Presiunea îi colorase atât strident obrajii bucălați încât pistruii îi erau scufundați în roșața proeminentă. Gâtul acoperit de piele lăsată, îi pulsa revoltător de încăpățânat între degetele mele, de parcă era dispus să își irosească întreaga protestare pentru o fărâmă de aer. Un licăr batjocoritor de viață îi tachina irisurile ciocolatii, nedispus să părăsească cu una cu două acel trup ieftin. Dar ochii i s-au prefăcut dintr-o dată în rubine amenințătoare și atât de cunoscute.

     — Ah, prostuțo... Ai atâta amar de dreptate! Ai crezut că poți să scapi prin urechile acului... Te-am avertizat să renunți la răzbunare pentru binele căpățânii tale! Nici focul nu te-a convins! Nu mi-ai dat ascultare... a glăsuit Marcie, privindu-mă cu un zâmbet neobișnuit ce trăda o cruntă amenințare.

      Vocea îi devenise crudă, liniștită și mult prea rece. Chipul morbid și palid atins de sufocare îi era pătruns de o grimasă stranie, iar respirația ei parcă se adaptase strangulării mele, refuzând să se stingă. M-am crispat plină de nesiguranță, simțind dintr-o dată că convingerea mea de mai devreme fusese doar o nălucă ce mă înșelase cu privire la ultimele momente ale servitoarei. Cuvintele ei mă înjunghiau fără milă în senzația mult prea dură de suprindere, iar privirea dominată de acei ochi roșii îmi distrugea satisfacția.
Negarea mă întorcea spre hăul întrebărilor. Era imposibil...

    Aceea nu mai era Marcie cea pe care o cunoscusem în lunile petrecute în bucătărie.

    — Știu totul despre tine, Nadine! Dar pare că ți-a plăcut să guști mai bine teatrul meu! M-ai chinuit atât de mult... Oh... atât de mult... Nici nu-ți imaginezi, cât rău ți-ai făcut fără să ști. Ești adorabil de idioată, a continuat ea cu același zâmbet drăcesc.

      Mi-am slăbit strânsoarea, stoarsă de șoc. Nesiguranța, furia și mirosul blestemat al iminenței îmi amenințau mintea copleșită. Setea de a închide gura lui Marcie pentru totdeauna îmi pierise sub brutalitatea ultimelor clipe.

     — Ucide-mă, Nadine! Ucide-mă dacă crezi că așa ai să mergi mai departe cu mizeria ascunsă sub preș, m-a îndemnat ea, ținându-mi strâns mâinile de tul ei.

      Și s-a stins sub ochii mei năuciți de confuzie și furie, de ură și nesiguranță.
A pierit în urma pașilor mei grăbiți de spaimă. Apoi a dispărut scufundată în noianul zvonurilor și al șocului, al întrebărilor fără răspuns și al tăcerii cumplite.

      Am cufundat pensula stufoasă în pudra prăfoasă, atingând ușor obrajii palizi ai reginei. Tenul brăzdat de liniile fine ale ridurilor îi era cufundat într-o grimasă pe atât de neutră pe atât de rece. Buzele pline îi erau strânse sub presiunea plictiselii obișnuite și a normalității intime ce nu le impunea să  se străduiască a zâmbi. Ochii îi scăpărau însă pierduți în oglinda generoasă de cristal ce-i încadra relflexia nemilos de adevărată.

       Îi plăcea să-și vadă obrajii presărați cu nițică culoare, însă nu se avânta cu capul înainte în arta machiajului care părea în ochii societății destinată doar femeilor ușoare nicidecum doamnelor din înalta societate și mai ales reginei.
Voia să strălucească ca o adevărată suverană chiar și în intimitatea ieșirilor ei, deșii nu prefera să pară ca un păun împopoțonat ce abia își târa trena de pene colorate în nuanțe stridente. Moderația părea să fie o regulă ciudat de străină pentru caracterul ei pretențios, însă nu și bătută în cuie.
Rochiile stufoase cu crinolină erau nelipsite din vestimentația ei, iar pălăriile decorate cu flori și panglici,  aurii erau la ordinea zilei în cazul plimbărilor de după-amiază alături de asortatele umbreluțe dantelate. 

       Afară amurgul se perinda printre faldurile aurii ale draperiilor groase, iar momentul cinei regale bătea la ușă.
Mi-am retras pensula în tăcere, dându-i voie aș admira din plin chipul încadrat de ondulate șuvițe aurii. Ultima zi din săptămâna de probă se surgea lent sub nerăbadarea mea împunsă de la spate de îngrijoare și neliniște.

      După ce fugisem spre dormitorul regal în acea noapte, lăsând în urmă cadavrul lui Marcie ca și când nu s-ar fi întâmplat nimic, satisfacția mea începuse a pierii încet. Zvonurile și curiozitatea șocantă care au răsărit apoi la curtea regală îmi înghionteau nesiguranța din cuget. Normalitatea cu care zilele îmi treceau părea un contrariu convins. Singurătatea îmi  acoperise urmele. Cecylle trata incidentul cu indiferență de parcă Marcie ar fi fost o străină pentru ea.  Lipsa amenințărilor și a bănuielilor adresate mie îmi dezorienta simțurile surprinse, chiar dacă simțeam cum masca mea devenise mult prea transparentă pentru cei din jur. Stăpâna mă încuraja cu hotărâre, spunând în momentele noastre de la ascunzătoare că moartea lui Marcie fusese vitală pentru siguranța planului. Ultimele vorbe ale lui Marcie însă mă bântuiau fără milă, mișunându-mi gândurile stârnite.

      Ochii roșiatici cu care mă privise atât de straniu și tonul rece care nu-i aparținuse, îmi erau impregnate în minte sub semnul unor întrebări mult prea întortocheate.

     ,,Te-am avertizat să renunți la răzbunare pentru binele căpățânii tale!"

     Despre ce anume vorbise? De unde știa ea despre planul stăpânei?

     Vorbele bărbatului misterios care ne amenințase la ascunzătoare mi-au reverberat deodată în minte. Săgeți ascuțite au început a-mi străpunge suflările, deșii mă chinuiam a nu trăda vreun semn de panică în fața reginei.

     ,,Dacă îți dorești să nu-ți zboare capul mai târziu din vreo ghilotină, retrage-te Myelefer! Altfel tot adevărul va răsării într-o zi și nimeni nu te va scăpa din groapa pe care ți-o sapi acum! Îți reamintesc că știu totul, iar dacă eu știu totul, curând toată lumea va știi!"

      Nu putea fi el... era imposibil... Îmi spuneam de fiecare dată când îl auzeam, amenințându-mi cugetele tulburate și aceleași cuvinte mi le repetam și în acel moment. Marcie murise în ochii mei și nimic nu putea fi schimbat.

      — Pregătește-mi niște ceai pentru când mă întorc de la masă. Mă doare capul, mi-a ordonat regina ridicându-se  de pe taburet, gata pentru cină, dar cu privirea pălită nițel de disconfort.
      
       Am încuviințat din cap îndepărtându-mă în tăcere. Corpul fuzionat îmi era cucerit de spasmele neliniștii, deși nici nu-mi îngăduiam să-mi alunece vreo fărâmă pe gheața fățarnică a ochilor mei indiferenți. Am pregătit în liniște ceai de ghimbir. Știam că ghimbirul era pe lista preferințelor ei, după iasomie și că printre proprietățile sale binefăcătoare se afla și ameliorarea durerilor de cap.

      Mă familiarizasem forțat cu noile mele sarcini a căror monotonie era atât de firească și de benefică pentru dorința stăpânei și a mea de a impresiona cum nu se putea mai bine așteptările reginei. Însă agitația îmi era ca o piedică subtilă, mai ales în acea zi în care așteptam cu vârf și îndesat decizia ei de a mă alege în permanență ca servitoare personală. Mâinile îmi tremurau ușor când mă duceam cu gândul. Inima îmi bătea mai profund, iar sufletul mi se ghemuia mai strâns în colivia sa.

       Următoarea treaptă a planului șovăia să apară din neant.

        Regina s-a întors în dormitor după nici o jumătate de oră, flacără de însoțitoarele sale ce purtau pe chip o ușoară îngrijorare. M-am repezit, așezând în tăcere tava cu ceainicul de argint pe măsuța de lângă pat. Elleyne s-a apropiat, refuzând să le vorbească însoțitoarelor ei în ciuda întrebărilor adresate despre starea sa și le-a făcut semn paznicilor să închidă ușa. Fața îi era cucerită de o undă mohorâtă. Am plecat capul în pământ, retrăgându-mă.

      — Rămâi, mi-a murmurat în semn de îndemn, așezându-se pe pat.

      Am staționat pe loc, uluită preț de o clipă de tonul ei calm și lipsit de impunere. Durerea de cap părea să îi irite radical starea, însă nu și chipul învăluit în seriozitate. M-am apropiat trasă de instict, turnându-i ceaiul fierbinte în ceașcă. Cum putusem oare să uit s-o fac și să plec ca o afurisită ce nu-și cunoștea slujba? Aroma ghimbirului dansa prin aburii ce se unduiau deasupra lichidului gălbui.

        — Am ceva să îți spun, a grăit regina, privindu-mă cu aceeași seriozitate rece ca o miezul lui decembrie.

        Am înghițit în sec, rămânând pe loc, deșii ființa îmi era atacată de sentimente ce nu-și găseau astâmpărul în nerăbarea care mă măcinase atât amar de vreme.

        — A trecut o săptămână de când ai venit temporar în slujba mea.

       A apucat ceașca de ceai scurtând-o cu criticism și a sorbit o gură de ceai, șovăind printre cuvinte, de parcă își dorea să îmi întindă la maxim freamătul emoțiilor.

        — Te-ai descurcat impresionant pentru primele tale zile. Oh, dar...

         Mi-am strâns mâinile pe la spate, simțind presiunea momentului sufocându-mă. Cerurilor, mă tortura numai din vorbe. Dar... dar... dar ce...?

        — Ai uitat să iei apa de pe foc înainte să fiarbă. Temperatura ceaiului e impropie. Hmm... dar... a început regina, mângâind cu degetele ceașca.

     Frustrarea m-a luat prin surprindere, mustrându-mă. Respirația îmi era gușuită. Of, fir-ar să fie... Perfecționismul ei era ucigător.

      — E tolerabilă.

      Am respirat ușurată, de parcă greutatea de pe umerii mei era cu mult spulberată de influența cuvintelor ei.
Regina și-a desprins atenția asupra ceștii, țintuindu-mă din nou cu privirea.

      — Am auzit de la Esteban că ai trei copii acasă. Îi poți muta aici, într-o cameră de servitor să-ți fie mai aproape, mi-a sugerat cu graiul calm și hotărât, de parcă mi-ar fi dat voie să servesc ceaiul cu ea în ciuda diferenței uriașe de statut.

       M-am prăvălit în uimire și satisfacție, adulmecând aprobarea din cuvintele sale. Eram atât de aproape de pasul următor, încât abia îmi puteam stăpânii emoțiile murdare.

        — Nu vă faceți griji pentru mine. Îi am în grija vecinei mele, am grăit abia îndrugându-mi minciuna, turmentată de cea ce tocmai simțeam.

        — Ah, îmi închipui. Te poți gândi mai mult timp la asta. Mâine te vei muta aici și mă vei sluji permanent.

       La auzul cuvintelor sale m-am avântat liberă în mulțumire, dând voie satisfacției a-mi contopii cugetele diabolice, cu drumul atât de lin al planului ce se întindea înaintea corpului meu fuzionat, mai promițător ca niciodată. Regina mă sorbea din priviri cu indiferență. Disconfortul  încă îi stăruia în irisutile de nuanța rece a ametistului. Însă ce mai conta pentru  mine? Decizia ei însemna totul.

      Poate chiar aceea durere de cap o mânase spre o asemenea alegere.

       M-am fâțâit de colo colo capturată de ultimele mele sarcini înainte de plecare. Am tras o fugă la bucătărie să duc tava cu ceainicul înapoi. I-am spălat fața de pudra pe care i-o aplicasem. I-am desprins părul din cocul pe care il făcusem. Am dezbrăcat-o de rochia aurie pe care o purtase la cină și am îmbrăcat-o în cămașa de noapte. Și am avut grijă să nu mai întârzii cu frunzele de varză, prin grădină așa cum o făcusem în aceea noapte ucigașă.

       Amurgul a pierit iute sub bezna nopții, iar ultimul meu moment de plecare s-a ivit din nou odată ce regina s-a cufundat în patul ei larg, adormind cu masca de frunze verzi pe față. M-am întors târziu în noapte la bucătărie să-mi caut porția de supă. Nimeni nu mai zăbovea la ora aceea la masă. O plăcută ușurare pentru sufletul meu obosit ce nu voia să dea nas în nas cu răceala din ochii șterși ai lui Camy, ori cu șuștelile care zumzăiau necontenit între servitori după ce cu toții știau despre legătura mea cu Livester, ori poate chiar mai mult.

     Mă speria gândul că cu toți ar fi putut avea habar de planul stăpânei. Însă nici măcar un semn nu îmi dovedise o  asemenea scânteie destinată să ardă întregul meu car cu fân într-o clipită.

     Poate Marcie doar voise să mă sperie cu delirul ei prostesc. Dar acei ochi roșii? Acea voce? Nimic nu putea avea un biet răspuns într-o asemenea enigmă.

       Am turnat pe gât toată supa pe care o mai găsisem rămasă în oală. Până în acel moment nu cunoscusem deliciul de a mânca singură într-o uriașă bucătărie cufundată în tăcere. Era o clipă absolut împăciutoare în care până și mâncare mai avea un dram de gust.
M-am ridicat de la masă cu stomacul plin și am părăsit bucătăria, lăsându-mă înghițită de bezna neînfântă de felinarele de pe coridor.

      Mergând orbește prin întunericul ce parcă se ivea, ca o provocare de dinaintea drumului meu spre ieșire, am auzit o pereche de voci, răsunând pe hol. Contrazicerea vuia liberă printre cuvintele distorsionate de ecoul pătrunzător, iar liniștea se clătina în agonie, ca un trup atins la țintă care mai avea voința de a se ferii pentru existența sa din calea altor săgeți. Am pășit spre direcția din care zarva înflorea lipsită de rețineri, pe sub ușa biroului lui Esteban din jurul căreia răsărea o urmă fadă de lumină.
Urechile îmi erau ciulite de curiozitatea și tentația care nu-mi dădeau pace niciodată. Însă de data asta interiorul îmi fremăta de nesiguranță, de teamă și de o speranță învăluită în impuritatea gândurilor mele toxice.

      — Ah dragule! Te rog să mă crezi, e o mincinoasă și o ticăloasă. Locuiește într-o casă părăsită și n-are niciun copil!
      
      Cuvinte de fier și un grai dureros de cunoscut, se avântau prin zidul crăpat al indiferenței stăpânei, sfâșiindu-mă cu sălbăticie. Mi-am lipit urechea de ușă, prăbușindu-mă în genunchi cu răsuflarea retezată de șocul nemilos.
Picioarele nu mai voiau să mă asculte.
Ochii îmi erau pierduți prin crăpătura luminoasă a ușii. O slujitoare cu părul crețuliu îmbăiat în cerneală și chipu-i tineresc dominat de-o ură nemărginită pe atât de cunoscut pe atât de șocant. Un bărbat îmbrăcat în același pardesiu pe care îl purta mereu, cu abdomenul proeminent și statura corpolentă imposibil de urnit. Un ciocan și o nicovală ce-și susțineau rezistența riguroasă de ambele părți se ciocneau la nesfârșit devorând bucată cu bucată, biroul neînsemnat dintre ei, calea de mijloc ce-i separa.

      Aș fi vrut să pot avea puterea de a-mi spune din nou că era imposibil, însă nu mai aveam vlagă nici să respir.

      — N-are niciun sens pentru mine Camylle. Îți răcești gura degeaba. Unde sunt dovezile că slujitoarea Nadine e o impostoare? Unde e adevărul acuzațiilor pe care le-am tot auzit și le aud și acum? am auzit graiul respingător al lui Esteban, sfârtecând vorbele slujtoarei. 

      — Bietul de tine! Nu vrei să crezi  nici măcar simplul fapt că ți-a luat mințile. Oh, dacă ai știi cât i-ai permis să se joace! Oricât ai încerca să îmi  respingi vorbele, știu tot cea ce ea nu a vrut ca tu să știi! E o vrăjitoare ticăloasă care a venit aici doar pentru un singur scop! Am dovezile!

      Vocea lui Camy tuna plină de răceală în încăperea îngustă a biroului.
Acela nu era graiul ei. Aceea nu era ea.
Totul trebuia să fie aievea. Aveam nevoie să fie aievea. Însă duhoarea morbidă a trădării mă sufoca cu mirosul ei atât de putred și adevărat. Îmi sfâșia simțurile de mult răpuse. Mă ucidea cu fiecare secundă în care imaginea amară de pe retina mea îmi ardea ochii și îmi masacra sufletul păsător. Confuzia îmi atârna ștearsă la căpătâiul cugetului atacat de damnate întrebări.

     Lacrimile nici nu mai aveau vreun scop de eliberare pentru sentimentele mele stoarse de putere, ci doar o amintire a însuflețirii ce-mi sângera undeva între acele gratii groase și reci ale fuziunii.

      —  Du-te acasă Camylle! Dacă chiar ai atâtea de spus, poți să vii mâine în zori cu dovezile! Se întârzie și vreau să plec! a izbucnit Esteban neconvins și sătul de acea conversație care nu dădea să se mai termine și s-a ridicat în capul oaselor de la birou, dând să se îndrepte spre ușă.

      Am tresărit înspăimântată. Camy l-a tras de braț oprindu-l în loc, cu mâna tremurândă. Ochii îi scăpărau agitați spre bărbat. Pe chip îi plutea o înverșunată încăpățânare încărcată de nevoia de a insista.

       — Dar am dovezile acum! Am rețeta cu care ți-a întors mințile!

       M-am prăvălit în valurile nesiguranței, arzând încremenită în contradicția cugetelor stăpânei.
Nu putea fii posibil... De unde avea foaia cu rețeta licorii? De unde știa toate astea? Întrebările mă mistuiau. Nimic nu mai avea niciun sens în ochii mei.

       — E atât nepoliticos să asculți pe la uși în toiul nopții, m-a săgetat un ton de vorbe acompaniate de niște pași leneși.
Niciodată nu îți imaginezi ce poți auzii!

      Am tresăltat că arsă, fugind de lângă ușă de parcă lemnul de care mă sprijinisem ar fi devenit un strat de tăciuni încinși. Cecylle pășea lent pe coridor, ținând în mână un felinar aprins.  Rânjetul relaxat de pe chipul ei era ca o ironie mută, adresată înfățișării mele încordate și cucerite de emoții sufocante.

       — Te-am văzut deja. Trage-ți sufletul! Oricum e inutil să fugi tocmai acum, când nu mai are rost, s-a apropiat ea, țintuindu-mă cu ochi sfredelitori și cu tonul zeflemitor.

      M-am oprit învinsă în mijlocul holului. Furia mă înțepa ușor cu acele frustrării. Fix ea trebuia să mă găsească cu mâța în sac.

       — A fost o partidă pe cinste să mă prefac afectată în fața lui Marcie. Am știut totul despre legătura ta cu Livester, m-a lovit din plin cu graiul ei sâcâitor de relaxat, apropiindu-se de urechea mea.

        M-am prefăcut în stană de piatră, uitând de suflări, de inima pulsândă și de sângerarea sufletească ce mi se prelingea printre coaste. Întrebările mi-au pierit lipsite de răspuns. Iureșul cuvintelor de fier era un atac mult mai cumplit decât o luptă în care doar adversarul are arme.

      — Minți...! mi-am mârâit negarea printre dinți, ca un tigru închis într-o cușcă mult prea mică pentru el.

      — Ți-a plăcut spectacolul pe care l-ai asistat de pe coridor? Un bărbat chipeș și înalt mi s-a oferit ca totul să meargă perfect!

       Ignoranța era un lucru atât de evident pentru chipul ei străbătut de mulțumire, dar mai rele erau vorbele ei ostile ce nu se săturau a mă devora cu totul. Eram prinsă în capcană, așa cum fusesem de la începutul mișcărilor mele. Însă nu-mi puteam imagina cum piesele mele fuseseră rase de pe fața tablei, iar regele meu era asediat deodată de un nebun în șah mat. Lovitura diagonală fusese atât de imprevizibilă, atât de neașteptată încât mă aflam la marginea singurului meu pătrat rămas.
 
       Jocul se terminase. Lovitura de bumerang s-a întors asupra mea.

      — Marcie a fost o actriță atât de bună, păcat că a murit atât de brusc. Acum chiar nu mai am cu cine să-mi împart interesele. Știi, nici măcar nu îmi păsa cu adevărat de cea ce îi spunea ea lui Livester. Până la urmă știam că totul era în zadar din moment ce el nu voia decât să se folosească de noi, promițându-ne aiurea marea și sarea pe care niciodată nu s-a chinuit să ni le dea. Am găsit pe cineva mult mai bun decât acel bufon patetic, mi-a aruncat în față cuvintele ei pline de un dezinteres leneș și indiferent.

       M-am întors o clipă cu privirea spre ea, îndurându-mi dezgustul din cuget. Mintea îmi era atât de paralizată încât nici măcar șocul nu mă mai putea trezii. O singură întrebare îmi licărea sub mormanul de cugete răpuse.

        — Cine?

       Rânjetul lui Cecylle era indestructibil de intact în ciuda lucrurilor petrecute în urmă și a morții lui Marcie. Nimic nu-i afecta strălucirea  indiferentă, orbitoare și atât de toxică.

        — Nu vei știi niciodată, mi-a șoptit dintr-o suflare și s-a smuls de lângă mine, țopăind cu felinarul în mână, ca un copil obraznic ce tocmai îndrugase o prostioară.

       Am rămas în loc, privind-o cu ochii înghețați. Tot cea ce crezusem a fi imposibil, devenisem într-un mod alarmant de periculos, opusul. Însă ultima treaptă a planului stăpânei încă se întrezărea promițătoare, așteptând zorile luminoase ale altei zi de primăvară târzie. Esteban era încă sub influența licorii și nega acuzațiile aduse. Regina își grăise cu hotărâre decizia de a mă primii permanent în slujba sa.
      
       Nimic nu era pierdut. Însă sufletul îmi plângea amarnic în zarva remușcărilor mele și a cuvintelor de fier ce nu-mi dădeau pace.

        Prietena mea, singura mea cale rămasă spre alinare, mă trădase. Totul numai din vina acelui blestemat de plan și a supunerii mele silite.

       Sunetul unui amalgam de pași ce răsunau pe coridor, m-a smuls din noianul cugetelor, azvârlindu-mă în realitate. M-am avântat, gâfâind cu pași repezi spre cea mai apropiată ieșire. Nu mai puteam rămâne nici măcar o singură clipă lângă ușa lui Esteban. Nu mai puteam fi văzută și de altcineva, ascultând de pe coridor la acea oră târzie, o discuție aprinsă în care tocmai eu eram subiectul disecat. Orice proaspătă suspiciune putea arunca acuzațiile lui Camy în aer.

      Iminența pericolului mă pândea pe la spate.

      Am părăsit curtea castelului fără suflare și am pătruns în oraș, grăbindu-mi pasul până când am ajuns în bezna nesfârșită a unei străduțe, ca să îmi pot invoca în siguranță vraja de teleportare. Nu aveam timpul necesar să îl năruiesc, mergând tot drumul până la noua noastră ascunzătoare ce se afla în cel mai îndepărtat capăt al capitalei. Stăpâna renunțase  după moartea lui Marcie cu zile în urmă, la vechea clădire părăsită și incinerată, decizând că nu mai puteam fi în siguranță acolo. Gândul de a schimba acea zonă o măcinase încă de când o amenințase bărbatul misterios, însă lipsa unor alternative ne țintuise pe loc.  Așadar găsise cu greu un alt loc părăsit, de data asta un retras han în paragină, care însă nu era prăfuit de funingine și urme de foc.

       Am pășit în interiorul presărat cu câteva mese goale, încheindu-mi brusc vraja și am năvălit într-una dintre camerele din spatele barului, care de mult fusese o încăpere destinată călătorilor. Mobila rămasă zăcea sub straturi sufocante de praf, iar pereții scorojiți de timp erau tesuți cu pânză de păianjen. Aerul duhnea a stătut, dar abia îi dădeam importanță. Mi-am tras sufletul prăbușindu-mă pe podea, cu runele descântecului de transforme în gură. Disperarea stăpânei era irespirabilă pentru trupul fuziunii care nu voia în acel moment decât să dispară sfâșiat sub efectul separării.
Era un obstacol în calea furiei, a șocului, a nesiguranței și a mâniei care nu mai puteau rezista strangulate cu desăvârșire de o blestemată speranță chioară.

      M-am ridicat în picioare, pipăindu-mi trupul și bucurându-mă că sufletul meu ajunsese acasă. Nu mă mai săturam să răsuflu cu toată ființa
Barda mea staționa în siguranță pitită după un dulap prăfuit. O alinare menită să îmi țină departe, spaima și îngrijorarea, temporar. Stăpâna a sărit arsă de propriile sentimente și a înfășcat desaga cu care fusesem la casa farmazonului și de care aproape uitasem atunci când i-am smuls mințile lui Livester. A început să scotocească agitată prin ea cu disperare de parcă ar fi vrut să o mănânce. Însă lucrurile stăteau prea prost ca să creadă eficientă o astfel de acțiune. Fruntea îi era încrețită de tensiune. Căuta ceva important.

       Ceva poate prea important.

       — Ți-am spus să nu-ți mai pierzi vremea cu ticăloasa aia blestemată! Uite ce ai făcut! a urlat deodată spre mine, aruncându-mi traista inutilă la picioare.

       Am tresărit înspăimântată dându-mă înapoi. De-aș fi putut să înțeleg ce voia să spună, n-aș mai fi izbucnit în plâns, tremurând neajutorată. De-aș fi putut să cred că nu făcusem nici-o greșeală, aș fi avut puterea să contracarez fără sfială l.
De-aș fi putut să am mintea mai coaptă, tare mi-ar fi fost de ajutor.
      
        — Din vina ta și a ,,prieteniei" voastre are rețeta licorii și știe tot! E un pion nenorocit care s-a jucat cu tine și care a vrut doar să fie mai aproape de noi ca să afle ce punem la cale! E o profitoare! Cum ai îndrăznit s-o lași să se strecoare pe sub nasul nostru? Cum?

        M-am chircit într-un colț, fugind cu lacrimi în ochi de vorbele grele cu care stăpâna arunca în mine fără milă, gesticulând furioasă cu mâinile în toate părțile. Eram doar o copilă care simțise nevoia de un refugiu  amical în ciuda situației în care fusesem, înlănțuită într-o cușcă de gheață sub interesul ei uriaș. Nu știam cum să disting jocul prefăcătoriei altora. Subtilitatea fusese atât de amplă, realitatea atât de înșelătoare, iar legătura atât de adevărată. Fusese ca o iluzie ce cutezase a mă face să cred că preț de un moment, planul de răzbunare nu mai era rădăcina noduroasă a gândurilor intoxicate pe care le înghițisem ci simplitatea unei prietenii în care ajutorul reciproc era baza.

       Însă turnura adevărului pur îmi frânsese sufletul de copil din clipa în care trădarea nu mai avea o altă față decât cea reală și meschină.

       — Trebuie să moară! Trebuie să îi tai gâtul înaintea zorilor și să prepar licoarea cu sângele ei mizerabil! Dacă dovada ajunge mai sus de javra de Esteban totul e pierdut! Mâine e ultima mea șansă! Ai înțeleg țâncă tâmpită ce ești? s-a răstit ea, apropiindu-se amenințător de mine, cu ochii strălucind de mânie și disperare.

       Sufletul mi s-a prăvălit în tristețe. Negarea îmi trăgea protestarea de limbă.

       — Nu o ucide... Ea nu ar face așa ceva... am îngăimat cu implorare, printre suflările întretăiate.

       Însă ea mi-a sfâșiat vorbele, plesnindu-mă peste față.

        — Vrei să mă stârnești din nou? Taci și ascultă-mă odată pentru numele zeilor! m-a împroșcat cu al său ton furios, frângându-mă bucată cu bucată.

       Cuvintele de fier mi-au secționat nădejdea sufletului asemeni satârului în carnea moartă. Severa menire m-a târât din nou în voia sa.