În cele mai umilitoare momente ale vieții mele m-am simțit mai trist ca un sac de cartofi târât fără tragere de inimă spre căruța de marfă. Asemeni pământului de sub mine am devenit adesea batjocura picioarelor care mă călcau de parcă acela ar fi fost unicul meu destin mizerabil. Prin gloata de tălpi, o pereche de pantofi cu toc ascuțiți îmi jicnea existența, dezgustată de aspectul meu pietros, poate prea ostil pentru eleganța ei, blestemându-mă pentru fiecare denivelătură pe care o aveam. O altă pereche dură de bocanci mă strivea cu cruzime, scuipându-mă cu dispreț în urma sa. Altele mă nivelau, învinovățindu-mă una câte una pentru nedreptăți pe care nu le înțelegeam. Agonia mea putea prea bine să fie bucuria lor. Acea bucurie meschină, monstruoasă, inumană. Așadar aveam să sper, privind cu ochii orbi spre scânteia de lumină pe care sufletul meu și-o imagina.

     E un paradox să ajung la premiza că acel omuleț scund ce se împiedica de hainele sale prea lungi... acel eu fraged și inconștient a fost cea mai puternică parte a mea...

     E iritant, ustrurător, chiar dureros cum piatra brută a rezistat mult mai mult decât cuarțul șlefuit, măcinându-se cu ani de zile într-un piept ciopârțit de dalta supunerii.

    Sare sărată pe slădicioasă dulceață. Sânge vinovat pe inocență pălită. Lacrimile adultului de astăzi au fost trăirile copilului de ieri.

    — Treci aici! a mârâit Willybert spre mine, trăgându-mă de braț. Acolo-i locul tău!

     Am privit dezorientat spre lada goală de lemn de la picioarele mele, neînțelegând mare lucru de pe fețele inexpresive ale paznicilor ori de pe piatra dezbrăcată a pereților umezi ai grajdiului din spatele conacului. Doi armăsari se agitau înhămați la o căruță încărcată cu alte lăzi, care staționa în fața mea gata de plecare. În depărtare sclavii munceau pe plantație neîntrerupți și desprinși de uneltirile din spatele lor. Oare ei știau ce planuri ticluiau doamna Aster și domnul Willybert? Oare se întrebau unde dispărusem? Timorat și descumpănit am șovăit în loc. Lacrimile mi se uscaseră pe obraji în urme lipicioase. Undeva printre simțurile uitate, brațele mă dureau de la brutaliatea cu care fusesem târât împotriva voinței mele. Îmbrăcat în haine nefirești de simple pentru el, Willybert mă săgeta cu ochii mâniați în timp ce se îndrepta spre cei câțiva însoțitori de față, răstindu-se la ei.

     — Ce mai stați neghiobilor? Voi la căruță! Ceilalți luați-vă caii! Azi mergem fără magie, răsfirați!

     — Da domnule.

     Numaidecât paznicii s-au împrăștiat ca niște frunici agitate în jurul meu. Doi dintre ei îmbrăcați în straie modeste de slujitori s-au apropiat de căruță, iar restul, echipați cu arme, s-au îndreptat spre boxe. Înainte însă să-mi dau seama că rămânsesem singur și rătăcit, Willybert m-a împins jos.

      — Intră în ladă, sclav incult!

      M-am prăbușit, lovindu-mă de marginea dură a cutiei cu trupul tremurând. Spaima și confuzia m-au luat pe nepregătite. Am gemut, încercând să mă feresc de brațele lungi care încercau să-mi mă apuce membrele.

       — De ce? am suspinat cu întrebarea pe buze.

       — Mai ai și tupeul să-mi vorbești nerușinatule? N-ai băgat la cap ce ți-am spus! Acolo o să stai până o să ajungem la Couver și o să-ți bat în ladă să ieși! De acolo o să te furișezi unde ți-am spus! Să nu care cumva să greșești! m-a zdrucinat Willybert, îndesându-mă în spațiul îngust.

     M-am zbătut acaparat de spaimă, încercând să înlătur mâinile mari care mă țineau pe loc. Nimeni nu-mi spusese că aveam să fiu îndesat într-o cutie, ca un cățeluși neascultător în prima mea misiune. Dar cel mai crunt era faptul că nu înțelegeam cu ce greșisem.

     — Nu...vă rog! Lăsați-mă! Vă rog! am izbucnit înspăimântat în lacrimi.

     Însă implorările mele disperate erau doar paie pe foc, în timp ce răceala de pe chipul bărbatului era mult prea indestructibilă.

      — Taci odată potaie neastâmpărată! m-a plesnit peste obraz, ticsindu-mă sub capacul de lemn ce-mi răpea lumina din fața ochilor. Bucură-te că ai picioare scurte și că nu trebuie să te infiltrezi singur mai târziu și să eșuezi lamentabil. Jegăritul de Deren mi-ar fi mulțumit în locul tău.

      Deren...? Doar nu se referea la acel bărbat pe care l-au ucis în timpul ritualului... Nu? În urmă clinchetul încuietorilor s-a auzit defeniv. Mi-am înghițit lacrimile, pălind fără speranță în întunericul sufocant. Mi-aș fi dorit să știu măcar simplul motiv pentru care trăiam o astfel de viață. Mi-aș fi dorit să înțeleg golul adânc din conștiință pe care îl simțeam de parcă o parte din sinele meu fusese secționată cu un cuțit. Mi-aș fi dorit să caut răspunsurile pe care nu le aveam. Dar știam atât de puține lucruri încât îmi era prea teamă să mă rătăcesc în căutări. Îmi era prea frică mă împiedic în pericolul iminent pe care nu-l puteam ocolii. Eram mult prea mic. Dar și nespus de nerăbdător.
Aceleași brațe uriașe m-au ridicat de jos, trântindu-mă în căruță lângă celelate lăzi.

      — Hai mână! l-am auzit pe Willybert, poruncind în timp ce-și trântea greutatea pe banca căruței.

      Am tresărit auzind biciul șfichiuind în depărtare. Caii au neghezat scurt, înaintând grăbiți, iar roțile căruței au început a scârțâi, axele troznind desupra denivelăturilor. Din urmă se auzea, tropăind mersul celorlalți însoțitori încălecați. Simțeam fiecare căltinare, zdruncinătură sau sunet, ca pe un al șaselea simț abia descoperit. Dar îmi doream tot mai mult să nu fi sfârșit ghemuit în acea ladă îngustă.
Picioarele mă dureau. Respiram înăbușit de la aerul închis. Trupul transpirat mi se izbea întruna de lemnul tare, iar puținele momente de inerție erau prea scurte ca să le pot savura.

     Aș fi zis că era cea mai cruntă pedeapsă pe nedrept pe care o primisem până atunci. Poate chiar o condamnare la asfinxiere lentă. N-ai fi vrut să știi.

     Prin zarva zgomotelor din jur auzeam râsetele stranii și umane ale lui Willybert reacționând la o conversație distorsionată pe care o împărțea cu vizitiul. Nu-mi venea să cred că un asemenea monstru putea să râdă atât de natural de parcă ar fi fost un simplu țăran așa cum își deghizase înfățișarea, care voia să ajungă la târg ca să-și vândă o parte din recolta sa. Dar oare chiar așa era? Dacă într-una dintre lăzi mă aflam eu în celealte ce putea fi?

      M-am îngropat în gânduri, luptându-mă să rămân conștient în ciuda aerului sufocant. Nu-mi spusese nimic despre ce se afla încărcat în căruță și cu siguranță nici nu avusese de gând. Cea ce știam însă despre misiunea mea, mă aducea în pragul anxietății interminabile. N-aveam voie să greșesc. Dacă aveam s-o fac, întreaga mea dorință de a evita pericolul avea să-mi fie descompusă.

     Treptat tropăitul cailor din urma noastră a dispărut, iar conversațiile lui Willybert cu vizitiul s-au scufundat într-o liniște plăpândă. După momente de chin, despărțite uneori de pauze, în care am încercat din răsputeri să deschid lada pe dinăuntru chiar și doar pentru o gură de aer, căruța a încetinit și la scurt timp s-a oprit brusc. Am respirat adânc încercând să-mi calmez pieptul cucerit de pulsații intense. Înainte să cred că făceam un alt popas, vocea necunoscută a unui bărbat a răsunat din afară, urmată de scârțâitul unor balamele.

      — Intrați!

      Căruța s-a deplasat lent din loc și după câteva clipe s-a oprit din nou, clătinându-mă. Bocanci lui Willybert au tropăit pe treptele căruței, coborând jos. Alți pași străini s-au auzit apropiindu-se. Am ajuns! În sfârșit, am ajuns! Bobul meu de speranță a început a se dilata. Nu mai aveam mult de chinuit.

       — Suntem trimiși din partea baronului Greville să ne asigurăm că solicitarea contelui Ayman este îndeplinită cât de repede cu putință, l-am auzit pe Willybert, glăsuind pe un ton persuasiv.

      Confuz m-am foit în spațiul îngust încercând să-mi calmez durerea din membre. Nu înțelegeam ce se întâmpla.

       — Deja? Sunteți din ce în ce mai punctuali cu fiecare comandă, a reacționat vocea unui străin cu un strop uimire.

       — Oh... vă rog ! Punctualiatea e doar o simplă regulă de aur.

      — Prea bine atunci. Începeți să descărcați!

      O gloată de pași s-au auzit venind tot mai aproape spre căruță. Pulsațiile inimii mi-au luat-o la sănătoasa, iar anxietatea nu mi-a cruțat nici măcar o clipă de bucurie. Celealte lăzi au început să foșnească, dispărând una câte una în jurul meu și dezechilibrând-o pe cea în care mă aflam. La scurt timp m-am prăbușit cu tot cu cutie pe fundul lemnos al căruței. Sunetele au încetat pe moment. Dar înainte să mă pregătesc pentru clipa următoare, mi-am simțit greutatea ridicată din loc. Panica m-a strâns de conștiință în timp ce simțeam cum balansul mișcărilor îmi furnicau pieptul. Un amestec de voci îndepărtate îmi vâjâia în urechi și un miros de mâncare mă corupea slab. Nu știam cine mă căra. Nu știam dacă ar fi putut fi Willybert sau vizitiul, ori altcineva. Așteptam orbește momentul semnalului de parcă viața mea ar fi depins de el.

      — Puneți-le aici în cămară, am auzit graiul unei femei, îndemnând de undeva din față.

      Cel ce mă ducea a mărit pasul, zgâlțâindu-mă grăbit. O ușă a scârțâit în urmă. Alți pași s-au disipat depărtându-se. Tăcerea s-a așternut ușor peste zgomotele izolate. Apoi brațele necunoscute m-au trântit jos, bătând ușor în ladă, apoi au deschis încet încuietorile.

      — După ce ies pe ușă, aștepți până când cei de afară se îndepărtează și e liniște. Ieși din cămară și mergi în umbră pe culoar până ajungi la capăt. De acolo urci pe scările din dreapta până sus la ultimul etaj și ajungi la încăperile contelui, unde ți-am spus. Ocolește felinarele și ferestrele și pășește cu grijă. Statura ar trebui să te avantajeze destul. Ești ochi și urechi. Bagă la cap tot ce auzi. Nimeni nu trebuie să te vadă. Pricepi, sclavule? m-au înfiorat șoaptele apăsate, ale unei voci cunoscute.

     Grimasa aspră și încruntată a lui Willybert mi-a apărut în față, ca un avertisment greu de ignorat, între capacul deschis. Am încercat să-mi înfrânez frica, dând din cap tremurând.

      — Așa să faci. Îți dau timp douăzeci de minute să afli ce trebuie. După ce timpul expiră cobori jos de la etaj exact pe aceleași scări și faci tot posibilul să ieși din conac nevăzut. Apoi o ștergi afară spre locul de întâlnire de la marginea orașului. Să nu îndrăznești să te abați de la plan! mi-a arătat cu degetul spre un ceas vechi de perete, apoi mi-a trântit capacul descuiat în nas, părăsind încăperea.

       Cu trupul vibrându-mi de teamă mi-am făcut curaj și am ieșit din cutie, întinzându-mi membrele încordate. Celelalte lăzi erau așezate în spatele meu în stive înalte, ocupând o bună parte din spațiul restrâns. Încăperea era îngustă, aglomertă și întunecată. Aș fi zis că mă aflam în camera mea de la conac, dacă nu-mi simțeam tensiunea din trup frângându-mă. Ce mi-aș fi dorit să fi fost măcar așa... Mi-am ațintit privirea spre ușa crăpată pe care eram sigur că Willybert o lăsase dinadins și spre ceasul nefuncțional care arăta țeapăn și ironic ora două. Șoaptele lui încă îmi răsunau în minte ca un avertisment periculos, interferând cu vorbele flecărite pe care i le adresa unei femei, din spatele îndepărtat al ușii.

      — O vreme atât de toridă pentru un început de toamnă! A trebuit să oprim de trei ori ca să adăpăm caii și totuși să ne asigurăm că ajungem la timp. Dar sunt sigur că va merita efortul.

      — Cu siguranță! Domnul Ayman va fi foarte încântat să mănânce din belșug desertul lui favorit. Lăzile pe care ni le-ați adus o să ne ajungă cel puțin o lună.

      — Sigur! Doar nu e vorba de orice borcan cu dulceață vândută la colț de stradă. E vorba de cel mai rafinat șerbet din vestul Ekuantidei. O delicatesă concepută de un nobil, exclusiv pentru nobili.

      Deci asta era în lăzi? Șerbetul pe care eu, Rosemary și ceilalți sclavi ne strădiserăm să-l preparăm minuțios cu grija și teama de a nu greșii? Am rămas șocat în loc, ascultând conversația trasă de timp de voia lui Willybert. Femeia cu care vorbea, nici nu și-ar fi închipuit că cel din fața sa era un impostor nenorocit și un monstru satisfăcut de suferința altor suflete. Iluzia minciunilor auzite, au captivat-o în mrejele credibilității deîndată ce a replicat, arătându-și maniera de gazdă.

      — Așa este. Haideți să stați la masă! După atâta cale de bătut pe o asemenea vreme ați obosit.

      — Că bine ziceți! Un mic răgaz nu strică, l-am auzit pe Willybert aprobând mulțumit, ca un șarlatan căruia timpul și spațiul îi erau aliați.

      Perechi de pași s-au auzit în distorsiunea ecoului, îndepărtându-se pașnic. În urmă liniștea s-a propagat ca un semnal de liberă trecere. Mestecând la nesfârșit în minte spusese lui Willybert, m-am apropiat de ușă și m-am strecurat afară. Sigur că n-am luat în calcul sub nicio formă anxietatea care m-a fulgerat deîndată ce necunoscutul s-a afișat feroce în fața ochilor mei. Dar să zicem că norocul a fost măcar pentru un moment de partea mea. Nimeni nu se afla pe holul îngust și lung.

        Lumina difuză a zilei se pitea pe după perdele trase, iar felinarele agățate de pereți erau stinse. Am pășit fricos înspre capătul adânc al holului, frecându-mă de perete în speranța că fâșia de întuneric plăpând m-ar fi putut masca. Auzeam vag sunetele făcute de slujitori și vocile care se pierdeau în spatele ușilor ce se deschideau și se închideau gemând și simțeam cum tremurul îmi zguduia mai profund trupul. Când m-am apropiat de fund, am căutat agitat cu privirea scările din capătul culoarului repetându-mi în gând aceleași cuvinte blestemate.

     ,,Mergi în umbră pe culoar până ajungi la capăt. De acolo urci pe scările din dreapta până sus la ultimul etaj și ajungi la încăperile contelui, unde ți-am spus."

     Of! Dar unde cerurilor erau nenorocitele alea de scări?

      Panicat și debusolat mi-am rostogolit ochii în toate direcțiile spre fereastra din fața mea, până când un scârțâit ușor s-a auzit din spatele meu. Am tresăltat, gâfâind cu suflările secționate și mi-am întors brusc capul spre celalălată direcție, dând nas în nas cu cea ce căutam. Deci asta era dreapta? Firar să fie... Mai greu cu orientarea în spațiu când ai mintea copleșită și creierul încă crud.

      Fără să clipesc un moment în plus, am zbughit-o pe scări în sus, auzind din urmă nedumerirea neclară din vorbele unei slujitoare. Iminența gândului a rămas însă suspendată în spatele meu. Cineva mă auzise? Speram ca întrebarea mea să nu capete vreun răspuns inevitabil.

      Am urcat până când oboseala mi-a frânt picioarele scurte și m-am văzut înconjurat de opulența etajului superior care se diferenția complet de coridorul de jos pe care mersesem. Era aceeași distincție absolută pe care o cunoscusem și la conac între grajdurile noastre de sclavi și sala luxoasă în care o întâlnisem ultima dată pe doamna Aster. Dar oare cei de aici erau tratați la fel cum eram noi? A fi slujitor era același lucru ca a fi sclav?

       Am aruncat o privire în spate, ușurându-mă cu ideea că nimeni nu pornise pe urmele mele și m-am întors fascinat cu fața spre o statuetă în miniatură, înfățișând o siluetă feminină, așezată pe un capitel ornamentat care era susținut de o coloană cilindrică de marmură. Întreaga decorațiune, cu câteva palme mai înaltă decât mine, nu era singură. Altele asemenea ei staționau două câte două, lângă lambriul sculptat al coridorului, veghind de o parte și de alta a fiecărei uși.

     M-am apropiat de una dintre ele, absorbit de detaliile care șlefuiau albul marmurei și am atins-o cu degetele tremurând de pulsul curiozității. Nu mai văzusem niciodată asemenea decorațiuni. Tresărind cu fascinația fragmentată, m-am îndepărtat cât pe ce să mă lovesc cu spatele de balustrada scării. Apoi mi-am scuturat capul și mi-am dezmorțit atenția, privind obiectul stabilizându-se încet pe suport. Cerurilor, ce făceam? Nu exista loc pentru greșeli, nici măcar pentru o clipă de neatenție!

     Dar oare crezi că conștientizarea unui copil putea fi atât de puternică? Piciul eu se chinuia totuși să scape din cea mai frumoasă și magică distragere a vârstei sale. Nimic neobișnuit. Doar un proces amplu de secționare a acelui inconvenient care trebuia să fie dus până la capăt, dacă încă îmi doream să nu fiu pedepsit.

      Am înaintat răpus de o precauție mai aspră și m-am cufundat dezorientat în ramificațiile interminabile ale coridorului. Frământam aceleași vorbe sacre care îmi posedau mintea infestată de anxietate și priveam disperat în jur căutând un indiciu, un semn, orice m-ar fi adus aproape de contele Ayman și de veștile prețioase pe care Willybert și doamna Aster le voiau cu orice preț. Nu înțelegeam dacă cele douăzeci de minute pe care mi le oferise Willybert erau multe sau puține. Nici nu-mi puteam da seama cât timp irosisem, plimbându-mă cu inima în dinți pe aceleași holuri străjuite de decorațiuni și ferindu-mă de prezențele frecvente ale paznicilor care patrulau.

     Ajuns într-un colț după câteva clipe, am auzit o pereche de pași grăbiți venind dintr-o parte. Nu semănau cu cei ai gardienior cu care mă obișnuisem. Panicat m-am ascuns după un pilastru care învelea colțul coridorului, așteptând. Un servitor a apărut ținând în mâini o tavă pe care erau așezate un pahar de cristal, o linguriță, un șervet și un vas de sticlă ornamentată plin cu ceva mult prea cunoscut. Șerbet.

      Am recunoscut culoarea movulie a preparatului pe care ceilalți sclavi îl turnaseră cu grijă în borcane în timp ce încă sortasem afine. Era munca noastră. Munca pe care o făceam cu atât amar de teamă să nu sfârșim pedepsiți. Munca de care sorțile noastre atârnau. Servitorul s-a oprit în dreptul unei uși ornamentate și a intrat iute, lăsând-o deschisă în urmă, din vina mâinilor ocupate.
 
      Alertat de nevoia de a pune capăt căutărilor și de cuvintele din minte ce nu-mi dădeau pace, am ieșit din ascuzătoare și m-am apropiat de ușa deschisă, privind prin crăpătură. O anticameră spațioasă se întindea dincolo de intrare, mobilată cu dulapuri, măsuțe, scaune și fotolii. Pe pereții acoperiți de aceleași lambriuri erau agățate tablorui și câteva păsări împăiate. Am privit cu un strop de uimire spre aripile unui șoim care stăteau suspendate în aer de parcă în orice moment ar fi fost gata să zboare. Ce ciudățenie!

      Dar înainte să mă întreb de ce pasărea stătea nefiresc de țeapănă, l-am văzut pe servitor bătând scurt în ușa din celălalt capăt. Un mormăit s-a auzit ca drept răspuns. Am tresăltat aruncând priviri scurte în urma mea. Dar sunetul venise din partea cealălaltă. Servitorul a pătruns înăuntru, lăsând și de data asta ușa deschisă. Atunci am cântărit vorbele lui Willybert. ,,Urci pe scări până sus și acolo ajungi la încăperile contelui, unde ți-am spus. Ocolește felinarele și pășește cu grijă. Statura ar trebui să te avantajeze destul. Ești ochi și urechi. Bagă la cap tot ce auzi."

      Sigur aici trebuia să fie contele Ayman! Mânat de un impuls interior, m-am furișat în anticameră. M-am repezit cât de silențios am putut spre cel mai apropiat dulap de intrare și m-am înghepsuit în compartimentul de jos. Acolo nimeni n-avea să mă găsească. Atunci am auzit vocea servitorului, răspândindu-se supusă din cealălată încăpere.

      — V-am adus șerbetul, domnule Ayman.

      — Era și timpul! Mi s-a spus că a venit comanda. De ce vă mișcați atât de lent? a mormăit nemulțumit nobilul.

      Un al treilea bărbat a răspuns pe un ton ferm, în timp ce am auzit servitorul părăsind încăperea.

      — Abia au ajuns și am pus oamenii să descarce. Aseară ați trimis solicitarea.

     — Ah, aseară? Nu mă mai ține memoria. Înseamnă că Greville se bucură de achizițiile mele cum se bucura odată de un pahar de merlot la petrecerile pe care le organizam. Acum când îl văd la față nu-l mai recunosc. Nu mai pare să trăiască decât pentru afacerea asta de familie.

      — Am auzit totuși că seceta ar fi afectat plantația baronului Greville.

      Plantația baronului Greville? Dar nu trebuia să fie a doamnei Aster? Mintea mi s-a scufundat într-un șoc al neînțelegerii în timp ce mă chinuiam să stau nemișcat în ascunzișul meu întunecos. Ce se petrecea?

      — Nici că-mi pasă. Dacă are o căruță de șerbet doar pentru mine, mai poate să îmi aducă una și pentru restul familiei, a replicat pasiv contele Ayman, de parcă cea ce spunea era un lucru normal, nicidecum exagerat.

      — Dar nu vi se pare cam mult...? Numai astăzi ați consumat patru borcane iar acesta a fost singurul fel de mâncare pe care nu l-ați refuzat de o lună. Cred că ar fi necesar să cerem ajutorul unui doctor.

     Zgomotul unui vas trântit de masă a răsunat ca o avertizare. Brusc iritat de cele auzite nobilul s-a răstit.

      — E atât cât am nevoie să fie! Nu mai mult, nu mai puțin! N-am nevoie de niciun doctor! Dacă ți se pare că sunt nebun, poți să-ți dai demisia, dar să nu crezi că o să-ți cruț gâtul ca să aduci la cunoștință orașului o asemenea minciună că sunt bolnav ori vulnerabil! Ai înțeles!

      M-am cutremurat la vorbele ce tunau și fulgerau prin urechile mele.

      — Acum pleacă și spune-le slugilor ălora înainte să plece să trimită vorbă lui Greville că mai doresc o căruță cât de curând posibil!

      — Cum doriți domnule, a răspuns bărbatul pe ton calm și reprimat, apoi l-am văzut părăsind încăperea, prin crăpătura ușii de la dulap.

      După ce străinul a ieșit din anticameră, am tras aer adânc în piept și am încercat să îmi schimb poziția în care eram ghemuit ca să-mi domolesc disconfortul din membre. Însă niște pași fugăreți s-au auzit, năvălind în încăpere. Un copil entuziasmat, îmbrăcat în haine îngrijite s-a avântat spre capătul anticamerei, ținând în mâini ca pe o comoară, o mică construcție din bețe.

     — Tata! Am făcut o corabile! Uite! a strigat el, bătând zgomotos în ușa de la încăperea contelui.

     Niciun răspuns. A încercat din nou, dar același lucru. Dezamăgit și cu un mers mai domol, băiatul a dat să plece, dar ușa din spatele lui s-a auzit trântită brutal. Am tresăltat ca ars, nemaiputând să-mi controlez insticntul și m-am lovit cu umărul de lemnul compartimentului. Atunci pericolul s-a abătut asupra mea cum nici măcar nu mi-am dat seama. Copilul și-a ațintit privirea asupra dulapului în care eram ascuns și a năvălit spre el. Rămas panicat și înghețat în poziția în care eram, m-am străduit să-mi țin răsuflarea pe fundalul spasmelor care mă furnicau. Nu voiam să fiu prins! Nu-mi permiteam să se întâmple asta!

       Curiozitatea lui era însă mai rău decât orice amenințare pe care o știusem deja. Ochii săi căprui au pus stăpânire pe fanta de lumină prin care văzusem și auzisem totul și m-au absorbit. Apoi mâinile sale năzbâtioase au deschis larg dulapul, expunându-mi trupul ghemuit. Inima mi s-a contractat instant, dar înainte ca băiatul mai mare cu câțiva ani de cât mine, să scoată cuvintele periculoase pe care le avea pe buze, l-am împins deoparte și am fugit străfulgerat de spaimă.

      — Un intrus! Săriți avem un intrus pe corabile! l-am auzit țipând, cât îl ținea gura în urma mea cu o urmă stranie de entuziasm.

       Am părăsit anticamera cât de repede am putut, nemaiținând cont de paznicii care auziseră alarma iscată de zgomotul pașilor mei și care mă fugăreau pe coridoare, strigând în urma mea deșii încă nu apucaseră să mă vadă.

        — Prindeți-l!

       M-am aruncat peste balustrada scărilor, alergând în jos pe trepte. Un melanj alarmant de strigăte și pași grăbiți răsunau în urechile mele, sfărâmând și ultima particulă de pace din jur care existase vreodată până atunci. Eram speriat. Vocile străine mă panicau, iar zgomotele bruști mă îmboldeau să o i-au mai repede la sănătoasa. Dar cu orice preț trebuia să mă evapor din drumul lor înainte să-mi vadă fața. Ajuns jos la parter la baza scărilor, am sărit pe o fereastră deschisă și mi-am pierdut urma cel puțin temporar. Atunci am ochit fața albită de șoc a lui Willybert. Nemernicul stătea în pragul unei intrări alături de o slujitoare, dând cele mai palpitate explicații care păreau să-i vină în minte.

      — Mă scuzați, chiar ne-am dorii să mai rămânem dar trebuie să plecăm cât de repede posibil ca să nu ne prindă asfințitul pe drum! Știți nici cailor nu le prea place să meargă noaptea, darămite nouă.

      — Nici-o problemă... am înțeles... pe curând... a adăugat servitoarea, privind în jur descumpănită, apoi a intrat înăntru.

       L-am privit înspăimântat și am fugit deîndată ce m-a ochit, ca un vultur din depărtare, trăgându-l pe vizitiu spre căruță. Părea hotărât și mâniat ca un mostru întărtâtat. M-am îndreptat spre zidul curții, căutând din priviri o ieșire nesecurizată. Nu-mi mai simțeam picioarele. Inima îmi bubuia în piept. Trupul mi se agăța disperat de instincul supraviețuirii. Simțeam cum conștiința îmi colapsa răpusă de amenințările lui pe care le mestecasem deja de prea multe ori în zadar. Dar era deja prea târziu pentru duritatea lor. Dezastrul pe care îl iscasem avea să mă aducă în pragul celui mai mare pericol de care încercasem să mă feresc. Furia lui și a doamnei Aster avea să-mi segmenteze existența până la ultima bucată. N-aveam nici-o scăpare dacă mă aruncam în brațele celui care abia aștepta să îmi devoreze agonia. Nu mă puteam întoarce acolo. Nu-l puteam lăsa să mă prindă.

      Am gonit spre poarta deschisă a unei grădini din spatele clădirii, împiedicându-mă în tivul lung al pantalonilor și m-am avântat pe aleile împrejumite de tufe de flori. Zona era încă pustie, iar Willybert nu mă putea urmări dacă încă ținea cu dinții de planul lui blestemat. Am încetinit, simțind cum plămânii îmi cedau sub presiunea toracică. Trebuia să o scot la capăt! Dar cum? Mi-am aruncat privirea fugitiv în împrejurimi. Totul în jur și dincolo de curte era ca un regat necunoscut cât vedeam cu ochii.

      Nu știam unde aveam să merg. Dae stai! Chiar nu aveam unde să merg...

    Mi-am scuturat capul și mi-am alungat gândurile, alergând stângaci spre o ieșire laterală probabil folosită de slujitori, care ducea în afara proprietății. N-aveam timp de asta acum. Atunci am auzit tropăitul unor cai, răsunând dinspre poarta principală. Căruța lui Willybert tocmai părăsea iute curtea familiei Ayman, lăsând rotogoale de praf în urmă. Am fugit pe o stradă lăturlanică, depărtându-mă de tropăitul tulburător.  Trecătorii mă priveau confuzi când mă furișam printre ei aproape amețit de viteza mea din ce în ce mai anormală cu fiecare pas. Uitasem cu totul de însoțitorii lui Willybert care erau împrăștiați peste tot și care m-ar fi putut vedea. Eram copleșit.

       Emoțiile îmi deveniseră un catalizator de energie pe care nu o cunoscusem până atunci. Dar în același timp mă simțeam stors de oboseală. Îmi pierdusem controlul picioarelor. Dar plămânii mă ardeau de durere. Inima îmi pompa în piep cu o forță mai mult decât vie. Dar aveam conștiința slăbită de controversele majore care mă împărțeau.

      Aș fi putut să mă împiedic și să leșin eroic pe caldarâm, dar acel eu care zăcea în mine neexploatat nu voia să renunțe, nici dacă l-aș fi implorat să mă lase să fiu un laș la propriu. Acel eu care nu știa să spună „dacă", cel care era un mare inconștient și care îmi fura sentimentele și mi le tranforma în forță brută. Acel eu căruia nu-i era frică să-i fie frică. Acel eu pe care aveam să-l pierd.

     Am părăsit orașul și după câteva clipe de mers pe câmp, m-am refugiat într-o pădure sinistră. Coroanele înalte ale tuturor copacilor păreau uscate de parcă întreaga zonă nu văzuse strop de apă ani de zile. Pământul era acoperit de vegetație moartă, iar lumina soarelui de după-amiază abia se întrezărea printre crengile dezgolite.

      Cu frică în piept am continuat să alerg printre arbori și să mă afund tot mai adânc, străduindu-mă să preiau controlul simțurilor epuizate deșii îmi era aproape imposibil să mă opresc. Judecând după groaza pe care o resimțeam, credeam cu tărie că Willybert nu s-ar fi aventurat într-un asemenea loc ca să mă prindă. Caii lui s-ar fi speriat de sunetele ciudate ale pădurii. Căruța ar fi rămas împotmolită printre înălțăturile dese de pământ, iar însoțitorii lui s-ar fi rătăcit printre acei copaci fioroși. Poate chiar și lui i-ar fi fost frică de vălul sinistru al locului.

      Mă îndopam cu gânduri naive și credeam că puteam să fiu liniștit în siguranță chiar dacă nicidecum nu mă simțeam astfel. Dar eu, puștiul cel mare și curajos care își înghițea inconștient sentimentele, încă spera.

     Brusc amețit de viteza cu care fugeam m-am lovit cu capul de trunchiul unui copac, fără să-mi dau seama. Durerea mi-a perforat atât de tare creștetul încât m-am prăbușit jos lângă scoarță cu conștiința bruiată și cu infiltrația negrului în fața ochilor. Apoi am auzit vag sunete de pași și foșnete venind înspre mine. O suflare stranie mi-a răsunat în urechi înspăimântător de aproape.

      Am deschis ochii, iar șocul m-a atacat în valuri fluctuante. O tânără ciudată cu chipul palid cucerit emoție, mă sorbea din priviri fascinate întinzându-și mâna spre mine. Avea irisurile verzi și pline de viață de parcă ceva în spatele strălucirii lor se zbătea să trăiască deșii trăsăturile îi erau ascuțite, iar părul lung de un gri albăstrui îi părea destul de deteriorat. Rochia modestă pe care o purta se întrevedea pe sub pelerina largă, amintindu-mi de hainele sacrificate ale lui Rosemary care deveniseră bandaje pentru răni. M-am împins cu spatele în trunchiul copacului speriat de mâna ei străină care voia să mă atingă. Nu-mi venea să cred că dădusem de oameni într-un asemenea loc. Chicotul unui bărbat necunoscut s-a auzit din spatele ei.

      — V-ați îndrăgostit de el? a râs el ironic, în ciuda faptului că nu pricepeam la ce se referea.

      Tânăra ciudată și-a întors capul spre el derutată, replicându-i pe un ton calm dar forțat:

     — E doar un copil, domnule Lister.

      Profitând de milisecunda ei de neatenție am fugit de lângă copac, îndepărtându-mă iute de posibilul pericol pe care cei doi străini l-ar fi propagat asupra mea, spunându-i lui Willybert unde mă aflam. Trebuia să plec cât mai repede înainte ca orice gând de-al lor să devină o suspiciune. Anxietatea mă înțepa mult prea profund.

       — Hei... stai! am auzit-o strigând din urmă, pe tânăra ciudată.

       M-am oprit o clipă și mi-am întors capul spre ea. O celulă din țesutul emoțional al inimi mele, îmi spunea că simțise un sâmbure cunoscut în acei ochi de un verde crud. Conștiința îmi scormonea prin gânduri și prin proapetele amintiri de la conac, căutând ceva inexistent. Ceva ce aparținea acelui gol din pieptul meu micuț pe care încă nu îl obervam. Însă n-am luat în seamă decât șoaptele propriilor mele sentimente care mă alertau.

       M-am întors și am fugit din nou fără să mă mai opresc și curând n-am mai auzit nici măcar pașii celor doi străini. Am mers cu toată crezarea mea în suflet în miezul pădurii, până când trupul mi-a cedat cu totul, iar energia incontrolabilă m-a părăsit ca pe un motor stricat. M-am împiedicat de o rădăcină și am căzut în genunghi. Atunci o voce cunoscută mi-a susurat la ureche pe un ton prădător.

      — Greu îți era să fi băiat bun Santgrey! Te cred și eu. Ai să vezi tu cât de grea-i fuga față de o sapă în mână!

     Am tresăltat înspăimântat și am sărit din loc cu trupul tremurând de spaimă. Dar prea târziu pentru vreo altă scăpare când am aterizat deja în plasa sorții mele severe.

     Inconștiența doare. Slăbiciunea arde. Fragilitatea trosnește. Inocența moare.

     Speranța e înșelătoria pe care sufletul și-o creează de dragul de a supraviețui.
Soarta e păpușarul suprem prea încăpățânat să asculte rugile păpușilor ei. Iar viața e crucea pe care o porți în spate până mori.

     Mi-am încasat atâtea lovituri pentru lecțiile pe care târziu le-am învățat și încă mă simt stânjenit să-ți spun că asta-i prima... atât de inocentă, plină de fragilitate, slăbiciune și inconștiență.