a zis hotărât bărbatul din tocul ușii, și au dispărut amândoi din cadrul ochilor meu înviorați.

       Am scăpat...

       Mi-am spus încrezătoare în minte. Un surs mititel mi-a întredeschis buzele. Nu puteam să îmi închipui cu naiba scăpasem, ca prin urechile acului, de torturile cu care eram amenințată. Nu îmi puteam imagina cât de tare mă orbise speranța. Și iarăși gustam dintr-un sentiment atât de aromat și atât de necunoscut pentru mine. Iarăși preț de o dulce clipă, stăpâna dispăruse din, cugetele sufletului meu îmbăiat în eterna amărăciune. Se făcuse pulbere, în clipa asta mititcă și în locul ei
rămăsese gustul ăsta, șarmant de apetisant care abia îl simțeam, dezmierându-mi măruntaiele sufletului.       

       Și apoi... iar am m-am azvârlit cu capul de acra realitate. Cei doi idioți de mai devreme, m-au înfășcat brutal de mâinile încătușate și m-au ridicat de pe scaun. Au luat-o în pasul lor mecanic în față și m-au târât afară din camera interogărilor. Mă trăgeau cu indiferență de brațe ca pe un câine legat de lesă.
Niciunul nu îndrăznea să grămujdească un cuvânt. Doar zăngănitul metalic al fierului avea chef de vorbă. Și  desigur avea plăcerea să îmi presare o stare neagră de dezgust și de nervi pentru cei doi bărbați. Îmi venea să îi înzestrez pe amândoi cu câte un pumn și un picior, dar erau apărați generos de straturile dure de metal ale armurilor. Îmi venea să îmi smulg brațele din gheroanțele lor infecte și să fug tot înainte. Îmi venea să îi scuip în față. Dar al naibii parcă eram imobilizată, să îmi îndeplinesc gândurile mânjite de frustare.

      Și când ajunsesem la concluzia că poate, poate reușesc să-l pălesc de satisfacție, măcar pe unul dintre ei, m-au aruncat ca pe un sac de cartofi într-o celulă. Au tras mișelește ușa îngrădită după ei, au încuiat-o cu prețioasa cheie și s-au făcut nevăzuți, lăsând în urmă cântecul, accentuat de ecou al pașilor lor mecanici.

      Imediat ce am făcut contact cu betonul pietros al podelii din celulă, m-am azvârlit spre ușă, încă încărcată cu speranța că poate cine știe, dobitocii o lăsaseră deschisă. Am încercat-o pe toate părțile. Am îmbrâncit-o sălbatic cu coatele. Am bătut-o nemilos cu pumnii. Am împins-o cu tot corpul fuziunii. Dar nenorocita nu s-a lăsat nici măcar într-o balama. A stat acolo și mi-a rânjit în față, cu luciul afurisit al ruginei de pe gratii.

       Râdea de mine... blestemata.

       Am pufnit printre dinți. Voiam să mă ascund sub frustrare ca să nu mă las legată de lanțurile spaimei. Sufletul meu știa ce urma să se întâmple. Căci de când devenisem prizonieră în stupul  ăsta imens își semnase fiecare secundă din viață. Simțisem moartea pândindu-mă, prin cuget de când fusesem prinsă. Amenințarea blestemată a stăpânei îmi suna în abisul minții cu o voce moartă... înfricoșătoare.

     Aici e în joc viața ta țâncă. Să nu cumva să dai greș că ți-o tai.

     Cred că de mult am dat greș...

     Am lăsat un oftat să îmi plece subtil dintre buze. Picuri scăldați în amărăciune, îmi încețoșau puțin câte puțin privirea. Interiorul mă svâcăia mai tare ca până atunci. Sufletul îmi jelea înecat în spaimă. Era groaza de care nu puteam niciodată să fug, căci cu fiecare clipă ea mă cuprindea. Mă sufoca amarnic. Îmi stingea suflarea.
Îmi alerga aprig bătăile inimii. Mă îngenunchea porfund în fața sorții.
Și mai apoi îmi ștrangula sufletul încă o dată, otrăvindu-l cu fiori dureroși de frică. Asta era spaima de care încercam să fug, mâncând pământul. Dar îmi era imposibil să scap de ea, căci de fiecare dată era mai rapidă decât mine și mă prindea.

     Mă prindea tot timpul.

     Mi-am încleștat ochii sub pleoape.  Cugete îmi șușoteau în minte cu voci îndurerate. Erau îmbibate cu zeama amară a suferinței mele. Vociferau înfricoșătoare în cor, aceleași cuvinte spoite de picuri sângerii. Cuvinte ce-mi fisurau timpanele și mi se înfigeau, profund în suflet și amarnic mi-l cutremurau, ca pe o victimă a propriei mele amărăciuni.

      O să te stingi în mânia ei.  O să cazi la picioarele ei și o să te fărâmi sub talpa ei. O să mori tâmpit-o.

      M-am înecat cu suspine încărcate cu suflări frânte. Nu mai vedeam în jur. Ochii îmi erau împânziți de lacrimi. Dar simțeam suprafața metalică, a ușii de celulă, atingându-mi umărul și fața cu răceală. Eram paralizată de durerea ucigătoare a gândurilor, ce-mi sfâșiau cugetul și-mi loveau sufletul cu asprime. Nu îndrăzneam să mișc un deget, din locul în care aterizasem, parcă pălită în cap, de o lovitură strașnică. Dar ceva tot încerca să mă tragă afară din negura amărăciunii. Ceva luminos, ce-mi străpungea pleoapele încleștate, necruțător și îmi orbea fără milă ochii. Ceva ce-mi era pe atât de cunoscut, pe atât de înfiorător.
Ceva ce mă obliga să privesc prin bezna suferinței și să zăresc afară în celulă.

       — Uite unde m-ai adus țâncă imbecilă! a zbierat o voce cunoscută, sfâșiind, neantul întunecat de dinaintea ochilor mei.

       Abisul negurei s-a spulberat furtunos și o lumină sălbatică mi-a descleștat pleoapele. Am tresărit ca arsă, aterizând în celulă, în umbra unei siluete gigantice, ce mă țintea cu priviri acide. Mărgelele ei albicioase umezite de un luciu malițios, îmi săgetau aprig privirea. Mă ardeau mistuitor pe interior. Îmi sfâșiau suflarea. Atunci am cugetat să realizez că nu mai locuiam în fuziune. Mă evaporasem de acolo și mă prefăcusem în țânculița, de care îmi era așa de dor.
Mă retransformasem în  mica boabă de ulei, captivă într-un pahar imens cu apă.

       Redevenisem eu.  

       Și totuși nu puteam să devorez fericirea inocentă, ce mi se izbea vulcanică de frică, căci oricât încerca să ajungă la sufletul meu, se topea în spaima mea. Se făcea pulbere. N-avea pic de șansă să mă atingă. Să-mi calmeze inima plăpândă. Să-mi bucure sufletul. Toată se spulbera în răgnetele pline de mânie și de furie ale ei... ale stăpânei.

       — Crezi că aici era punctul până unde trebuia să îți târâi picioarele, tâmpit-o? Într-o celulă, la fundul fortăreței ăsteia, unde javrele ăstea vor să ne scoată limba? Să ne condamne? a scuipat întrebările și a pufnit nervoasă.
De fandosit ești bună, dar să îți folosești capul nu prea!

       Întreg corpul mi-a tresăltat curentat de un tremurat neîncetat. Cuvintele ei au pătruns adânc în mintea mea. Au vociferat puternic și s-au izbit de sufletul meu, sfărâmându-l puțin câte puțin în agonie. Am îndrăznit să îmi mișc capul și să îl las să cadă în pământ strivit de privirea ei. Mi-am lăsat apoi, sufetul să îmi sângereze abundent în picuri sărați de cristal. Le-am dat frâu liber să îmi alerge nestingheriți pe sub pleoape și pe obraj. Ea mă țintuia pe dinafara agoniei mele cu săgeți otrăvite și scăldate în ură.

        — Și acum faci pe plângăcioasa? Vai sărmana... a stropit cu ironie și s-a apropiat. O faci anume afurisită mică.
Vrei să mă încinzi. Așa-i? și-a strecurat un deget pe sub bărbia mea și mi-a săltat capul, la nivelul ochilor ei acizi.  

       Și-a căscat buzele într-un surâs malițios, apoi a început să mă analizeze. Mă căuta prin ochi cu ale sale mărgele și mă forța cu mâna s-a gheroasă să o privesc. Să mă înec cu otrava mârșavă ce i se prelingea sălbatic peste rânjet și îi ungea expresia drăcească. Până când rânjetul i s-a mărit și mai mult învăluit de sadism.

        — Înfumurat-o, nu vrei să îmi răspunzi! Știi că urmează să îți tai gâtul pentru ce ai făcut, a rostit pe un ton diabolic.

        N-am îndrăznit să scot un răspuns.
Vocea mi se stinsese de mult, de când mă aruncasem în prăpastia fricii și devenisem una cu ea. Gântejul în schimb îmi era uscat, sugrumat de respirația ciuruită în bătăile rapide ale inimii. Eram o statuie luată cu asalt de un ger năprasnic. N-aveam puterea să mă mișc. N-aveam forța să mă ridic.
Și îmi așteptam cu cugetul stins de speranță sfârșitul, căci el însuși, sufletul, își număra ultimele secunde de agonie.

        Ultimele clipe înainte să zboare.

         Irisurile albicioase ale stăpânei se scăldau haotic în licoarea lucioasă a cruzimii. Inunda alene linia ochilor și se scurgea picătură cu picătură pe obrajii ei mânjidui de picuri de otravă cenușii. Luciul lor malițios mă orbea nemilos pe retină. Îmi injecta groază profund și mai apoi mă paraliza total.
Nemulțumită de tăcerea mea deplină stăpâna și-a înfipt degetele lungi în părul meu ciufulit. Ochii ei au strălucit mai tare ca până atunci, unși de plăcere diabolică.

       — Pramatie încăpățânată, nu vrei să vorbești! Nu vrei să îmi spui ultimele tale cuvinte? și-a descoperit toți dinții într-un zâmbet înmuitat în sadism
Păcat... Dar stai liniștită o să te fac eu să vorbești, m-a tras brutal de păr.

        Și-a vârât mâna liberă pe sub pelerină și și-a scos arma decisivă.
O lamă scurtă cu două fețe netede lipită de un mâner încrustat cu modele și cu o nestemată fumurie diafană. Un pumnal nenorocit, ce avea să-mi ciuruie viața și să mi-o fărâme în bucăți înaripate. 

         Am cutezat să înghit în sec și să mă retrag în ușă. Să mă prefac într-o particulă infimă și să dispar din fața morții, care îmi zâmbea parșiv din ochii sadici ai stăpânei și din luciul orbitor al pumalului. Am ignorat părul ce mi se încurca dureros în degetele gheroase ale ei și m-am smucit cu toată îndrăzneala mea din locul în care eram. Sufletul încă îmi alerga după speranță.  Dar stăpâna m-a tras de păr înapoi. M-a izbit cu cruzime de ușa de metal și m-a lipit de ea.

       — Unde crezi că fugi! s-a răstit și m-a țintuit, cu vârful pumnalului gata pregătit să mă înjunghie. Asta ție pedeapsa!

        Mi-am pitit ochii pe sub pleoapele stânse profund și am așteptat ca sufletul să-mi zboare, înainte să simt cum vârful tăios al lamei stropite cu mânie să îmi străpungă nemilos pieptul. Să mi-l secătuiască de suflare și să îmi otrăvească inima cu moarte.
Și undeva prin cuget îmi mai răsărea duios o licărire afurisită de speranță.
Un fir de lumină, pe care mă zbăteam nebunește să îl prind. Să îl sugrum în palmă. Să mă cațăr lipită de el pe culmile nădăjdii. Să mă smulg din ghearele stăpânei, menirii severe.
Însă eram lipsită de vlagă, ștrangulată de spaimă și răstignită pe o placă dură de metal. Iar ultimele mele secunde îmi lungeau mai tare agonia, căci mă înțepau cu cuzime și îmi stârneau amara suferință.

       — Ah... dar stai de ce să îți tai beregheata așa devreme? Moartea e un confort mult prea mare pentru o secătură ca tine. Nu meriți luxul ăsta, a mârâit pe sub nelipsitul rânjet straniu.

         Cuvintele sale mi-au străbătut violent urechile înghețate. Mi-au ajuns pe undeva prin minte. Nu s-au dat în lături să nu îmi tresalte sufletul, scufundat undeva în acreala suferinței mele spânzurat de gândul morții. Abia mă obișnuisem să îmi iau rămas bun de la lumea asta amară, de la soarta asta cruntă și când aș fi crezut că aveam scăpare, coșmarul ăsta voia să continue. Voia să mă mai chinuie oleacă. Totuși am refuzat să cred că vrăjitoarea diabolică din fața mea avea să mă lase în viață.

       A înfășcat mânecile de la rochie zdrențuită de pe mine și dintr-o mișcare rapidă, mi-a dezgolit brațele salbe. Am încercat să mă zbat, să mă împotrivesc de dragul nădejii ce-mi strălucea în abisul cugetului, dar nenorocita avea mâinile pe atât de subțiri pe atât de puternice. M-a întors cu spatele ca pe o păpușă și a avut grijă să îmi strivească creștetul de ușa metalică, a celulei. Am scos un geamăt înfundat, încercând în zadar să mă zgâlțâi în toate părțile ca să scap din mâinile ei, dar n-am făcut altceva, decât să îi stârnesc plăcerea de a mă chinui.

       Cu o mișcare bruscă a tras de materialul copt al rochiei mele și mi-a dezgolit spatele. Mi-am întredeschis ochii inundații de abundența lacrimilor. Un val de aer rece mi-a cuprins șira spinării, când m-am văzut pe jumătate goală și neajutorată în fața ei. Privirea tulbure mi-a căzut pe stăpână și pe damnatul pumnal al său.
Mare greșeală... Irisurile ei de un alb încrustat de o strălucire diavolicească m-au penetrat. A chicotit scurt, îmbcâsidu-mi retina cu privirea sa și a apropiat vârful pumnalului de spatele meu.

       Pe atunci aș fi vrut să sper că n-avea să mă doară. Că n-aveam să simt decât o atingere scurtă. Că durerea n-avea puterea să îmi nască lacrimi pe obraji și ignete înfundate. Dar mă abuream cu propiile mele minciuni. Brutalele atingeri ale stăpânei tot mă străpungeau cu fiori de spaimă. Tot le simțeam.

       O înțepătură metalică și dură mi-a perforat pielea spatelui. Mi-a electrocultat șira spinării cu o furnicătură dureroasă. Apoi mi-a străpuns respirația. M-am smucit din loc, tresăltând. Știam ce o să urmeze și aș fi dat orice ca să pot să dispar de acolo, din fața iadului care îmi făcea parșiv cu ochiul. Dar... eram o prizonieră, o condamnată ce era nevoită să își suporte pedeapsa, chiar dacă asta avea să îmi marcheze anii inocenței pe viață.

      Vârful necruțător de pumnal mi s-a adâncit dureros în spate, mânat de satisfacția sadică a stăpânei.
Mi-a coborât brusc crestându-mi pielea. Când a ajuns în jos mi s-a jumulit din carne. Dar nu s-a oprit. Mi s-a înfipt în umăr și a continuat să scrâjelească adânc prin țesuturile mele, făcându-mă să mă înec în durere. Așa am ajuns să mă las moale. Îmi dădusem seama că oricât de mult mă străduiam să mă zbat singurul lucru care îl făceam era să simt cum mă străpunge mai rău... mai adânc... mai dureros.

     Plângeam, gemeam și ardeam în suferință căci n-aveam scăpare. Eram forțată să gust din suferință. Să cunosc aroma amară a durerii. Să mă înec cu ea în propriile mele lacrimi. Să mă trezesc înecată într-o baltă de sânge. Să aștept cu sufletul agonizat să mă ardă durerea până să se stingă.

      Dar ochii mei n-au mai avut răbdare să aștepte.

      M-am prăbușit la pământ gâfâind.
Durerea mă slăbise atât de tare încât pleopele îmi deveniseră mult prea grele, ca să îmi pot ține ochii deschiși.
Ultimul strop de putere mi se evaporase, odată cu nenorocitul de pumnal pe care nu-l mai simțeam.
Doar undeva prin golul întunecat mai auzeam chicotul înmuiat în satisfacție al stăpânei.

        Focul iadului se stinsese...