Așa cum mi-am dorit, zilele sau dizolvat una după alta. M-am acomodat stângaci în imperfecțiunea noului meu destin, hotărât să fiu cel mai cuminte dintre sclavi, de dragul de a nu amplifica văpaia pericolului pe care îl miroseam prin toți porii. Din zori și până în amurg la Adunarea de seară, munceam pe plantație. Rosemary se atașa tot mai mult de ideea de a-mi fi alături. Felix glumea pe seama tresăritului meu de fiecare dată când crengăria afinilor îmi pieptăna creștetul și ori de câte ori auzeam vocea domnului Willybert răsunând din capătul plantației. Dar cel mai mulțumită de dedicația mea pentru muncă era cu siguranță Corline, care îmi permitea să mă ascund în siguranța umbrei sale, ca să gust din afinele culese, pentru gălețile pline pe care o ajutam să le care. Era o înțelegere profitabilă pentru sufletul meu naiv și pentru pofta mea sălbatică de a mânca acele fructe mari cât unghia, albastre și atât de aromate, fără să fiu în văzul periculos al lui Willybert sau al paznicilor lui ciudați. Deșii Rosemary mă atenționa de fiecare dată să am grijă.

      Și totuși exista cineva care mă privea cu ură și regret, poate pentru totdeauna, din aceea zi apusă.

      Viola își mesteca sentimentele între dinții încleștați și își ascundea suferința în spatele unei fețe lipsite de viață.
Mai tot timpul evita să mă privească de parcă eram cea mai dezgustătoare făptură pentru ea. Soțul ei nu supraviețuise rănilor încasate din urma pedepsei crude pe care o primise. Chant pierduse mult prea mult sânge, pentru simplul motiv că îmi vorbise într-un mod interzis, iar Viola suferea orbită de învinuirea pe care o arunca neînduplecată asupra mea. O auzeam adesea, bodongănind printre suspine, la adresa mea în umbra colțurilor retrase și mă întristam, absorbind vina pe care o resimțeam în ciuda consolărilor primite de la Rosemary.  Văduvia o ofilea.

        ,,Dacă n-ar fi apărut nenorocirea asta de copil, n-ai fi murit dragul meu..."

        ,,De ce i-ai vorbit dragostea mea? Cerurilor, de ce m-ai părăsit...? De ce?"
       
        ,,Cum am putut să sfârșim într-un asemenea grajd de animale, la mila Celui de Sus? Oh... dragul meu..."
  
      ,,Numai din vina acelui diavol mic și a monștrilor nenorociți care ne bea  sângele din priviri! Numai din vina lor ai murit fără onoare! Numai din vina a lor! A lor! "
 
       Am încercat să ignor sulițele invizibile care mă străpungeau. Nu înțelegeam inerția rușinii de care mă izbeam și nici densitatea roșeții care îmi ardea obrajii de fiecare dată când priveam pe furiș. Dar simțeam că greșeam stând și privind ca un neobrăzat și nu mă înduplecam să fug de fiecare dată când mă încintam. Așa mi-am văzut de treabă.

        Cum zilele se risipeau cu munca, serile se terminau cu atrocitățile Adunărilor de seară, unde Willybert trăgea linie greșelilor pe care sclavii le scăpau oricât de tare se străduiau să le evite, sleiți de puteri și de vlaga vieții tot mai crunte. Fiecare pedeapsă la care asistam mă înspăimânta mai adânc și mă făcea să-mi țin mai strâns inima în dinți. Cei slabi cădeau unul câte unul în gropile comune din fundul îndepărtat al grădinii, fără cruci la căpătâi, fără lumânări aprinse și fără flori, pradă greșelilor lor, greșelilor altora, ori cruzimii care nu seca niciodată din ochii stăpânilor. Înainte și după Chant au urmat zile la rând alte câteva suflete, stoarse de foame și de neputință, ori de durere. Unii singuri, alții îmbăiați de lacrimile partenerilor de viață.

      Gemete smulse din chinuri regretabile. Plânsete de implorare neauzite. Urechi surde și inimi de solidă piatră. Rosemary îmi acoperea ochii și mă  strângea în brațe, ca să-mi ferească sufletul de suferința mută din jur. Felix îmi distrăgea atenția cu hazul lui tot mai palid. Corline mă ținea ocupat. Dar printre crăpături de degete, printre ușile întredeschise, ori prin aerul contaminat simțeam. Știam. Conștientizam.

     Traiul la conacul Dellarosa era un test de supraviețuire, o provocare sângeroasă pe viață și pe moarte. Cine nu era îndeajuns de cuminte, docil și puternic, se prăbușa. În viață nu rămâneau decât supraviețuitorii.

     Când sfârșitul verii s-a transformat în începutul toamnei, femeile s-au retras în bucătărie cu recolta culesă, iar bărbații au rămas pe plantație ca să sape pământul năpădit de buruieni, la porunca lui Willybert. Dezorientat, am vrut să mă alătur semenilor mei de gen, crezând că sapa ar fi putut fi mai ușoară decât o căleată plină ochi cu afine. Dar Rosemary m-a tras de mânecă, îndemnându-mă să abandonez gândul.

       — Drăguțule, sapa e pentru oamenii mari. Vino cu mine.

        M-am desprins timid de unealtă și mi-am îndreptat privirea șovăitor spre zâmbetul blând de pe chipul lui Rosemary. Deși ochii ei erau absorbiți  în masa unei griji binevoitoare, mă simțeam de parcă aș fi făcut o năzbâtie atingând ceva nepermis. Corline chicotea din pragul intrării cu ochii la noi, ținând o lingură de lemn în mână.

      — Nu-l mai cocoli Mary! Vrea și el să descopere!

       Rosemary m-a luat de mână și  întorcându-se cu expresia schimbată brutal către Corline, m-a condus spre intrare. Dezaprobarea îi domina tonul jos.

      — Te-ai gândit că ar fi bun copilul ăsta să muncească întâi de toate pentru tine.

     Corline a plescăit din buze deranjată, gesticulând în toate părțile cu lingura din mână.

      — Oh, haide Mary! Nu l-am rugat decât o singură dată să mă ajute! Nu-i vina mea că m-a ajutat necondiționat!

       Dar cu siguranță era a mea...

       Am plecat capul în pământ. Inima parcă îmi era arătată cu degetul.

      — Lasă-l în pace, te rog. E doar un copil. Niciunul dintre noi nu merită să ducă în spate chinul de care suntem înjugați inclusiv el, a îndemnat-o Rosemary cu o undă de amărăciune rugătoare în ton, ajungând în fața ei.

       Corline s-a dat la o parte din prag și a oftat, fără să mai scoată un cuvânt. Odată ce am pătruns în conac Rosemary s-a întors spre mine îngrijorată, cuprinzându-mi chipul cu mâinile ei bătătorite. Senzația blestemată de fierbințeală mi s-a infiltrat în trup.

       — Nu te mai lăsa păcălit data viitoare de micile ei recompense. Ești prea mic ca să muncești atât de mult.

       Am îngăimat din cap stânjenit, retrăgându-mi fața. Dar afinele pe care le savurasem cărând acele găleți în plus, îmi făceau stomacul să roadă în gol de poftă și sufletul să tânjească.
Când mâinile lui Rosemary mi s-au desprins de pe obraji, m-am ales cu răceala plăcută din urma atingerii sale și cu sfioșenia de care nu scăpam niciodată. Mă gândeam cu băgare de seamă la cuvintele spuse de Rosemary și la posibilitatea ca micile mele scăpări să nu fi deranjat pe domnul Willybert și doamna Aster.

      Era necesar să mă asigur ca probabilitatea pericolului în care mă aflam să fie cu mult mai mică decât statura mea. Cel puțin microscopică.

      Dar vocile țesute în conștiință mă îngrozeau. Mă panicau. Mă atacau.

      ,,N-are cum să te vadă. Crede-mă! Ascunde-te după mine!"

      ,,Vezi? Ți-am spus eu că-s bune. De asta nu ne lasă nici măcar să gustăm, că poate nu ne mai săturăm. Dar tu ești copil. N-au ce să-ți facă."

      ,,Copile nu mai mânca! Diseară o să te pedepsească! Ascultă la mine nu la șmechera asta!"

      ,,Niciunul dintre noi nu merită să ducă în spate chinul de care suntem înjugați."

       ,,O să te vadă! O să te pedepsească! O să te omoare!"

    ,,Din vina lui, bietul meu soț a îndurat pedeapsa! E vinovat! Trebuie pedepsit!"
    
    ,,Nu te mai lăsa păcălit data viitoare de micile ei recompense."

      Am tresăltat când Rosemary m-a  tras ușor de mână și m-am cutremurat căzând pe podeaua rece. Nu mai puteam ține în frâu spaima gălăgioasă din interiorul meu care îmi storcea ochii de lacrimi. Eram copleșit de intensitatea amenințătoare a emoții care mă străbăteau parcă dornice să mă devoreze bucată cu bucată. Șocul a erupt pe chipul obosit al lui Rosemary făcând-o să mă ridice cu brațele ei lungi și să mă îmbrățișeze cu toată compasiunea inoculată în ochi. Lacrimile îmi trasau obrajii, iar trupul îmi tremura.

       — Totul va fi bine puiule. Nu-ți fie teamă. Cât Cel de Sus mă va ține în viață te voi proteja cu toată putința mea. N-am să-mi permit să te pierd și pe tine.

       M-am cufundat în brațele ei cu inima răvășită, spărgându-mă în suspine în siguranța căldurii sufletești pe care o gustam înfometat, ba chiar disperat. Cuvintele erau neînțelesuri și confuzii blânde pe care nu ardeam de nerăbdare să le descifrez, dar care mă mângâiau. Mă făceau să mă simt prețuit. 

       Ai crede că ceva nu merge într-o astfel de îmbinare. Că un singur cui nu poate să susțină după plăci de lemn de dimensiuni diferite. Că n-are sens ca străinismul să fie atât de încâlcit în mrejele afecțiunii ori ale păsării. Dar oare te-ai gândit că neînțelesul tău ar putea avea multe secrete ascunse pe care nu vrea să ți le divulge?

       E un joc. E un puzzle. E un sentiment hexagonal cu șase laturi, șase vârfuri și o iluzie tridimensională care te înșeală și totodată îți spune adevărul.

      — Toate afinele pe care le-am cules trebuie sortate și spălate de mai multe ori ca praful și murdăria să nu ajungă mai târziu în paharul de degustat ale doamnei Aster. Apoi le trecem în căldarea de pe foc pe cele mai coapte și mai sănătoase dintre ele. Punem apă peste ele și le lăsăm la fiert până când se moaie și sunt gata de strecurat. Fierbem siropul care rezultă în urma strecurării în alt vas și îl amestecăm cu zahăr. După ce zahărul se dizolvă, se  formează în sfârșit șerbetul proaspăt pe care trebuie îl lăsăm să se răcească, ca mai târziu să îl turnăm în borcane.

       Explicațiile generoase ale lui Rosemary pluteau în aerul dulceag din bucătărie, printre femeile ocupate și vasele înșirate oriunde vedeai cu ochii ca să ajungă la atenția mea neastâmpărată. Stăteam pe un taburet aplecat cu mâinile într-un lighean plin până la refuz cu afine încă nespălate și sortam într-un vas, fructele de stricăciunile pe care le găseam. Fiecare afină trecea prin mâinile mele într-un ritm monoton care mă condamna la o plictiseală dură. Aveam enervanta senzație că ligheanul din fața mea nu se mai golea niciodată, deși castroanele de afine sortate pe care le dădusem mai departe se umpleau iute și dispăreau în stânga mea. Îmi pierse apetitul de a gusta, spre fericirea lui Rosemary care îmi fura afinele sortate ca să le spele într-un vas mai mare, în timp ce și ea la rândul ei avea în față găleți pline cu fructe încă neselecționate.

       — De ce trebuie să facem atât de mult șerbet? am întrebat nedumerit, văzând atenția tensionată din jur a sclavelor, față de sarcinile lor. Mie îmi plac afinele fără zahăr.

      Cu o expresie speriată, Rosemary s-a aplecat spre mine lăsând la o parte afinele nespălate și punându-și degetul arătător peste buzele mele.

       — Sst! Știu că Corline te-a lăsat să guști din afine, dar vorbește mai încet. Nu toți sclavii trebuie să știe că ai încălcat regula. Nimeni nu e întotdeauna de încredere, chiar și printre noi, mi-a șoptit ea cu băgare de seamă.

       Surprins am clătinat din cap, sorbind-o din priviri atente. Rosemary a aruncat o ocheadă precaută spre colțul îndepărtat al bucătăriei unde Viola clătea câteva borcane goale. Apoi s-a retras înapoi la locul ei, continuând să-mi vorbească în timp ce spăla afinele dintr-un castron.

      — Șerbetul este desertul preferat al doamnei Aster și afacerea preluată de secole de membrii familiei Dellarosa ca moștenire.

      Am rămas cu ochii curioși agățați de Rosemary, neînțelegând părți din cea ce îmi spunea, dar simțind esența importanței lor.

      — Noi trebuie să ne asigurăm că recolta de pe plantație să fie bogată în fiecare an ca șerbetul să fie bun de vândut mai departe și ca să putem supraviețui. Primele douăzeci de borcane care sunt gata rămân în cămara conacului, iar celelalte le  încărcăm dimineața în căruțe pentru vânzare.

       — De asta nu avem voie să greșim?  am murmurat nesigur, cu mâinile afundate în ligheanul din fața mea.

       — Da. Și de asta, drăguțle. Dar cel mai important pentru viețile noastre.

       Brusc abătută, Rosemary a înmânat mai departe afinele spălate și s-a întors la gălețile ei nesortate. Mi-am țintuit atenția la grămada mea, scotocind cu mâna printre fructele prăfuite. Tăcerea s-a așternut peste noi ca o boare de tensionată frică. Intensitatea grijii cu care munceam, verificând de mai multe ori fructele pe care le sortam, de teamă ca nici-o stricăciune să ne scape printre degete, mă copleșea. Palmele îmi tremurau. Ochii mi se năpusteau încordați peste fiecare afină, mai mare, mai mică, mai ovală, mai rundă, mai albastră, mai movalie, mai stafidită, ori mai hidratată. Aroma dulceagă și plăpândă levita în bucătărie înșelătoare ca un cântec de leagăn, răsunând din cușca unui monstru. Era tăcere peste zdrăngănitul vaselor și forfota pașilor agitați care se vânturau de colo colo în jurul mesei late încărcate cu borcane și oale. Paznicii lui Willybert ne supravegheau de la ușă, cu ochii lor rubini ca de vultur.

       Niște pârăcioși enervanți, negrii și reci care erau tot timpul acolo în umbra pereților, ori a copacilor, țintuindu-ne mișcările mereu.

      Să nu crezi că poate mai aveau milă să ne scuze. Nici vorbă! Ba chiar puteau foarte bine să fie călăii noștri.
       
       Am răsuflat ușurat când în sfârșit am ajuns la jumătatea ligheanului. Putea fi atât de greu dar nu imposibil. Poate aș fi fost mai fericit, jucându-mă cu sapa afară. Dar ce puteam ști? Rândurile de pe plantație erau kilometrice. Rosemary îmi voia doar binele, deși mă zmorcăiam fără lacrimi în tăcere cu gândul la cât de mult mai aveam de sortat până la fundul vasului.
Detestam atât de tare monotonia încât cu greu mă abținem să nu năvălesc pe ușă afară. Dar forța activă a fricii era mai puternică de fiecare dată decât rezistența mea.

       Când am vrut să-mi îndrept capul ca să mă relaxez de la statul prea mult aplecat, un alt paznic s-a repezit în bucătărie dând ușa la o parte.
Ce bine! Ne simțeam prea singuri fără un al treilea pârâcios prin preajmă. Am rămas nemișcat holbându-mă la el, până când mi-am dat seama că se îndrepta amenințător spre mine.

       Sigur mă văzuse gustând afinele!
Rosemary avusese dreptate, nu trebuia să ascult de Corline!

       Dar de ce m-au lăsat să cred că am scăpat? De ce voiau să mă pedepsească acum?

       Oh, stai! Eram mai special...

      Mi-am frământat gândurile, amintindu-mi de vorbele revoltate ale unui sclav din prima mea zi, când Felix nu fusese pedepsit în fața tuturor.

     ,,Dar de ce nu-l bat în fața tuturor? Are funduleț de aur ca potaia de Santgrey? Nu se mai poate așa ceva! E bătaie de joc pe spinările noastre!"

      Pe mine voiau să mă pedepsească diferit?

      Ce tare aș fi vrut să înțeleg ce voise să spună cu asta...

      Am înghițit în sec, ghemuindu-mă bruc după lighean și scăpând afinele pe care le aveam în mână, pe jos. Inima îmi bubuia în piept. Trupul îmi tremura. Simțeam că mă sufocam în strânsoarea spaimei, paralizat de cea ce știam că urma. Aveau să mă lovească până când aveam să mor, așa cum făcuseră cu Chant și toți cei care pieriseră în urma lui uciși de cruzimea loviturilor prea multe și a sângelui pierdut. Știam asta! Simțeam asta!

     Femeile își continuau sarcinile, aruncându-și priviri înspăimântate. Rosemary le lua exemplul, tremurând cu un castron în mâini. M-am ghiricit mai strâns cu răsuflarea întretăiată, auzind ultimul pas al paznicului, răsunându-mi iute în urechi. 

       — Ridică-te! Doamna Aster și domnul Willybert vor să te vadă! mi-a ordonat bărbatul cu o voce glacială, lipsită de emoție, apoi m-a apucat brutal de braț.

       Am tresăltat îngrozit, mișcând ligheanul din fața mea și m-am ridicat pe picioare, mai mult târât de brațul lui puternic.

        — Stați, vă rog! E doar un copil! N-a făcut nimic! a implorat Rosemary, sărind de la locul ei, cu ochii scăpărându-i de amărăciune și disperare.

        Voia să mă salveze. Voia să-mi fie alături. Inimii ei altruiste nu-i păsa de riscurile la care se expunea.

        — Nu te privește pe tine sclavo! Dă-de la o parte!

         Stors de orice urmă de empatie în privirea-i sângerie, paznicul a îmbrâncit-o pe Rosemary și m-a scos din bucătărie sub privirile tăcute ale femeilor, care nu aveau nicio putere să mă ajute. Am izbucnit în plâns, zbătându-mă în strânsoarea mult prea puternică a bărbatului, uitând de sfatul lui Rosemary de a nu-mi arăta opunerea în fața paznicilor mai ales când urma să-mi primesc pedeapsa. Protestatul nu-mi aducea decât mai multă cruzime din partea lor. Inutil însă. Panica pusese stăpânire pe mine. Mi se inoculase în sânge. Nu mai aveam scăpare.

        M-am zbătut târât pe holuri tot mai elegante, tot mai curate și tot mai grandioase în care roșul predomina, împreună cu lambriurile închise și statuile din marmură. Parcă ne teleportasem într-un cu totul alt loc. Uimirea s-a pitit în conștiința mea înghițită de spaimă. Stând numai în anexa cea mai îndepărtată destinată sclavilor care nu era altceva decât cărămidă, pământ și piatră, nu văzusem niciodată până atunci, restul conacului. Am obosit și am renunțat să mă mai opun. Mi-am șters obrajii de mâneca lungă a cămășii, amintindu-mi ce mă aștepta. Dar nu îmi puteam controla lacrimile.

       Îmi era frică de durerea ce mă păștea, doar gândindu-mă la brutalitatea cu care îi văzusem pedepsiți pe unii dintre sclavi pentru niște greșeli minore, ba chiar absurde.

       Nu voiam să sfârșesc așa.

       La scurt timp paznicul s-a oprit din mers. M-a smucit în fața unei uși imense din lemn scluptat. A bătut ușor cu pumnul deasupra clanței aurite și deschizând-o m-a împins înăuntru, ca pe un animal în grajdul său. M-am dezechilibrat și am căzut, tremurând din cap până în picioare. Clicul decisiv al ușii închise s-a auzit în spatele meu ca o undă vagă a unui semnal de alarmă stricat.

       Stăteam ghemuit pe covorul roșu de pe podea, așteptând violența crudă pe care o prevesteam. Primejdia mișuna în jurul meu, cuprinzându-mi inima agitată în strânsoarea magnetică a ghearelor sale. Am refuzat să îmi ridic capul din pământ de frica năpastei care bătea darabana pe creștetul meu, chiotind și amuzându-se de puștiul traumatizat pe care îl reprezentam. Un miros dulceag de parfum mă inunda, aducându-mi proaspete valuri de confuzie. Brusc mi s-a părut că țesătura covorului pe care stăteam era desăvârșit de moale pentru genunchi mei. Abia atunci alarma mi s-a declanșat, chițăindu-mi răgușită în rațiune și am auzit o voce distinsă, sâsâind.

       — Din câte observ, a fost cuminte. Atât de cuminte încât n-are nici-o zgârietură. Nu-i așa dragule?

       Mândria acidă a doamnei Aster susura printre cotloanele spasmelor mele, ca o mană înșelătoare, picurând peste recoltele ofilite de secetă.

       — Cu o minte goală e atât de ușor să lucrezi!  Legea turmei nu dă greș niciodată. Instinctul docil a prins deja rădăcini adânci acolo unde răzvrătirea își mai făcea de cap, s-a lăudat Willybert pe seama mea, de parcă ar fi dresat un câine turbat. Ar putea fi un model pentru ascendenții săi.

       — Cât de frumos! Mă faci să cred că ar fi trebuit să iau în calcul mai devreme un asemenea potențial. Adulții sunt mult prea obositori.

     Oare ar fi trebuit să mă simt flatat? Greu de crezut, când teama era singurul sentiment pe care îl cunoșteam cel mai bine.

       Dar totuși... nu îi auzisem niciodată vorbind frumos despre efortul unui sclav. Ceva mirosea diferit.

        — Ridică-te, Santgrey!

       Ordinul dur al lui Willybert mi-a secerat suflarea, mobilizându-mi oasele fără opunere și fără șovăială. M-am înălțat cât eram de scund, dar mi-am păstrat capul în pământ. N-aveam curajul să privesc în jur, deși mi-am dat seama că nu mă aflam nici pe departe într-una dintre temnițele din subsolul conacului, și nici pe platforma din Sala Centru. Tot cea ce îmi închipuisem părea să încaseze o întorsătură sinistră a realității, la trei sute șaizeci de grade.

       — Vino mai aproape.

       Am pășit în față cu grijă, parcă temător să nu pătez cu tălpile mele murdare covorul lung și catifelat, întins peste plăcile gri și lucioase de marmură. Oricât de ciudată îmi părea situația în care eram nu puteam să nu mă gândesc nici măcar un moment la probabilitatea ca tot cea ce vedeam și auzeam să fie doar o fațadă. Încă  așteptam cu inima în gât să mă ciocnesc de acea barbarie cu care fusesem încătușat și marcat. Încă presimțeam pericolul în care mă aflam.

       Am ridicat subtil privirea pe sub gene, rostogolindu-mi ochii în toate părțile. Pereți tapițați cu modele auri și ferestre încadrate cu draperi de catifea conturate de ancadramente decorative. Câteva scaune cu spătare cioplite în motive florale bogate, un șemineu și o masă largă pe care o hartă uriașă era întinsă. Rafturi cu cărți, teancuri de hârtii, bufete și fel și fel de statui. Toate se perindau în fața mea.

       Tare mi-aș fi dorit să știu de ce mă considerau atât de special, încât locul meu de pedeapsă să fie o sală atât de spațioasă și de rafinată.

       Tolănită pe un jilț în fața șemineului, cu brațele suspendate leneș peste rezemători și cu o havană aprinsă între degete, doamna Aster mă sorbea din priviri atente, parcă vrând să-mi analizeze fiecare carou șters de pe cămașă și fiecare strat de murdărie și de praf care îmi acoperea obrajii mânjiți de urmele lacrimilor. Rochia din satin roșu, împodobită cu broderie din dantelă neagră i se revărsa în valuri până în podea, asortândui-se cu ochii rubinii și cu colierul bogat de la gât. Părul roșcat îi era prins în captivitatea unui coc acoperit cu o plasă din aceeași dantelă neagră. Stând lângă ea cu brațele la spate sprijinite de baston, Willybert părea să fie ca un majordom elegant, dar în același timp ca un gardian, în preajma ei, îmbrăcat în costumul său negru, cu părul dat pe spate și perciunii în evidență.
      
       — Oh! Arată delicios de mic. Trebuie să-l inițiezi cât mai repede. Nu mai pot aștepta să pierd atât de mult timp până crește, a izbucnit ea hotărâtă, renunțând la poziția leneșă.

        Mi-am plecat ochii în pământ, atacat, stând în umbra lor. Willybert s-a crispat de uluire în mod neașteptat. Dar tonul neimpresionat l-a dezamorsat. 

       — Dar... vă rog să nu exagerăm! N-are nici zece ani.

       — Nu-mi pasă! E mult mai inteligent decât pare. Va prinde repede.
Și dacă și dacă își va pierde un picior din nesăbuință va învăța să meargă fără el. Așa că bate fierul cât e cald, dragule! a insistat doamna Aster, bătând cu degetele în brațul jilțului, apoi a tras cu poftă din țigare.

       Rotocoale de fum s-au răvășit prin aer, înecând aerul. M-am cufundat în amenințarea cuvintelor auzite. Lacrimile îmi stagnaseră parcă în orbite.

       — Necruțătoare ca întotdeaun, a chicotit Willybert satisfăcut, uitând de îndoieli.

       Cu un rânjet solid pe chipu-i palid, doamna Aster s-a ridicat de pe fotoliu  apropiindu-se de harta de pe masă, scuturându-și capătul havanei într-o scrumelniță.

       — Pentru prima probă, vreau să ne jucăm puțin.

        ,,Prima probă"? Adică... voiau să mă testeze? M-am cutremurat bombardat de incertitudine și spaimă.

        — Mi-ai spus mai devreme că contele Ayman a început să cumpere de la noi. Așa-i? a murmurat ea, pe un ton fin, îndoindu‐și în sus brațul în timp ce-și ducea încă o dată havana la gură.

        — Da. Cred că deja dependența și-a găsit rostul acolo unde trebuia.

        Willybert se plimba în jurul mesei cu o mână în buzunar, lovind ușor cu bastonul în podea. Fiecare bocănitură îmi trezea și îmi încărca pieptul de presiune, ca o numărătoare inversă ce-mi avertiza conștiința.

         — Ah dragule, dar nu trebuie doar să crezi! Credibilitatea poate fi înșelătoare de atâtea ori! Nu e primul nostru atac, a exclamat ea cu emfază, expirând fumul înecăcios.

        — Știu draga mea. Dovada trebuie exploatată mereu la fața locului.

       Doamna Aster s-a aplecat deasupra hărții, presându-și hotărâtă degetul arătător pe hârtia îngălbenită.

        — Couver e un oraș nesemnificativ lângă Atharia. E o țintă ușoară și ideală pentru o primă încercare. Așa că vreau să-l iei pe Santgrey, să-i faci o vizită contelui Ayman și să adulmeci ce se întâmplă acolo. Fără teatru, fără complicații, fără sfori. Doar ochi și urechi de iscoadă, ca să-l văd pe piticul ăsta că învață.   

        — Deci vreți să-l pun la o încercare serioasă? a surâs Willybert oprindu-se în loc și țintindu-și ochii convinși spre ea.

       Cu un zâmbet satisfăcut pe chip, doamna Aster a lăsat țigareta în scrumelniță și s-a apropiat amenințător spre mine. Am înghițit în sec, vrând să mă îndepărtez cât mai repede. Accelerația spasmelor o luase razna în pieptul meu. Dar mâinile ei lungi și reci, m-au prins de umeri înainte să pot face măcar un pas. 
 
       — Da, cu siguranță că da! Am așteptări mari de la fățuca asta mocilită. Inocența lui mă duce cu gândul la drăgălășenia unui pui de șarpe care abia învață să muște, dar care încă pare demn de milă. Înșelăciunea care zace în el e o armă perfectă! Aproape inofensiv! a replicat ea cu o admirație diabolică în ton, devorându-mă cu ochii ei roșiatici și anormali de strălucitori.

       Am înghețat pe loc, căutându-mi instinctul de a fugii printre sutele de ictusuri ale panici care îmi atacau trupul firav și sufletul neajutorat. Răceala mâinilor de pe umerii mei îmi amintea de țipetele de durere pe care mi le smulseseră acei doi monștrii în ziua ritualului. Privirile reci îndreptate asupra mea îmi aminteau de bărbatul care mă atenționase în acea zi și care plătise cu prețul vieții pentru îndrăzneala lui. Umărul drept încă mă ustura la atingere. Lacrimile încă mă podideau mai grele și mai îngrozite, iar neliniștea nu-mi dăduse pace nici măcar o clipă din acele momente.

        — Ce ochii mari și ce piele fragedă! Parcă îi aud inima cum bate de frică să nu-l zdrobesc, a murmurat fascinată, aplecându-se spre mine. Oh, puișor de șarpe... Nici nu ști cât de bine e să-ți fie teamă. Curajul nu te poate aduce decât în prag de moarte, iar noi n-avem nevoie de asemenea răsfățați.

        Cuvintele ei decadente mi-au reverberat în conștiință, trezindu-mi aceeași nesiguranță pe care nu o puteam defini. Brusc s-a ridicat, poruncindu-mi pe un glas glacial.

       — Jos! Arată-mi ce-ai învățat!

        Am picat tremurând în genunchi, ghemuindu-mă în dominația siluetei sale și i-am sărutat mecanic picioarele ascunse sub rochie, așa cum văzusem dese ori la cei câțiva sclavi care primeau ordine direct de la ea. Rosemary îmi spusese că un asemenea gest arăta respectul și supunerea pe care stăpânii noștri erau obsedați să le vadă.

        — Vrăjitoarea aia prostuță habar n-avut nimic. Am ales cea mai letală armă pentru Ekuantida! a chicotit doamna Aster și și-a strecurat brucs degetele prin părul meu, mândria perfidă revărsânduse în vocea-i ascuțită.

         Am încercat să-mi retrag creștetul, străduindu-mă să-mi înfrânez tremurul trupului. Dar degetele ei lungi s-au încâlcit atât de strâns în părul meu încât chiar și cea mai subtilă îndrăzneală pe care am făcut-o a devenit dureroasă. M-a tras atât de tare de păr încât mi-a scăpat un geamăt, numai bun să-i delecteze satisfacția, apoi mi-a dat drumul zguduindu-mi tot trupul încordat.

        — Bun băiat.

        Dulceaga ei ironie m-a împroșcat imediat după ce s-a îndepărtat, ca un prădător mulțumit de mirosul capturii sale. Am rămas în genunghi înfricoșat și cu capul în podea. Picioarele mă dureau de la statul pe podeaua rece și tare. Pieptul îmi pulsa incontrolabil ca un motor turat. Ochii încă îmi erau umezi din vina sentimentelor incapabile de a se solidifica. La semnul doamnei Aster, Willybert m-a smucit din loc, forțându-mă să îl urmez înafara sălii.

       Atunci prea târziu mi-am dat seama că îmi doream să mă întorc în monotonia muncii de la bucătărie și în brațele calde ale lui Rosemary.

       Cât de nerecunoscător am fost să nu apreciez asemenea momente la valoarea lor! Și cât de nerecunoscător aveam să mai fiu!

        Auzi ,,plictiseală"! Inconștiență de copil neastâmpărat.

        Ca să vezi! Fusesem prea ,,tentat" să ascult de Corline ca să îmi mai pese de regula cumințeniei. Afinele fuseseră mai gustoase decât siguranța mea și decât atenționările lui Rosemary.

       Voisem ,,noutăți". Sortatul afinelor mă ,,plictisise". Firește! Doar aș fi fost prea exemplar să mă bucur de momentele de pace cât încă le avem.

        Afurisita asta de lege a turmei!  Blestematul ăsta de conac! Monștrii  ăștia nenorociți!

        Greu îmi pierd cumpătul, dar și mai greu e să mă astâmpăr odată ce îl pierd.
Supărarea pe sine e o maladie de care nu-ți doresc să suferi vreodată.
Ascultă-mă ce îți spun! E mai devoratoare decât cancerul, pentru că-ți roade sufletul.