M-am reîntors la conac legat fedeleș sub privirile reci a lui Willybert și ale tuturor însoțitorilor lui, care mă înconjurau ca pe un deținut. Abia așteptam cu ochii țesuți de lacrimi să experimentez eșecul uriaș al supraviețuirii mele. Eram atât de bucuros să știu că aveam să fiu spintecat de durere și devorat de acea satisfacție inumană cu irisuri roșii. Dar până și ironia îmi piere din suflet când îmi amintesc.

      Îndată ce am ajuns cerul se întunecase de amurg, împărțit simetric de lumina portocalie a soarelui și de negura presărată cu stele a lunii. La comanda lui Willybert, însoțitorii m-au dat jos din căruță, câțiva dintre ei ducând caii spre boxe, sub privirile curioase ale unor sclavi care priveau din depărtare. Rosemary nu se afla printre ei, nici Felix, nici Corline, ori Viola.
    
      Probabil încă nu știau de întoarcerea mea. Dar sigur Rosemary se întreba unde mă aflam . Poate chiar era îngrijorată de puștiul naiv, care uitase de orice când fugise ca un nătâng de pericolul care îl aștepta la colț. Zdravăn m-am mai păcălit singur omorându-mi plămânii. Dar și mai zdravăn mi-am crezut mintea prostuță.

     Am pășit în față fără tragere de inimă, împins de la spate de un gardian, în timp ce Willybert i-a făcut semn unui însoțitor.

      — Anunț-o pe doamna Aster de întoarcerea noastră și adu-i de veste ce s-a întâmplat! Ceilalți ocupați-vă în liniște de Adunarea de Seară! a ordonat el glacial, întinzându-i unui bărbat, acel carnețel damnat în care își nota adesea greșelile pe care sclavii le făceau sub supravegherea lui. Aveți grijă să le intre în cap bătaia care o primesc ca data viitoare să fie docili.

       — Da, domnule.

     Am înghițit în sec privindu-l pe însoțitor îndepărtându-se, apoi am tresărit.

      — Voi la ce vă uitați trântorilor! Înapoi la muncă! s-a răstit Willybert spre sclavii care ne priveau, apoi m-a tras de umărul însemnat, spre intrare.

     Am scâncit, împiedicându-mă de treptele din fața intrării, gata să ajung cu nasul în prag dacă nu aș fi fost agățat de mâna călăului meu. Willybert însă nu se încumeta să se oprească din mers, mormăind înjurături în timp ce mă forța să merg în pas cu el. Două dintre găzi ne urmau în spate mergând rigizi ca toți ceilalți idioți cu ochii roșii care patrulau de obicei prin conac și care pierdeau vremea, păzind munca sclavilor.

      În alte împrejurări m-aș fi zbătut pentru siguranța mea, dar atunci nu mai aveam niciun strop activ de energie. Mă simțeam, ca un copil obrazni, învins de mustrarea primită. Mă dezumflasem de speranță, dar încă mă rugam în sinea mea să nu fiu pedepsit cu aceeași cruzime pe care o cunoscusem ca spectator. Poate aveau milă de mica mea greșeală. Poate aveau să mă cruțe. Of! De-ar fi fost așa măcar o dată...

     Am parcus sala centru care era încă goală și spre groaza mea, Willybert m-a condus spre ușa în spatele căreia Felix fusese pedepsit în primele mele zile la conac. Însă când am pătruns, calea nu ducea spre o singură încăpere așa cum aș fi crezut. Un hol uriaș conecta de o parte și de alta o serie de uși ferecate cu zăvoare. Pereți umezi de piatră ne înconjurau reci și întunecați, la fel ca în primele mele momente de conștiință înainte de ritual, iar atmosfera înfricoșetoare era acceași. Atunci am vrut să-mi contrazic dezamăgirea. Am vrut să mă smucesc din strânsoarea lui Willybert și să fug înapoi. Am vrut să mă opresc în loc. Dar prea târziu.

     Ne-am oprit din mers, iar gărzile care ne însoțeau au deschis larg ușa de la capătul holului. Willybert m-a târât înăuntrul unei încăperi largi luminată difuz de câteva felinare. Spațiul era pe atât de sumbru pe atât de gol, ca o celulă. Așezată comod pe un scaun de lemn, doamna Aster ne aștepta cu o țigaretă între degete de parcă s-ar fi pregătit pentru un spectacol. Doi însoțitori o păzeau de o parte și de alta, stând nemișcați, ca două statui umane. Am dat să mă întorc spre ușă, cuprins de gheara spaimei. Dar găzile m-au împins imediat înapoi, înfigându-mi cioburile panicii în piept.

     — Nu-ți place să mă vezi piticule? a murmurat doamna Aster, privind în gol detașată, apoi a expirat câteva rotogoale de fum.

    Piticule... Am înghițit în sec în timp ce eram forțat să rămân cu fața la ea. Chiar dacă eram scund tot o simțeam ca pe o mică insultă.

     — Astăzi într-o asemenea zi însorită, ai făcut o greșeală considerabilă. Știai asta? mi-a susurat întrebarea în față, aruncându-și asupra mea, ochii alungiți și plini de o răceală elegantă.

      Tăcerea s-a așternut prea profundă și prea lacomă peste buzele mele încremenite. Un surâs ironic a apărut pe chipul doamnei Aster de parcă prezența mea zdrucinată de spaimă și panică era o glumă proastă. Însă cuvintele ei m-au înfiorat mai profund.

     — Nu știai? Oh... Nici-o problemă. Curând ai să înveți și ai să fii cel mai cuminte Santgrey pe care l-am deținut, de dragul de a nu ajunge mâlc în fața mea, ca acum.

      — Cât de amuzantă sunteți! Sigur ne va fi necesar mai mult timp să-l aducem pe drumul cel bun. Goana asta nătângă e mult prea distructivă pentru planurile noastre, a replicat Willybert pe un ton superior, sorbindu-mă din priviri lipsite de emoție.

       — De parcă lucrurile astea nu sunt normalitatea vie când vine vorba de o minte atât de crudă.

      Relaxată nobila și-a scuturat havana într-o scrumelniță așezată pe o măsuță lângă scaunul ei, apoi a schimbat subiectul.

       — Spune-ne ce ai aflat, mi-a ordonat ea fermă, făcându-le semn gărzilor care mă țineau pe loc să-mi de-a drumul.

       Însă presiunea pe care o resimțeam era de neoprit. Willybert mă scurta din priviri prădătoare. Răsuflarea aprigă a gărzii îmi sufla în ceafă, ca un avertisment greu de ignorat. În spate un însoțitor legăna agale biciul pe care îl ținea în mână așteptând.  Instinctele mi-au luat-o razna și fără să mă gândesc o clipă la vorbele auzite, am dat să fug, profitând de moment de parcă ar fi însemnat însăși viața mea. Dar am picat în plasa testului chiar înainte să fac al doilea pas spre ușă, izbindu-mă de gardianul postat în pragul ei.

      — Oh... câtă dorință mută din partea ta! Nici nu mă gândeam că tânjești să-ți guști pedeapsa atât de repede!

      Am auzit-o din spate, chicotind pe fundalul bătăilor repezite ale inimii mele. Oare cât de inconștient și disperat puteam fi?

      — Îți place să stai sub presiune? a adăugat ea pe un ton moale. Fie atunci! Dezbrăcați-l!

     Am încremenit pe loc, dorindu-mi atât de mult să nu fi fost în acea vizuină nepătrunsă de lumina cerurilor. Gărzile m-au înfășcat și au tras cămașa largă de pe mine, înainte să pot avea șansa de a riposta. Apoi la semnul doamnei Aster m-au postat din nou, în fața ei.

     — Spune-ne ce ai aflat, a repetat ea cu aceeași voce fermă și înșelător de calmă.

      Lipsit de cuvinte și de curaj, am rămas tremurând de spaimă în ținta ochilor ei, privind în toate direcțile de parcă mă așteptam ca săgețile mustrării să zboare din toate unghiurile celulei și să-mi zdrențuiască comportamentul neobrăzat. Nemaiputând să-și controleze cumpătul Willybert mi-a smucit capul și m-a tras de păr, răstindu-se la fața mea îngrozită.

      — Vorbește Santgrey!

      Am tresărit, gemând cu lacrimi în ochi sub privirile plictisite ale doamnei Aster, care își savura țigareta ca și când asista la o scenă de teatru prost jucată. Tăcerea însă m-a ferecat, sufocându-mi rațiunea.

      — N-are rost să-ți obosești energia dragule. Așa sunt toți la început. Are acea nevoie de un imbold în adevăratul sens al cuvântului, a murmurat nobila cu nonșalanță, gesticulând spre Willybert.

     Bărbatul și-a retras mâinile de pe mine, luminat parcă de beculețul slab al înțelesului.

      — Așa-i! Aveți cea mai mare dreptate.

      — Legați-l! a ordonat nobila cu un zâmbet cinic pe buze, fluturând din mână spre gărzile care mă înconjurau. Dacă nu vrea să vorbească acum, cu siguranță mai târziu își va deschide gura pentru implorări.

     Cuvintele ei mi-au tunat în suflet mai tare decât o simplă amenințare și mai profund decât orice palmă încasată din partea lui Willybert. Am suspinat, încercând fără rost să-mi controlez greutatea lacrimilor care îmi năpădeau privirea. Am plecat capul în pământ, simțind atingerile bruște, sugrumându-mi brațele subțiri.

      Eram lipsit de putere, ca un corpuscul născut din dezintegrare care plutea într-un univers al atrocității, împotriva voinței lui. Gărzile m-au tras violent spre capătul încăperii și m-au izbit cu fața de zidul pietros, apoi mi-au legat încheieturile de un lanț ruginit. Am căzut, scâncind cu ghenunchii pe podeaua rece de beton, sub privirile lor inumane, iar frigul a pus stăpânire pe trupul meu dezgolit. Ar fi trebuit să vorbesc! Ar fi trebuit să fiu curajos! Ar fi trebuit să conștientizez! Dar ce-mi puteai face? Nodul din gât nu mi-l puteai scoate.

        În clipa în care șfichiuitul biciului mi-a fulgerat auzul, mi-am ținut respirația, lipindu-mă de piatra zidului de parcă mi-ar fi oferit un gram de protecție. Dar imediat durerea m-a secerat rapidă și usturătoare ca un șoc electric. Am țipat îngrozit și m-am zbătut în lanț, izbucnind în plâns, în timp ce simțeam că una după alta loviturile îmi ardeau spatele expus. Încercam din răsputeri să mă feresc, să mă ghemuiesc, să mă agăț de lanț și să fac orice îmi stătea în putință. Însă fiecare mișcare pe care o făceam era la fel de inutilă, ca frica mea nemăsurată. Biciul nu se oprea de dragul meu, iar Willybert și doamna Aster n-aveau să înceteze din cauza lacrimilor mele.

       Mi-am lipit fruntea de perete și am închis ochii așteptând ca totul să se termine, iar visul urât pe care îl trăiam să se evaporeze. De parcă universul ar fi ținut vreodată cu mine. Mă simțeam descompus în bucăți suferinde, iar cruzimea se ospăta din mine ca dintr-o pradă ușoară. Gâtul mi s-a uscat de la țipetele pe care loviturile tot mai aspre, mi le smulgeau din piept. Durerea s-a intensificat până în momentul în care am simțit o umezeală caldă curgându-mi pe piele.

     — Destul! a ordonat Willybert scurt.

     Loviturile au încetat, iar cuvintele îndulcite de tonul doamnei Aster mi-au inundat urechile.

     — Acum ești dispus să ne spui ce ai aflat?

     Am suspinat, dezlipindu-mi fața de perete cu trupul tremurând. Tocul pantofilor ei s-a auzit lovind podeaua în tandem cu pașii lui Willybert. Chiștocul țigaretei zăcea terminat în scrumelniță. I-am privit înspăimântat cu coada ochiului, oprindu-se lângă mine. Ochii lor roșii mă analizau cu răceală. Tăcerea m-a lovit din nou.

      — Nici acum? Ești incredibil piticule! a exclamat nobila, făcând semn spre călăul care ținea biciul.

     Am tresăltat, bâlbâindu-mă în cuvinte întrerupte de suspine, cu o nanosecundă înainte ca porunca mutuală să fie ascultată și am intrat direct în pâinea subiectului pe care  voiau să-l audă atât de mult. Dintr-o dată frica mă învăța să vorbesc de parcă m-aș fi născut să fiu spion.

      —  L-am... a-auzit pe... domnul Ayman... vorbind... cu cineva... despre șerbet... Era furios...

    Willybert a anulat ordinul stând autoritar cu brațele încrucișate la piept. Călăul și-a lăsat biciul în jos și doamna Aster a rămas cu atenția fixată asupra mea întrebându-mă:

      — A adus vreo vorbă în discuția pe care ai auzit-o despre baronul Greville?

      — Da... a spus că domnul Greville se bucură de achizițiile lui cum se bucura de un pahar de merlot la petrecerile pe care le organiza... că nu-l mai recunoaște la față și că trăiește pentru o afacere de familie... am expirat, străduindu-mă să vorbesc mai clar în ciuda emoțiilor puternice.

     Doamna Aster a pufnit, aruncând o privire spre Willybert, apoi vocea i-a devenit fină și rece, ca mătasea.

      — Deci a mirosit ceva. Exact cum eram pe cale să cred. Ce val de nostalgie pentru un nobil inferior! Aceeași amiciție pe care am intunit-o de la început.

      — Ar trebui să-l condamnăm pe Greville pentru că nu știe să-și joace masca? a întrebat-o Willybert cu nonșalanță pe doamna Aster.

      Nobila a dezaprobat relaxată, concentrându-se asupra mea.

      — N-are rost deocamdată. Mai lasă-l să creadă că poate avea un viitor.

      Nobila a dezaprobat relaxată, concentrându-se asupra mea.

      — În afară de faptul că era furios ce fel de reacții a mai avut contele Ayman din ce ai auzit?

     M-am străduit să-mi amintesc în detaliu tot cea ce observasem, deșii nesiguranța mă bântuia deja peste întreaga greutate a presiunii care mă strivea. Mintea fragedă mi se încurca.

     — A spus că nu-l mai ține memoria când cineva i-a zis despre ceva... Apoi s-a supărat când i s-a zis că a consumat patru borcane cu șerbet într-o zi și că doar asta a mâncat de o lună... A strigat că nu are nevoie de nimeni și să nu spună orașului o asemenea minciună că e bolnav...

     — Dependența își face efectul, a surâs mulțumită doamna Aster, iar roșeața din irisurile ei a devenit dintr-o dată mai aprinsă.

     Dar Willybert s-a răstit arătând cu degetul acuzator spre fața mea spălată de lacrimi.

    — Couver ar fi fost curând o altă piesă din colecția noastră, dacă n-ar fi fugit câinele ăsta incult! E numai vina lui!

      Am înghițit în sec, încercând fără rezultat să elimin nodul dureros din piept. Însă vorbele mă înjunghiau pe drept. Fugisem! Era vina mea! Era vina acelui eu inconștient! Doamna Aster i-a vorbit cu aceeași insensibilitate calmă:

      — Nu e cazul să ne mâniem dragule... Era de așteptat. Nu în zadar am ales ca miză un orășel atât de mărunt. Cea ce n-au văzut nu pot concluziona, iar slăbiciunea contelui e în mâinile noastre. Piticul trebuie educat la fel ca toți ascendenții săi!

      Willybert a oftat printre dinți reprimându-și furia, timp în care nobila s-a apropiat de mine și m-a întrebat:

       — Ce ai mai aflat?

       — A mai spus că dorește... o comandă... am murmurat șovăielnic, ghemuindu-mă lângă zid cu sufletul umilit.

       — Zarva îl va influența, iar asta depinde doar de dependență. Dar mai există ceva mult mai considerabil de atât!

       Nobila și-a plecat capul spre mine nemilos de aproape, legănând agale lanțul ruginit.

       — Pe cine ai întâlnit?

      M-am retras, fugind de privirea ei pătrunzătoare. Gândindu-mă fugititv la tânăra ciudată și la străinul care o însoțise în pădure, negația îmi stătea în gât peste orice răspuns ar fi așteptat ea să audă. Ce aș fi putut să spun, ca o explicație a sentimentelor ciudate pe care le resimțisem în prezența acelor ochi verzi atât de cunoscuți și totuși atât de străini?

       — Nu știu... am răspuns aproape șoptind, mult prea tensionat ca să descriu.

      — Ești sigur?

      — Înainte să-l prindem, l-am găsit fugind într-o pădure. L-am urmărit când s-a dat cu capul de un copac și am văzut o femeie și un bărbat străin venind spre el, a intervenit Willybert înaintea mea, schimbându-se brusc la față. Femeia a vorbit cu el și a încercat să-l facă să rămână, dar cum și-a revenit a fugit.

       Am încremenit la auzul vorbelor lui Willybert, amintindu-mi spaima cu care mă îndepărtasem de străini, cu gândul de a nu lăsa urme. Dar mă urmărise. Știuse când să-mi reteze firul speranței. Doamna Aster s-a întors spre el, lăsând lanțul în pace și a zâmbit strâmb.

      — Niște străini destul de interesați de soarta unui pici.

     S-a smuls trufașă de lângă mine, fixându-și atenția spre Willybert, apoi a adăugat:

      — Îți mai amintești de acea vrăjitoare prostuță cu care am făcut o înțelegere destul de profitabilă?

      — Credeți că acea Myellefer este femeia care a vorbit cu Santgrey? a presupus Willybert, devenind dintr-o dată confuz. Din ce am văzut nu semăna... Dar am simțit în jurul ei o sferă puternică de energie vitală, chiar de la distanță.

     Mi-am proptit capul de zid, neînțelegând despre cine putea fi vorba sau ce însemna energia vitală. Durerea radiantă îmi secționa spatele și mă copleșea, la fel ca sentimentele devastate din piept și vina care își sădea semințele toxice în inima mea. Dar în același timp gândul îmi zbura la acei ochi verzi care își propagaseră emoția asupra mea de parcă aș fi contat mult pentru ei. Ceva nedeslușit era la acea tânără ciudată. Doamna Aster a rămas preț de o clipă pe gânduri, apoi chipul i-a strălucit convins.

      — O fuziune! Ce altceva ar putea fii! Un șiretlic vrăjitoresc de-al ei care să treacă nevăzut și să contopească magia ambelor trupuri într-o singură închipuire. Viziunile îmi arată fără îndoială!

     — Numai așa ar putea păcăli oamenii din jur și ar putea controla o putere atât de mare ca magia nemuritoare.

      — Asta doar dacă gazda magiei rămâne stabilă, cea ce este o provocare destul de dificilă! a izbucnit în râs doamna Aster, privindu-mă cu coada ochiului. Myellefer nu știe cu ce putere se joacă, dar vrea să ajungă cât mai repede în Ekuantida ca să-și pregătească lovitura.

        — Ce inteligent pentru o răzbunare, a ironizat Willybert, plescăind din buze.

       — Îmi displace să o mai las mult să creadă că poate pune mâinile acelea mizerable pe cea ce am plănuit să cuceresc de secole și n-am nici cea mai mică dorință să las un asemenea gândac să-mi stea în cale. Vreau să ne ocupăm de ea curând la balul organizat de Elleyne la Canterlew! Cu siguranță va apărea în peisaj să-și vadă sora, înainte de aș face sărmana dreptate.

      — Peste două luni?

      — Da. Dar până atunci avem de învățat, a murumurat pe un ton moale doamna Aster, aruncându-mi un zâmbet perfid, apoi s-a întors spre Willybert.

       — Sigur, doamna mea!

       S-au îndepărtat așezându-se comod pe scaune, iar lejeritatea cu care Willybert a rostit ordinul către călău m-a cutremurat, rupându-mi tăcerea.

       — Continuă.

       De ce mai avusesem speranța să cred că dacă îi ascultam aveau să cruțe? De ce crezusem în falsa lor omenie inexistentă? Loviturile biciului mi-au sfârtecat iute acel gând inutil și amăgitor. Am plâns în hohote zgomotoase și am țipat până când gâtul mi s-a uscat de agonie. Am implorat zidul din fața mea să mă cruțe. M-am cățărat pe cu picioarele pe piatra rece, în căutarea unei apărări. M-am zbătut în lanț până în clipa în care încheieturile au început să-mi sângereze, sub chiotelile blestemate ale spectatorilor mei. Dar durerea era mai mult decât usturătoare. Era insuportabilă... devoratoare... nemiloasă... până în punctul în care mi-a ucis conștiința și a devenit fatală.

      A fost vina mea! Vina acelui e inconștient! Dacă mintea mi-ar fi cântărit riscurile... dacă sufletul nu mi-ar fi tânjit după siguranță... dacă aș fi ascultat de Rosemary... dacă n-aș fi fost copil...

     Dar greșelile sunt rele. Greșelile sunt inacceptabile. Greșelile se plătesc. De atunci instinctul meu supraviețuitor avea să mănânce asta pe pâine spre binele pielii mele. De atunci aveam să mă străduiesc să fiu cel mai cuminte Santgrey pe care doamna Aster și-l dorea. De atunci sinele meu n-avea să mai conteze.

       Am rămas inconștient o bună parte din timp neștiind ce avea să se întâmple cu mine și am plutit în derivă până când sunete au început să umple tăcerea abisului în care mă aflam fisurându-l. De undeva din crăpăturile luminoase, un nas înfundat se chinuia să respire sfârcâind slab pe fundalul unei respirații care îmi gâdila fața semiinconștientă. Corpul îmi plutea între negură și realitate. Ochii îmi clipeau leneși. Vedeam secunde neclare de culoare care se propagau peste vidul nemărginit și dispăreau învinse sub cortina de pe conștiința mea. Îmi simțeam durerea în reprize scurte, trăgându-mă târâși din spatele inconștienței dulci.

       — Te rog...

       O voce neclară a reverberat sugrumată de undeva din sursa balansărilor calde care mă mișcau. Perechi de pași și voci se auzeau fad în ecou. Mi-am simțit capul atârnând în van în timp ce o atingere îl pescuia, ridicându-l ca într-o palmă, iar altele îmi răsuceau trupul grijuliu. Am aterizat pe o suprafață rece și plană. Senzația de plutire a dispărut, lăsând în urmă un alt episod de tăcere și semiîntuneric. Am adormit și am zăcut secunde, minute poate chiar ore, în șir simțind vag aceleași atingeri tanversându-mi pe orizontală spatele și trunchiul până când chipul lăcrimând al lui Rosemary a devenit clar, iar durerea m-a săgetat.

Am tresăltat ca ars, încercând să mă ridic de jos mult prea neliniștit ca să-mi observ trupul vlăguit. Groaza îmi intensifica proaspăta traumă și mă transpunea în senzația ploii de lovituri pe care le încasasem. Tremuram și gâfâiam agitat așezat pe cea ce părea să fie un pervaz. O fereastră îngrădită îmi lumina picioarele reci acoperite cu o pătură zdrențuită. Eram în camera mea. Am dat să mă ridic, auzind același șfichiuit mișunându-mi conștiința, dar amețit cum eram mi-am pierdut echilibrul. Două brațe m-au prins și m-au strâns la piept, mai protectoare decât orice instinct supraviețuitor pe care mi-l construisem.

     — Gata copil drag... A trecut... Ești în siguranță.

     Cuvintele lui Rosemary m-au mângâiat, înainte să-mi dau seama dacă pierisem sau nu, levitând între viață și moarte. M-am ghemuit tremurînd în strânsoarea ei și mi-am potolit tumultul emoțiilor, izbucnind în lacrimi topite. Nu pricepeam ce se întâmpla cu trupul meu care devenea cu fiecare secundă mai liniștit și nici nu înțelegeam de ce căldura curgea în valuri blânde în sufletul meu. Nici măcar nu știam ce însemna un asemenea gest.

      Era prima îmbrățișare adevărată pe care o primisem până atunci. Un praf de alinare. O dulce noutate. Un pansament pentru puștiul răzvrătit care nu pututse să fie cuminte de dragul vieții lui.

     — Am știut când te-ai întors din misiune de când am auzit forfotă în jur și mi-am dat seama că ceva n-a ieșit bine, după fețele gardienilor. Știam că nu aveam nici-o șansă să trec de santinele și nu mi-a rămas decât să aștept ca pedeapsa să se întâmple ca să pot intra mai târziu, când deja erai descătușat și inconștient. Îmi pare rău pentru tot ce s-a întâmpat, mi-a șoptit ea cu vocea frântă, mângâindu-mă afectuos. Ești doar un copil. Nu meriți o asemenea cruzime.

      M-am moleșit în brațe nesătul de afecțiune și mi-am ascuns fața umedă sub umărul ei, lăsând cuvintele dulci să mă aline și am uitat de durere, de teamă, de orice furtună care îmi stârnise bătaia inimii. Rosemary a continuat atenționându-mă un strop de grijă în voce:

       — Ai pierdut destul de mult sânge și ai nevoie de odihnă cel puțin cât a mai rămas din noaptea asta. Te-am bandajat, dar să ai mare grijă când te miști. Rănile sunt foarte adânci. Bine?

      Am dat scurt din cap. Rosemary m-a împins încet din îmbrățișare, ținându-mă de brațe. M-am cufundat în luciul trist din ochii blânzi și încercănați ai femeii. Răcoarea care s-a lăsat ușor între noi m-a făcut să-mi doresc să mă întorc la pieptul ei. Un zâmbet slab a răsărit pe chipul lui Rosemary, luminându-i expresia ca o flacără plăpândă de lumânare, apoi s-a volatilizat într-un oftat.

     — Vezi pasărea de acolo? m-a întrebat arătându-mi cu degetul spre fereastră.

     Mi-am întors capul confuz de schimbarea fină de subiect și am privit spre cerul senin al acelei nopți care se întrezărea printre gratii ca iluzia unui tărâm stelar. Dezorientat și fascinat de razele pale ale lunii am căutat cu privirea, dar n-am văzut nici-o pasăre. Un chicot s-a auzit în spatele meu iritându-mă.

      — Acolo.

      Mi-am coborât atenția și m-am prins. Degetul lui Rosemary arăta în josul priveliștii spre creanga joasă unui arbore de lângă fereastră, pe care staționa o vrabie minusculă. O rază de lună se propagase chiar pe vietatea care părea să fie rănită.

      — Ce s-a întâmplat cu aripa ei? am întrebat curios, sorbind-o din priviri cu o atenție captivată.

     — A fost vânată. De obicei păsările atacate de prădători, care au norocul să scape cu viață, sunt mai ușor de prins. Cea de aici e una dintre ele.

     — Cineva a prins-o.

     Am sărit în sus, apropiindu-mă convins de fereastră, în ciuda durerii care mă scâcâia. Abia atunci mi-am amintit de pantalonii lungi pe care îi purtam și care mă încurcau. Rosemary mă privea cu o fărâmă de amuzare pe chip, deșii vocea îi era calmă și serioasă.

      — Imaginează-ți că ai fi afară și ți-ai dori s-o prinzi ca să te joci cu ea. Copacul e destul de înalt, frunzele încă nu i-au căzut și nu ai cum să-ți dai seama dacă pasărea e rănită. Dar te bucuri că stă încă pe creangă, chiar dacă te cațări după ea. Reușești să ajungi sus în copac și abia atunci observi că nu zboară pentru că are aripa rănită, iar efortul pe care l-a făcut ca să ajungă în siguranță pe acea creangă a obosit-o. Ai mai prinde-o dacă ai vedea-o rănită sau te-ai bucura în continuare că nu fuge și te-ai juca cu ea?

       M-am scufundat în gânduri, am rămas cu ochii ațintiți spre fereastră. Mă simțeam pus la încercare, în timp ce mă gândeam la durerea care îmi sfâșia spatele și la vrabia care stătea cu căpșorul în jos pe creangă, în bătaia slabă a razei. Oare și ea resimțea același melanji de suferință pe care îl simțeam eu? Oare și ea își dorise atât de mult să scape din ghearele pericolului? Răspunsul mi-a venit natural, disperat și compătimitor.

       — Cred că aș lăsa-o în pace...

       — Frumos din partea ta. Bravo!

       Am tresăltat când am simțit mâna caldă al lui Rosemary mângâindu-mi creștetul și mi-am amintit de felul în care Willybert mă trăsese de păr. Căldura și răceala se infiltraseră în trupul meu respingându-se una pe cealălaltă în balta neînțelesului. Nu se auzea nicio amenințare reală, ori vreun cuvânt răstit, doar aprecierea încurajatoare acelei femei care dădea acei prețioși doi bani pe existența mea.

      — Dar ascultă-mă, a murmurat ea tristă, făcând o pauză. Între bine și rău se află un singur pas. Faptele la care vei fi supus vor fi fapte rele, mișelești, poate chiar îngrozitoare. Vei crede că cea ce vei face va fi bine. Vei dispera să fii cât mai umil în fața lor. Te vor dresa să fi cuminte de dragul intereselor lor. Dar niciodată să nu crezi că cea ce vei face vor fi lucruri demne.

      Am încremenit îndreptându-mi capul spre ea confuz și am uitat de pasăre. Cuvintele m-au străpuns fără ca nici măcar să-mi dau seama. M-au înțepat în adâncul sufletului ca o pișcătură de țânțar. Atingerea usturimii enervante îmi apăsa de dreptul pe maneta celor mai puternice dorințe care începeau să-mi cutremure voința. Nu voiam să fiu câinele lor dresat! Nu voiam să fac lucruri nedemne! Nu voiam să devin așa! Dar dacă era mai puțin decât posibil...?

      — Te rog, păstrează-ți sufletul bun și nu te lăsa păcălit de viclenia lor. Mai târziu când vei fi învins mârșăvia din jurul tău, bunătatea îți va umple inima de fericire.

     Rosemary mă privea cu ochi rugători și plini de compasiune, înconjurându-mă cu brațele ei lungi.

       — Cât de mult îmi va sta în putință te voi proteja de nenorocirile din jur și îți voi fi alături atât cât voi avea zile. Îmi promiți că vei fi puternic pentru sufletul tău? Îmi promiți că vei rămâne același copil cu suflet bun?

       — Da.

       Am răspuns inconștient și fără ezitare, punând un zâmbet larg pe chipul obosit al lui Rosemary și o barieră invizibilă în pieptul meu.

     Dar oare putea fi la fel de ușor ca un cuvânt să respect acea biată promisiune? Ar fi trebuit să înțeleg că era spre binele meu însă cea ce înțelegeam și susțineam eu atunci era spre binele celei care mă îmbrățișa. Dacă mă țineam de cuvânt Rosemary avea să fie fericită și mândră. Dacă îi respectam promisiunea aveam să primesc îmbrățișările după care nici nu observasem cât de mult tânjeam. Dacă eram cuminte aveam să fiu protejat. Ce putea fi mai bine de atât?

      Firește că mai bine nu se putea. Eu trebuia să fiu cel care era musai să-și potolească foamea hapsână de mai mult. Doar așa mergeau lucrurile.