Dungi luminoase defilau pe pereți. Erau răsărite de după cortina de sticlă ciuruită, a geamului. Le priveam de parcă aș fi fost blocată într-o scenă de vis. Puteam să jur că vedetele astea, ce-mi furau ochii cu finețe, erau venite din rai pe o poartă cu grilaje de aur. Umila fereastră prin care luminile țopăiau rigide, la fiecare clipă în care soarele ieșea semeț printre coline, mă lovea însă atât de tare de realitate.
Nu era o poartă aurită, ci doar o deschizătură, prin care razele matinale își făceau apariția, odată cu vioaia dimineață. Totuși ochii nu-mi încetau să le admire, printre micile picături de oboseală.

      Eram trează... trează de ore în șir...
Îmi simțeam pleoplele greoaie și ochii admiratori, înțepați de o durere sâcâitoare. Obrajii îmi erau umezi de lacrimile oboselii și spatele îmi era sfărâmat de poadeaua înghețată. Ore în șir privisem același tavan, aceleași crăpături brăzdate, ce mi se afișau în cadru, ca o scenă de teatru a gândurilor  mele. Nu îmi scăpase o clipă fără să nu mă întreb a nu știu cât a oară ,,cine sunt?". Era un mister prea mare pentru mine, căci singurul lucru care îl știam, era acel afurisit de nume al meu.

      Aș fi vrut să pot avea curajul să mă ridic chiar și în toiul nopții târzii, de pe podea. Să mă apropii cu toată sfiala mea de ciobul de oglindă, ce atârna de perete lângă pat. Să pot să îmi privesc fața. Să mă văd cu toată ființa mea inocentă. Să mă privesc în ochi o clipă.
Podeaua îmi era piedestal și oricât aș fi vrut să mă deplasez, lanțurile fricii mă țineau strâns în agonie. Știam că ea avea să mă simtă, chiar dacă somul adânc, domina liniștit pe fața ei fără grimasă. Prezența stăpânei era o barieră între gândurile mele visătoare și cea ce cugetul meu aspira cu speranță să facă. Era ceva mai mult decât o spaimă obișnuită. Era o paralizie totală.

        În golul unui ecou nefast, scârțâitul strident al unei uși a lăsat în urmă o izbitură puternică, imediat percepută de urechile mele ciulite. Șocul puternic mi-a trezit corpul din paralizie și în doar o fărâmă de secundă, a început să se joace cu bătăile inimii mele agitate.
Scârțâitul patului și-a făcut loc prin admosfera încă misterios de liniștită și mi-a perforat urechile, cu un fior de gheață. Frica îmi plusa puteric prin inimă. Stăpâna era trează.

      Nu aveam curajul să îmi rostogolesc ochii spre acel colț de unde puteam percepe căscatul ei buimac. Înghețasem  cu privirea înțepenită la fereastră, dar o simțeam profund. Auzeam geamătul pardoselii uzate sub pașii ei tot mai apropiați și tocmai mă pregăteam să îmi pierd răsuflarea, când am simțit mâna ei de gheață, înfiptă în părul meu ciufulit.

      — Ridică-te! și-a scuipat ordinul și m-a tras brutal de păr.

     Un ignet mi-a scăpat dintre dinții încleștați. Mâna ei se simțea ca un clește de fier. Cu tot corpul svâcnind într-un joc al fricii, m-am ridicat pe picioarele mele amorțite. Cu un pufnet de dezgust stăpâna și luat degetele gheroase din capul meu ce s-a plecat umil în pământ. Sugrumat de strânsoarea brutală părul mi s-a răvășit peste frunte.

      — Întinde-ți oasele ale slăbănoage! Trebuie să ieșim din bârlogul ăsta înainte să afle cine suntem! s-a răstit pe un ton impunător și și-a scos din buzunarul hănii, foaia nenorocită, cu care mă transformase în fuziune.

      N-am îndrăznit o clipă să o privesc cum își jongla degetele alungite într-un dans al cuvintelor șoptite, ce-i ieșeau dintre buzele ei subțiri. N-aveam destul curaj să pot arunca o mică privire, dar simțeam totul. Capul îmi rămăsese înclinat înspre fața uzată a pardoselii, acaparată de fire luminoase de magie.
Afurisitele lumini au început să mă înconjoare la fel de puternic, ca lumina care mă orbise, când stăpâna mă fărâmase în particule și mă azvârlise în fuziune, pentru prima dată. Aș fi putut spune că acele momente, prea îmbâcsite de magie, se repetau și de data asta. Singurele lucruri care mai lipseau erau, nenorocitul de scaun și șarpele de fier, care mă ținuseră pe loc în momentul în care am devenit o biată păpușă, mânuită de un păpușar.

      Până să mai îmi pot privii o clipă adevăratul meu corp, firicele de lumină mi-au orbit ochii violent. M-au ars fără milă în mici fărâme de pulbere și m-au aruncat înapoi în temnița fuziunii, unde doar sufletul era al meu. Am redevenit femeia primită în gazdă, de sufletul prea bun al unui om, cu totul și cu totul, neștiutor și nevinovat.
Nu știam cât mai aveam puterea să joc un astfel de rol ipocrit, dar știam că ăsta era doar începutul și oricât mi-aș fi dorit să pot să fiu eu, prețul era prea scump. Nu mi-l puteam permite. Era umila mea viață.
      
       Un oftat adânc mi-a fugit dintre buze, în timp ce mi-am încleștat degetele de mânerul ușii, ce mă despărțea de agitația din afară. Mi-am zăbovit mâna câteva secunde pe cleanță și cu tot curajul răvășit, prin mintea ei malițioasă și sufletul meu umil, am deschis încet ușa și m-am strecurat pe holul îngust.

       Revolta cânta ca la ea acasă, în ecoul de pe micul coridor, ce despărțea scena spectacolului, printr-o ușă de lemn crăpată. O voce mânioasă de femeie tuna în toată casa domului Lister, contrazicându-se în tot felul de vorbe, cu un glas ce abia îi putea ține piept. Era continuarea trosniturii ce dăduse deșteptarea stăpânei, cu câteva clipe în urmă.  Întepenisem dinaintea ușii ce mă despărțea de ciorovăială. Voiam să deschid ușa și să plec, dar nu îmi puteam stâmpăra anxietatea care se instalase confortabilă în sufletul meu. Însă urechile mele auzeau totul.

        — De ce nu te-am găsit aseară acasă? a răgnit glasul bărbatului, ce nu putea fi altul decât al domului Lister.

         — Dar ce îți pasă ție? Tu nenorocitule, care lipsești de acasă săptămâni întregi! a mârâit într-o suflare de cuvinte acide, vocea fieroasă a femeii

         — Am avut un motiv Velvet, și știai asta! Tu nu ai niciun motiv pentru care pleci mereu la han și nu te interesează de copii noștri! i-a ripostat indignat bărbatul, apoi geamătul unei sticle sfărâmate în mii de cioburi, s-a auzit tăios.

         — Să nu te mai aud! Piei drace! s-a auzit atunci țipătul revoltat al vocii feminie, acompaniat imediat de o trosnitură puternică de ușă.

     Preț de clipe interminabile liniștea a împânzit orice sunet care l-am perceput. Doar un oftat răsunător a mai străpuns pânzele tăcerii și mormăitul scadat al domului Light.

         — Iar te duci la han nemernico. Nu îți pasă de nimic...

      Revolta se oprise. Liniștea mă mâna de la spate să ies de pe micul coridor.
Dorința plecării începuse să devină insuportabilă în cugetul meu. Mâna mea dreaptă încerca să se cațere neputincioasă cu degetele de cleanța ruginită, mânată de năzuința puternică. Stânga nu se sichisea să facă ceva. Îmi atârna leneșe pe lângă corp. Ei nu-i păsa. Dar parcă ceva mă ținea în loc să dau la o parte paravanul din lemn, ce stătea strâmb de o parte în fața mea.

      Șovăiam încărcată de sfială, rugându-mă, să reușesc o dată să îmi las mâna să apese pe cleanță. Îmi era teamă să nu apar în scena îmbâcsită de gâlceavă, chiar dacă mirosul revoltei se risipise în tăcere. Îmi era frică să nu mă îmbrac cu nesuferire și să intru pe neașteptate, în viața personală a celui ce avusese bunul suflet, să mă primească în casa lui. Aveam o stare anostă de neliniște, dar știam că numai îndrăzneala mă putea scoate din acel impas. Mi-am lăsat râvnirea să preia controlul absolut, ca o avalanșe ce se pregătea să îmi distrugă în bulgări aprigi de cugete, toată jena instalată în sufletul meu. Am tras tot aerul care l-am putut în piept și am îndrăznit să deschid ușa, lăsând până și ultimul ac al neliniștii să mă înțepe în suflet.

      Scrâjnetul intens al balamalelor sufocate de rugină, a lăsat în urmă o poartă deschisă spre frontul revoltei stinse de mirosul împrăștiat de  melancolie. În pofida neliniștii, picioarele mi s-au cățărat tremurânde pe pragul ușii, apoi și-au șters primii pași în compania scâncetelor pardoselii. Sunetele mele sfioase, au ajuns imediat la bărbatul posomorât, ce strângea cioburile proaspăt sparte de pe podea. Domul Light mi-a aruncat o privire, scoasă din propia sa neliniște sufletească. Ochii săi cenușii erau înecați în negură, iar sprâncenele încă încruntate îi încolțeau privirea dominată de riduri. Încă un oftat i-a scăpat printre dinți, când capul a refuzat să îi mai stea înclinat spre mine și i s-a lăsat în jos, ca o piatră grea.

       — V-ați trezit devreme domniță, a murmurat el, încercând să își mascheze frustrarea. Vreți ceva de mâncare? Nu am prea multă, dar e destulă cât să țină de foame.
 
      — Nu vreau să vă stau pe cap prea mult. Nu îmi este foame, l-am refuzat, ascunzându-mi neliniștea ce mă pândea pe la spate.

       Voiam să cred că el nu îmi vedea mâinile tremurânde și anxietatea de pe față deșii știam că bărbatul îmi adulmeca jena, din privirile sale atente. Ochii săi frustrați, acoperiți de un fals zâmbet mă aveau profund în vizor, chiar și dacă își ținea capul plecat.

     — Domniță dacă și dumneavoastră m-ați fi deranjat, probabil nu eram atât de ospitalier, a rostit bărbatul cu un grai de o dulceață fadă. Nu mai vreți să rămâneți?

     — Timpul nu mă lasă. Trebuie să plec, i-am răspuns repezită, pe un ton cât mai convingător. Mulțumesc mult pentru ospitalitate.

       Îmi simțeam oasele tremurând pe sub pelerina lungă a fuziunii. Obrajii începuseră să îmi ardă. Neliniștea îmi pusese sufletul pe jar. Era mult mai profundă ca în urmă cu câteva clipe și mult mai greu de ascuns. Deasupra, capul îmi exploda, încărcat cu poruncile stăpânei. Mintea ei acidă îmi injecta în cuget un val de gânduri toxice îmbibate cu mârșăvie, dispreț, ură și mai presus nemernicele ei ordine. Îmi simțeam venele mișcându-mi în pulsații pe frunte și pe gât. Iarăși inima mi-o loase la goană. Trebuia să fiu supusă stăpânei, înainte ca ea să îmi facă felul. Trebuia să ies din casa acelui bărbat, înainte ca acesta să mă vadă, explodând în văpaiele propriilor mele sentimente. Trebuia să plec, dar picioarele mi se înmuiaseră pe loc.
     
      — Am înțeles. Dacă aveți timp mai puteți să veniți pe aici, eu vă aștept cu drag, a afirmat el pe un ton confuz, țintindu-și ochii incerți, spre înfățișarea mea tremurândă.

      Cu corpul în flăcările aprige ale sfieli, am făcut câțiva pași pe podeaua de foc și am ajung în fața ușii de la intrare, pe care intrasem cu câteva ore în urmă, cu aceeași senzație jenantă. Am murmurat un sfios ,,la revedere", fără să mai privesc fața bărbatului și am dispărut în mulțimea de afară, de pe străzile aglomerate ale mărețului Canterlot.

      M-am avântat într-un slalom repezit, printre mulțimea agitată de oameni.  Picioarele îmi dansau printre pașii, martorilor ce îmi vedeau înfățișarea misterioasă. Inima dăduse bice bătăilor sale în interiorul meu, năpădit de miliarde de suflări scurte și accelerate într-un ritm cu gust de agitație. Nu scăpasem de neliniște.
Mă simțeam înconjurată de ochii cârcotașilor care șușoteau în jurul meu. Nu voiam să le văd fețele înmuiate în mârșăvie, dar le simțeam profund mirosul înțepător de parșiv. Ochii îmi erau fixați depatre, peste capetele lor, într-un loc de unde soarele își pitea razele pe după stâncile abrupte. Castelul cu același nume ca și al orașului mi se înfățișa falnic, în adâncul străzii pe piedestalul său de stâncă, de unde veghea tot Canterlot-ul.
Seamăna cu un real colț de rai, îmbrăcat în razele aurii ale dimineții. Un loc pe care nu mi lași fi putut imagina vreodată. Un prestigios hoț de priviri admiratoare.

     Până acolo, în acel vârf de stâncă trebuia să îmi chinui picioare, căci până acolo îmi poruncise mintea stăpânei să mă cațăr, fără vreun alt amănunt. Eram nevoită să mă târăsc până la castel și să intru cumva în el.
Ăsta părea să fie afurisitul scop pentru care ajunsesem în Canterlot. Vreun motiv? Nimic. Stăpâna nu își putea lăsa zgârcenia, nici măcar pentru amănunte, dar își putea folosi mârșăvia ca să îi fiu mereu la picioarele. Îi plăcea la maxim să se joace cu umilul meu suflet și să îl târască în planuri diabolice, știute numai de ea. Îmi aduceam aminte de rânjetul ei drăcesc, de ochii ei lipsiți de culoare, de mâinile ei reci. Atunci mă cutremuram în umbra ei înaltă. Acum mă înecam în mintea ei zeflemitoare, otrăvită de ordinele sale umezite într-o mare stacojie de ură.

       După ce m-am ales cu câteva ghionturi în coaste, de la fel de fel de cârcotași, mi-am târât picioarele ostenite pe ultima bucată de drum până la ,,Soarele Ekuantidei". Așa i se mai  zicea castelului printre pomenirile oamenilor. O potecă  nemiloasă de urcuși, ce pornea de la ultimele case ale orașului, se întindea în serpentine, până sus la poarta mare a castelului, traversând în valuri muntele stâncos.
Toată era presărată cu piatră cubică proaspăt șlefuită în forme pătrate ce împodobeau drumul de la un capăt la altul.

      Până la urmă nu era o potecă obișnuită. Era drumul principal către castel. Era calea pe care trăsurile nobililor și invitațiilor o parcurgeau ca să ajungă la petrecerile și evenimentele organizate. Era nefasta alee care mă conducea și mă invita într-un iad, pe care nu mi-l puteam imagina pe atunci. Totuși îl adulmecam presimțitor, cocoșată de arta vastă a manipulării, înfiptă atât de adânc în corpul fuziuni... în mintea ei... în sufletul meu. Știam că acolo sus nu era presărat cu zahăr și miere în jur și că oricât de tare, soarele radia printre turnurile fortificate, acolo în interior era negură, o negură pe care sigur eram nevoită să o extind. 

       Falnicele ziduri de piatră răsăriseră întru totul în vizorul meu, la fel ca și poarta imensă de lemn sculptat, unde două înfățișări ascunse sub armuri de fier stăteau deoparte și de alta a intrării. Ăștia doi erau un complicat obstacol pentru mine. Noroc că erau împânziți de o predea de nobili și câteva trăsuri, ce așteptau pe rând să intre în grădina castelului. Nu-mi observaseră prezența, dar inima tot nu încetase să îmi alerge în pulsații adânc prin piept. Întregul corp mi-a căzut pradă fiorilor pe sub pelerina neagră, ce mi se clătina pe mișcările tremurânde, ale umerilor mei înghețați.
Ochii mi-au rămas neclintiți la adunarea din fața impunătoarei porții de lemn.

       Dacă aveau să mă vadă eram moartă...

       Panica avusese grijă să mă tragă într-o ascunzătoarea improvizată, o coloasă piatră, încolțită din pămăntul stâncos, apropiată de drum. Nici nu îmi revenisem bine din neliniște, că trebuia să mă apuce iarăș. Mi-am rotit privirea înfricoșată, dintr-un capăt în altul la zidul înalt, ce era țesut cu piatră, din ambele părți ale ușii de lemn. Trebuia să ajung cumva în grădina castelului, dar nu puteam să o iau pe poartă ca ceilalți oameni. Eram o invitată nepoftită, iar invitații nepoftiți n-aveau decât să își chinuie puterile, sărind un gard de piatră nemilos, înălțat aproape de cer. Anume ca să nu lase astfel de intruși, să pășească în interiorul raiului ekuantidian.

      Am privit șovăielnic spre zid. Știam că nu puteam să mă cațăr pe suprafața abruptă și să risc să mă prăbușesc în aval, printre stâncile răstite de pe munte. Frica din sufletul meu mă implora să caut o altă soluție. Ambiția acidă din mintea stăpânei, mă împungea cu țepii ei ascuțiti să îmi rup picioarele, încercând singura soluție pe care o aveam. Ca și până atunci o luptă aprigă se desfășura între sufletul meu și mintea ei, dar învingătorul mereu avea să fie cugetul infam al stăpânei.

       Așa au ajuns săracele mele picioare să își chinuie ultimele puteri, lipindu-se tremurânde, de primi centrimetri ai zidului, într-o parte mai retrasă de poartă. Răsuflarea îmi pompa accelerată, deodată cu ambiția ce-mi curgea nestăpânit prin vene. Chiar dacă îmi alesem un loc cu mult ferit de privirile paznicilor și nobililor, le simțeam ochii impregnați de uimire, ațintind în spatele meu. M-am străduit să îmi agăț mâinile de pietrele, ce mai răsăreau prin suprafața peretelui interminabil. Corpul fuziunii devenise el însuși o piatră greoaie. Atârnam cu picioarele plutind fluturatic, deasupra vârfurilor de stâncă, ce coborau amenințător spre poalele muntelui.
Mâinile erau singurele, care mă țineau încă lipită, de mijlocul zidului.

        Asta până când am reușit să îmi înălț piciorul drept și să îl atrân de capătul plan al peretelui. Până atunci, în ochii mei uriașul parcă atinsese cu capul său plat bolta cerească. Când m-am cocoțat în creștetul lui, cerul se îndepărtase, lăsând spațiu generos, norilor și razelor de soare.

       Am ajuns... în sfârșit am ajuns...

       Un mic zâmbet mi s-a strecurat printre buze, după ce am reușit să îmi relaxez picioarele, pe suprafața dreaptă și îngustă de acolo sus. Am azvârlit un ochi spre cer și am arătat norilor satisfacția mea profundă. Mi-am coborât apoi capul, trezită de palma aspră a realității. Iarăși suflarea m-a părăsit deodată. Eram atât de expusă...
Dacă atenția furnicile umane, din josul grădinii regale, nu le-ar fi fost furată de alte subiecte, sigur eu aveam să le fur prețiosul interes.

      Fără să gândesc măcar o clipă că puteam să îmi sfărâm oasele acolo jos, am plonjat pe lângă cei șase metri semeți de zid. Nici n-am simțit bine gustul aerului dezmierdător, că am sărutat pământul. Mirosul de iarbă mi-a inundat căile olfactive. O durere sâcâitoare mi-a străbătut întregul corp. Capul mi-a emis o amețeală ciudată, care s-a extins ca un foc în tot restul corpului. Ăsta cred că a fost cel mai dureros sărut pe care l-am avut vreodată, căci nu cu buzele făcusem contact, ci cu creștetul.

      Am tresărit. Două voci bărbătești mi-au cucerit urechile, în același ritm cu zgomotul scadat, al unor pași mecanici. Răsunau atât de aproape încât aș fi zis că erau gata să îmi zdrobească capul, ori să îmi scuipe vreo  vorbă. Mi-am scos capul din iarbă, și mi-am rostogolit ochii în jur. Respirația iar îmi fugise, parcă speriată și ea de ce simțea. Aproape uitasem gustul panicii, dar nu mă plângeam, căci aroma lui înțepătoare, mi se revărsare brusc peste bietul meu suflet.

      Am sărit brusc din locul în care plonjasem în marea de iarbă și m-am ascuns după un copac apropiat. Cele două siluete bărbătești, erau asemeni paznicilor de la poartă. Aceleași armuri de fier până în gât și aceleași coifuri ciudate. Dacă n-ași fi fost obișnuită cu astfel de ținute, aș fi zis că erau extratereștri. S-au apropiat încet, păstrând conversația pe o aveau.
Unul dintre ei și-a rezemat relaxat, cotul de trunchiul copacului. Era atât de aproape... Inima mi-a înghețat.
Am început să îmi închipui sfârșitul care, îmi dădea târcoale sufletului.

       — Atâta agitație cu sărbătoarea asta încât mă doare capul, mi-a străpuns pe neașteptate în urechi, văitatul celui cu care împărțeam oarecum trunchiul copacului.

       — Te cred amice, eu nici nu am liber măcar zilele astea. Mă așteptam să îmi văd familia acum de sărbători, dar domu ofițer vrea să patrulez fiecare colț al castelului săptămâna asta, s-a văiat și celălat.

       — Șefu vrea să faci mișcare, a chicotit amuzat, gardianul rezemat de copac

       — Iar te iei de statura mea, a mormăit iritat, așa-zisul grăsan.

       — Ești grăsuț prietene. Acceptă asta, i-a întors-o zeflemitor individul, după ce a renunțat să se mai sprijine de bietul arbore.

       Grăsanul s-a îndepărtat,
pufnind. ,,Complimentul" colegului său îi ajusese într-un punct sensibil și prea iritant.

       — Oh, haide! N-am zis-o ca pe o răutate, a spus gardianul, cu o urmă de regret, apoi l-a urmat pe colegul său încercând să îl împace.

       Urechile îmi percepeau tot mai slab, pașii lor accentuați de greutatea armurilor. Au plecat. O greutate mare mi se sulberase de pe inima, ce-mi bătea necontenit. Discret, mi-am tras suflarea și am lăsat-o să alunece prin corpul meu, ca o deplină aerisire.
Am azvârlit o privire în jur, printre ceilalți copaci ai grădinii, până la ușile principale, larg deschise, ale castelului.
După ce m-am asigurat că nimeni altcineva nu era pe aproape, m-am prăbușit câteva clipe, cu spatele frecat de scoarță, la poalele trunchiului.
Mi-am tras obloanele peste ochi și am respirat profund.

      Aveam nevoie de un plan ca să intru în fortăreața aia maiestuoasă, de unul bun. Stăpâna nu se oferea să îmi dea vreun ajutor. Îi era prea greu să își arate schițele și toate gândurile diabolice care îi bântuiau mintea, imposibilă de străbătut pentru mine.
Afurisita zgârcită... O auzeam în străfundurile fuziunii râzând mârșav.
Îi plăcea să mă pună la încercare cu blestemele sale ordine. Mai apoi, să o văd cum îmi străbate ochii, cu prezența ei nefastă și palma ei de gheață, să o simt cum mă lovește.

      Nu știam nimic din cea ce plănuia ea. Habarn-aveam de ce trebuia să intru neapărat pe furiș în castel, sau măcar de ce ajunsesem acolo.
Singurul lucru care îl știam, era că trebuia să ascult poruncile ei nenorocite. Să rătăcesc în besna propiei mele confuzii, ca mai apoi să găsesc printre frânturi, o conexiune în acest gol imens al neștiinței.

      Dar oare cugetul meu secătuit de inocență, putea face față la astfel de încurcături?

      Învinsă de firele încâlcite ale gândirii am renunțat să zăbovesc.
Am înghițit în sec și mi-am înfipt în cuget, gândul că trebuia să intru acolo și să fiu supusă pentru viața mea. Altă alegere nu mi se oferea. Mi-am tras obloanele de peste ochi și m-am ridicat pe picioare. Încă o dată mi-am mai sucit privirea în jur. Mica adunare de nobili se risipise, încet în interiorul castelului. Doar gardienii din fața intrării mai rămăseseră în grădina imensă. Eram singură printre plantele și copacii, care erau martorii primei mele ,,vizite" la castel.

     Mi-am întins picioarele și am făcut un slalom subtil printre arbori, după ce am ochit o fereastră deschisă de la parter. Când am ajuns în dreptul deschizăturii am tras o privire înăuntru, cu capul strecurat pe fereastră. Lăzi cu legume și rafturi de metal, încărcate cu borcane de sticlă luceau în lumina intrusă, care intra pe ferestuica deschisă. Nici urmă de om. Dar totuși mirosul uman, îmi mângâia nasul. O vorbăraie bolboristă de un evou dens, se auzea puternic în urechile mele. Era răsărită de undeva din străfundurile încăperilor alăturate.
Cel puțin așa o adulmecau simțurile mele tumultoase.

      Pe neașteptate spaima a început să mă penetreze pe interior, năvalnică.
Mintea ar fi vrut să îmi agăț piciorul de pervazul ferestrei. Să sar înăuntru. Să intru pentru viața mea, scufundată în manipulare. Sufletul voia să mă opresc. Să calc peste supunere. Să fug de acolo.
O altă luptă se desfășura interminabilă  în interiorul fuziunii, acel interior împărțit în două părți. Una care cucerea și una care încerca să se apere.
Dar ca de obicei mintea reușea să își verse tot timpul mizerabila gândire peste suflet.

      Așa se încheia tot timpul o luptă. Războiul continua mai aprig.

      Un oftat mi s-a prelins pe buze. M-am agățat de pervaz și am năvălit înăuntru. Mireasma de mâncare gătită, nu s-a înduplecat să nu îmi întâmpine căile olfactive. Stomacul a început să îmi chiorăie, mai flămând ca niciodată.
Fuziunii îi era foame. Eu eram de mult înfomentată. De când îmi începusem slujirea nu mâncasem niciodată. Nu mi se premisese... Mi-am masat ferm, abdomenul sput între coaste. Am sucit privirea spre ușa deschisă a cămării și am strecurat o mică privire în bucătărie, pitită după colțul pragului.

      Un al doilea ,,grăsan", de data asta îmbrăcat în straie de bucătar și înzestrat cu o bonetă albă pe cap, mesteca într-o oală de pe vatră,  fredonând liniștit, versuri dintr-un cântec. Părea în apele lui. Cu o mână controla dibaci lingura de lemn, care dansa prin ciorbă, iar cu cealaltă lua fel de fel de sticluțe cu condimente și mirodenii, din care vărsa mici fărâme.
Ele se revărsau apoi în aer și se înecau în marea de ciorbă, dând naștere unor arome și miresme, de îți lăsau gura apă.

       Așa m-am trezit cu saliva năvălindu-mi stigher, peste buzele deschise. Eram atât de visătoare.
Și totuși trebuia să găsesc o cărare pe unde să o iau, ca grăsanul bucătar să nu mă vadă. Sub ochii mei gânditori o slujitoare a apărut în peisaj, dând năvală înăuntrul bucătăriei.

      — Prințesa așteaptă micul dejun.
Ați terminat de preparat totul? l-a întrebat repezită, tânăra slujitoare.

      — Oțârică să mai clocotească. Iar au loat-o nervii pe prinții'? a mormăit zeflemitor bucătarul, după ce a scos lingura din ciorbă.

       — N-am idee ce se întâmplă cu ea, dar de când a avut loc decesul, starea ei s-a înrăutățit... a murmurat stânjenită fata, apoi a aruncat o privire spre ușa cămării. Dar cine este acolo?

      Întrebarea ei m-a lovit ca un șoc pe șira spinării. Cu toată rapiditate mea, m-am restras înapoi în cămară. Sudoarea îmi curgea în șiroaie pe față, deodată cu răsuflarea adânc întretăiată. Împinsă de culmile disperării, am căutat panicată un loc unde să mă ascund. Nu voiam să știu că ăsta era sfârșitul planului... sfârșitul meu... O pereche de pași repezi îmi răsuna profund în urechi tot mai aproape. În speranța că ușa nu avea să mă demaște, m-am pitit după ea. Corpul fuziunii era dominat de tremurul meu, de spaima spinoasă care nu se lăsa până nu mă înțepa întru totul. Panica mă tulbura.

       — Aiurezi. N-are cine să fie în cămară, a afirmat, cu o urmă de uimire bucătarul.

       — Dar am văzut pe cineva stând în pragul ușii! A fost acolo! a rostit agitată slujitoarea, apoi am simțit-o pășind, în cămară.

        A aruncat o privire analitică în jur, apoi a apucat repezită de cleanța ușii și a tras-o brutal. Atunci am simțit cum pământul mi se fărâmă sub picioare.
Am refuzat să mai respir și mi-am, primit lovitura decisivă în moalele capului, înainte ca cei doi să mă atingă.
M-am prăbușit lent sub ochii șocați ai slujitoarei.
 
       — Cine sunteți și ce căutați aici? am auzit în neantul insteriei vocea femeii.

       Apoi crăpătura dintre pleoapele mele greoaie s-a spulberat în negură.
M-am scufundat în coșmarul real în care intrasem atât de naivă. Nu m-am priceput niciodată să mă fac nevăzută.
Eram ferm convinsă de asta. Viața mea se afla neputincioasă în acest joc mizerabil, iar acum eram gata să o pierd. Totuși sufletul meu încă spera că totul era un coșmar, căci gânduri de pline de nădejde răsăreau, în picuri de cristal prin bezna neantului. Apoi toate răsunau a voci ce cântau suferință.