O mireasmă amăruie de cafea dansa printre mesele localului, ca o balerină invizibilă ce-și unduia ținuta de abur pe la nasurile puținilor clienți. ,,Maroul zorilor" era la fel de liniștit ca întotdeauna cufundat în aroma predominantă a boabelor măcinate. Am sorbit cu poftă o gură din lichidul cafeniu, așezându-mi ceașca pe masă, gânditoare dar în același timp șocată.

      — Nu pot să-mi dau seama ce s-a  întâmplat cu starea ei... Am încercat să-i asigur medicamentele la zi... a grăit Camy cu o tristă bulversare în ton, scufunându-și ochii în blatul mesei, de parcă s-ar fi ferit să-i întâlnesc supărarea oglindită din suflet.

      Am rămas tăcută dând din umeri cu părere de rău. De când ne întâlnisem în acea dimineață în locul nostru de tihnă, nu putusem să nu-i citesc amărăciunea ce-i brăzdase chipul și îi ciufulise buclele cârlionțate. Era nedormită.  Cearcănele o trădaseră din prima clipă și tocmai îmi spusese că mama ei își pierduse slaba vigoare dintr-o dată, într-un mod alert și inexplicabil.

       — De când e așa? am întrebat-o îngrijorată, încercând să fac rost de fragmentele absente din explicația ei.

       — Ieri seară când am venit acasă, am găsit-o cu fața albă și palidă. Tușea încontinuu. Abia am reușit să-i calmez puțin starea cu un ceai fierbinte. Medicamentele le luase de dimineață... a înșiruit Camy, cu lacrimi în ochi și cu vocea gâtuită de greutatea trăirilor.

       Mi-am adâncit atenția cu compătimire în irisurile ei căprui. Sufletul meu nu putea fi indiferent, oricât de tare îl disprețuia mintea stăpânei în acele biete momente în care sentimentele mi se strecurau din când în când printre gratiile fuziunii.

       — Îmi pare rău... am murmurat cu jumătate de gură și cu inima strânsă.

       Atmosfera din jur mi s-a părut dintr-o dată mai apăsătoare.

       — Nu-ți face griji pentru mine. Mă descurc, mi-a răspuns Camy cu un zâmbet strâmb.

        Tot acest incident neplăcut răsărise, ca o ciupercă otrăvită după seara furtunoasă în care acționasem cu sânge rece, prinzându-i sforile lui Livester și după vreo trei zile în care normalitatea își luase cursul firesc. Era o lovitură cruntă pentru sufletul lui Camy și pentru speranța pe care încă o mai avea pentru viața mamei sale, singura ființă care-i mai era alături din familie. Nu cunoșteam gustul unei asemenea suferințe, însă îl simțeam într-un mod covârșitor de profund, atât de profund încât n-am mai rezistat. M-am ridicat de pe scaun și m-am apropiat de ea, îmbrățișând-o așa cum mă strânsese Shadow necondiționat în brațe, atunci când la fel de neîngrădită  îl salvasem. Camy a tresărit surprinsă, răspunzându-mi la îmbrățișase.

        — Știu că poți, am îngăimat singurele cuvinte pe care le aveam în minte și m-am desprins ușor.

        Prietena mea lăcrima în tăcere, cu un ,,mulțumesc" surd ce-i atârna între buzele strânse de emoție. În acel moment nu mi-am dorit decât ca gestul
meu mânat numai de urletul unor sentimente închise într-o cușcă, să o ajute să poată ține capul sus pentru mama ei, pentru viitorul ei și pentru ea.

        — Măcar lucrurile sau mai așezat nițel la curte, am schimbat subiectul, încercând să mai domolesc tristețea sărată a momentului, apoi m-am așezat înapoi pe scaunul meu.

         — Ah, da. Toată lumea pare mai liniștită, iar Livester e de nerecunoscut! Îți vine să crezi? a afirmat ea, cu ochii stăpâniți brusc de o infimă uimire.  

        Mi-am apucat ceașca de pe masă, savurând o altă gură de cafea. Cu siguranță că nimic nu mai era la fel ca înainte din momentul în care acționasem. Doar asta fusese ideea diabolică a stăpânei. Însă acum nimic nu trebuia să iese la lumină, nici măcar într-o astfel de discuție nevinovată.

       — Ciudat într-adevăr. Când l-am văzut de dimineață acum trei zile, parcă nu-mi venea să cred. De atunci nu l-am mai văzut să piardă vremea cu simpatizantele lui și nu l-am mai auzit urlând ca ultimul apucat la noi, am murmurat, exprimând vorbele cu o uluire falsă, dar convingătoare.

       — Da. Ba chiar mi se pare că-i speriat de moarte și trist de parcă și-a văzut nevasta în vis! Cred că Esteban s-a săturat să închidă ochii la lenea lui. Probabil a cam lăsat prietena cu el deoparte și l-a pus la treabă, a bănuit Camy, cu un ton periculos de amuzat, cucerindu-i ușor amărăciunea de pe chip.

        Primele ei vorbe m-au țintuit ca o săgeată imprevizibilă în gât. Un val fad de nesiguranță mi-a contopit masca de pe chip. Doar nu putea ghici exact ce i-am făcut grăsanului? Nu? Sigur că nu...

       — Asta sigur s-a întâmplat. S-au certat. Poate Livester și-a dat seama că-i doar bucătarul regal și n-are atât de multă autoritate să facă pe stăpânul, ori Esteban l-a amenințat că își va pierde slujba, am adăugat, chicotind slab fără să las jos neștiința de pe chip.

        Îl amenințasem dur pe Livester în legătură cu cea ce voiam să facă. Mă jucasem cu cea mai sensibilă parte a sufletului său, născocind un teatru mai mișelesc decât mi-aș fi închipuit mai târziu că aș putea fi capabilă să creez. Îl încolțisem, ca pe o găină, într-un coteț în care se simțea miros de vulpe și îi sucisem mințile stoarse de rezistența lui, mult prea slabă la manipulare.
Acum nu mai era pentru mine șeful  ursuz al bucătăriei pe care trebuia să îl suport mereu. Nu mai era servitorul care pupa picioarele lui Marcie și ale lui Cecylle. Nu mai era leneșul care își lăsa treaba în responsabilitatea subalternilor lui.

      Nu mai era nimic din toate astea decât marioneta mea... marioneta stăpânei, care avea o singură și unică poruncă de îndeplinit.

      — Sper în numele Celui de Sus să rămână așa, a rostit Camy cu o  mulțumire mult prea inocentă față de situație.

       Fața i se mai luminase nițel, iar în ochii îi strălucea un infim optimism. I-am aruncat un zâmbet încurajator, însă plin pe la spate de satisfacția celor auzite.

       — Și eu sper, am murmurat cu graiul degajat, turnând pe gât și restul de cafea la unison cu prietena mea.

      Ne-am întors la curte pregătite de lucru, sub privirile pline de gelozie și toxicitate ale lui Marcie și Cecylle. Șocul care mă străbătuse atunci când făcusem cunoștință din umbră cu cealaltă latură secretă a lui Marcie, îmi  dădea târcoale pieptului, în timp ce le scurtam din priviri. Cecylle părea atât de neștiutoare și atât de relaxată, păstrându-și acel zâmbet șiret când vorbea cu Marcie. Nu știa nici pe departe că propria sa prietenă era cea care îi pusese prima piedică pe ascuns.
Încă nu-mi puteam crede ochii, despre ticăloasa cu chipul plin de pistrui care-i stătea alături, fără nici-o urmă de sentiment.

      Însă ce rost mai avea să-mi irosesc atenția asupra lor. Seducția lor nu mai avea nici-o putere în fața licorii mele.

      Mi-am așezat ușor firele de păstârnac pe tocătorul de lemn în timp ce ocheam gânditoare fereastra din apropierea mea. Miezul zilei lumina cerul curat și senin ce se zărea prin geamul nițel aburit. O senzație de disconfort mi-a străbătut pieptul. Oare idioatele bănuiau că îl furasem pe Livester din brațele lor? Nesiguranța mă tachina cu viclenie, însă mintea stăpânei tot a refuzat să creadă.  Nu... n-aveau cum să știe. Îmi jucasem jocul prea bine, iar bucătarul era prea speriat de influența mea ca să scoată o vorbă nelalocul ei. Vorbele pe care i le aruncasem în față după ce îl amenințasem mi-au răsunat în cuget.

      ,, Să nu vorbești nimănui că ți-ai văzut nevasta și să nu dai de știre la nimeni ce ți-am spus! Altfel îți zbor capul!"

      Am început să toc verdeața fără milă, descărcându-mi mica tensiune în greutatea cuțitului. Camy curăța de zor rafurile rămase libere în cămară, pregătindu-le pentru noile provizii ce aveau să sosească săptămâna viitoare.
Livester freca absent o bucată de ghimbir pe răzătoare, aruncându-și ochii din când în când la oala de pe foc în timp ce ceilalți servitori erau fiecare cufundați în propriile sarcini, cutreerând bucătaria ca niște furnici.
Supa de păstârnac cu ghimbir era principalul fel de mâncare preferat de regină în miez de zi, la prânz. Deșii părea o alegere modestă în ochii multora dintre nobili apropiați, Elleyne spunea mereu că era o sursă de detoxifiere pentru trupul ei, sensibil la grăsimi și la carnea roșie de vită.

      L-am fixat pe Livester cu privirea lăsând preț de o clipă cuțitul. Nerăbdarea mă devora cu lăcomie. Îi dădusem timp o săptămână să vorbească cu Esteban despre postul meu. Trei zile se scurserseră deja, însă nimic nu părea să se miște din loc, deșii   se zvonea că slujnica personală a reginei avea să se retragă abia în acea zi din slujbă.

      Am pufnit printre dinți, mascându-mi cu grijă, neliniștea de pe chip. Camy a intrat în bucătărie trăgându-și sufletul ușurată. Șorțul uniformei îi era murdar de praf, iar câțiva cârlionți rebeli îi evadaseră din cocul dezordonat. Mica bucurie din expresia ei îmi spunea că își terminase treaba în cămară. I-am aruncat un infim surâs. Adoram să o văd zâmbind în ciuda greutăți pe care o ducea în spate, căci îmi părea atât de puternică.

     Poate mai puternică decât aș fi putut fi eu vreodată.

      — Am auzit că astăzi ne dau simbriile! Ah, ce bine ar fi! Poate reușesc să găsesc alte medicamente mai bune pentru mămica, m-a învăluit ea în momentul ei de bunăstare.

      Mi-am cufundat privirea în expresie ei voioasă. Un licăr arzător de speranță îi lumina irisurile de culoarea alunei.

      — Mă bucur, am murmurat slab cu un nod în gât, simțind dintr-o dată, că nu puteam exprima același sentiment pe care mi-l împărtășea ea.

       — Aș putea dacă îmi mai rămân câțiva kuni de argint să-mi cumpăr rochia de care ți-am spus! Poate... poate am s-o port la balurile restrânse din oraș și poate ai să vrei să vii și tu cu mine, mi-a propus ea cu un entuziasm călduros și plin de speranță.
     
      Am privit-o cu o încântare falsă pe chip. O tristețe cruntă mă încerca printre gânduri. Presimțeam că lucurile aveau să se schimbe atât de repede între noi, odată ce aveam să mă văd în spatele reginei, gata să săvâreșc cea ce mă lega atât de strâns de stăpână. Prietenia noastră nu fusese în interesul planului diabolic pe care fusesem forțată să-l urmez, renunțând la mine și la inocența copilăriei mele. Prietenia noastră crescuse, ca o floare sufocată de buruienile gândurilor fățarnice, dar care învățase a se înălța în lumina unui soare sincer și necondiționat. Prietenia noastră se croșetase din firul subțire al unei amiciții colegiale nevinovate. Prietenia noastră se crease din vina unor vorbe acide și a unui cuțit scăpat pe jos.

       Nu avea nicio biată legătură. Nu era de niciun folos pentru o răzbunare sângeroasă.

       — Poate... mi-am deschis gura, însă n-am apucat să spun mai mult.

       — Nadine! am auzit graiul grav al unui bărbat, retezându-mi replica cu numele fals al fuziunii pe buze.

       Am tresărit ca arsă, scăpând cuțitul care din fericire mi-a căzut pe tocător, apoi mi-am ațintit privirea atentă spre cadrul ușii. Esteban staționa la intrarea în bucătărie, căutându-mi hotărât fața cu ochii. Pentru prima dată de când fusesem în slujba curții nu mă strigase pe nume, pentru că de fiecare dată găsise alte variante și insulte cu care s-o facă. M-am apropiat de ușă, lăsând-o pe Camy în urmă. Apoi am ieșit din forfota de slujitori, simțind săgețile invizibile, venind din partea lui Marcie și Cecylle. Livester a rămas la locul lui la fel de absent, ca și când nici măcar nu l-ar fi observat pe prietenul său.

        — Vino să vorbim! mi-a poruncit el, cu tonul ferm dar calm încă influențat de efectul licorii, apoi mi-a făcut semn să-l urmez.

       Satisfacția diavolicească a stăpânei mi-a năvălit simțurile neinvitată. Am dat să părăsesc bucătăria, însă în lupta cu scâncetul sentimentelor mele și cu mintea stăpânei, am smuls o clipă și mi-a întors capul în mulțimea de slujitori, oprindu-mă cu privirea la singurul creștet cu păr cârlionțat pe care îl cunoșteam. Camy mă privea nemișcată în loc cu o undă de uimire și tristețe amară. Zâmbetul îi pierise în apusul emoțiilor.

      ,,Desparte-te de sluga aia mucoaso! Legătura voastră nu mai are niciun rost decât să ne distragă!" Îmi ordonase stăpâna cu o noapte în urmă la ascunzătoarea incinerată, dar fusesem prea încăpățânată s-o ascult.

      Am pășit înainte, sucindu-mi capul spre Esteban și spre pasul lui care mărise deja distanța dintre noi. Inima îmi era inundată de amarul unui regret adânc care mă sfâșia crud pe interior. Dar cugetul infectat al fuziunii deja uitase de acele cuvinte pline de entuziasm apus. Deja uitase de Camy. Venise rândul ca planul stăpânei să aibă prioritate, iar orice slabă trăire să sfârșească sub tălpile mele grăbite.

      Roata menirii mele severe nu se mai putea întoarce înapoi, de pe abrupta coastă a timpului.
      
      — Livester mi-a spus că ai vrea să ocupi slujba de servitoare personală a reginei și că te-ai descurca de minune să o faci, mi-a aruncat vorbele în urmă Esteban, cu graiul convins de cele spuse, în timp ce mergea înainte.

       Cugetul mi s-a cutremurat la spusele auzite. Grăsanul își făcuse treaba de frica morții și de dorul inimii.

       — Da, într-adevăr, am aprobat scurt, cu nerăbdarea vulcanică a stăpânei în gât.

      Esteban a întors ușor capul spre mine, micșorând pasul în mijlocul coridorului. În sfârșit simțeam că picioarele nu-mi mai alergau la unison cu pulsația inimii.

       — M-a înnebunit cu laude la adresa ta. Mi-a zis că ți-ai făcut treaba foarte bine ca servitoare inferioară și că ai merita din plin postul ăsta, a înșiruit bărbatul ferm, privindu-mă cu hotărâre.

       Am înghițit în sec, sorbindu-l cu  privirea amorțită. Minciuna și efectul licorii străluceau într-un mod scârbos de zaharisit, pe buzele lui care nu vorbiseră niciodată atât de calm, mai ales cu o slujitoare inferioară, care îi călcase totuși peste rațiune cu luni în urmă. Tot acel portret dezgustător de satisfăcător era mânjit de neadevărul cu care îl stropisem.

      — Slujitorii din rangul interior sunt cei mai potențiali oameni de folos atunci când mai apare o lipsă în structura ierarhică a curții regale, iar Liv' îi știe pe toți cum își fac datoria, mai ales pe cei de la bucătărie.
De obicei nu contrazic cuvântul lui, chiar dacă în ultimul timp parcă nu mai e el, mi-a explicat Esteban, cu o urmă adâncă de influență în ton.

       O rădăcină de manipulare ce era mai veche, decât cele câteva luni ale mele de lucru la castel.
     
       M-am apropiat de el victorioasă, după clipele în care nu avusesem șansa nici măcar să mușc din distanța dintre noi. Nesiguranța îmi mișuna însă gândurile. Speram ca Esteban să nu fi adulmecat un miros neobișnuit în șorțul bucătarului, poate mai straniu chiar și decât duhoarea unui mic imbold al seducției, pe care eram sigură că-l cunoștea. Am tăcut din gură, ținând pasul cu el, până când am dat de același coridor dominat de decorațiuni aurii, pe care crezusem cu patru luni în urmă, că aveam să sfârșesc încrezătoare cu masca ducesei pe față și cu mintea reginei în mâini. 

       Un gust acru mi-a invadat simțurile, iar parfumul putred de iasomie parcă mi-a devenit mai insuportabil decât aș fi crezut. Cugetele stăpânei au început a se agita într-un vârtej nestăvilit de contradicție și furie, vâjâindu-mi în capul fuzionat.

       — Regina vrea să te vadă, a murmurat Esteban, oprindu-se în fața ușii imense din capătul cordiorului.

        M-am izbit cu privirea în lemnul sufocat de modele florale aurite. Gărzile erau ca un ghimpe în coastă în stânga și în dreapta intrării, săgetându-mă cu ochi indiferenți și reci. Dezgustul îmi devenise o senzație aproape insuportabilă, pe fundalul bubuiturilor inimii, care parcă mi se zbătea în piept pentru libertate.

      — Intră, m-a îndemnat Esteban, în timp ce unul dintre paznici a apăsat pe cleanța scăldată în auriu.

        Ușa s-a deschis dintr-o slabă crăpătură într-o intrare pe atât de  sufocantă, pe atât de scăldată în tensiunea emoțiilor mele care nu mai voiau să cadă din nou cu nasul în eșec.
Același dormitor regal impresionat și aceeași înfățișare îmbâcsită în putreziciunea unei flori trecute, tronau în fața mea ca o amintire mârșavă, a ultimii dăți în care călcasem pe acea podea lucioasă sub chip de nobilă.

     Am pășit în cu capul în jos, privind cu o temeritate falsă, fața încruntată de riduri a reginei, apoi am făcut o plecăciune scurtă. De data asta nu mă mai trata cu spatele, parcă mai dornică să vorbească cu o biată servitoare, decât cu o ducesă ce-i pusese atâtea piedici, rațiunii. Ochii violeți îi străluceau însă într-o cumplită răceală glaciară, neclintită de vreun sentiment. Am auzit  din spate zgomotul scurt al ușilor închise. Mânată de instinct, m-am oprit în loc, cu suflarea retezată de strălucirea presantă din jur, care parcă îmi lovea conștiința ca un ciocan greu. Cugetele mânioase ale stăpânei au început a se agita în mintea-mi fuzionată. Sentimentele mi s-au retras în cușca din piept, iar sufletul mi s-a cuibărit la fel de pasiv și lipsit de ajutor în adâncul meu întunecat.

        — Of, ce miros! Ai adus întreaga bucătărie cu tine, s-a văicărit Elleyne cu  o scârbă caracteristică unei nobile năzuroase, apropiindu-se încet cu un aer nițel amenințător.

       Am scurtat-o din priviri umile, plecându-mi capul în pământ. Nu aveam voie să fiu o slujitoare prea îndrăzneață în fața unei suverane, nici dacă urma cât de curând să-i sfârșesc viața bolnavă.

        — Înțeleg că te interesează să fi slujnica mea, a murmurat ea pe un ton iminent de lent și liniștit, plimbându-se în cerc în jurul meu, ca un șoim hotărât să-și înconjoare prada din largul cerului. 

        — Da, majestate... am îndrăznit să vorbesc, deșii gâteljul îmi era sufocat de teama de a nu greși din nou.

         Atunci regina s-a oprit în fața mea, ațitindu-mă cu o gravă seriozitate în adâncul căreia simțeam dezgustul orgoliului ei regal, de a vorbi cu o servitoare, în ciuda nevoii de a o face.
Am rămas cu masca umilă pe față, chiar dacă furia și ura stăpânei abia se mai puteau controla în cugetul fuziunii, năpădit de furtuna tuturor gândurilor pline de dușmănie.

        — Prea bine! Îți dau șansă o singură săptămână să îți îndeplinește slujba cu sfințenie și să mă impresionezi. Dacă ești atât de pricepută așa cum am auzit și reușești, te vei muta permanent la curte și vei sta în preajma mea, a aprobat ea cu o voce severă, punând un accent apăsat pe fiecare cuvânt scos.
         
       La auzul vorbelor ei am rămas încremenită de uluire. O mulțumire diabolică mi-a tresăltat gândurile.
Nici măcar un strop de licoare nu ajunsese în acele cuvinte atât de sigure.
Nu îmi închipusem nici măcar o secundă când de ușor aveam să pășesc pe acea punte șubredă, fără să mă scald  prea mult în fățărnicia cuvintelor și fără să mă prefac vreo nobilă trădătoare. Oare cea ce auzisem era chiar cu putință adevărat? Nu, căci nu o câștigasem.

      Încuietoarea aurie încă nu putea fi deschisă.

        — Dar să nu cumva să încerci să-mi înșeli bunăvoința și să nu te prind vreodată că-mi încalci ordinele! N-ai să vezi îndurare din partea mea! S-a înțeles? a rostit ea cu o autoritate apăsătoare, încruntându-și expresia de gheață spre mine.

         M-am cutremurat, simțind cum capul aplecat în pământ, îmi era tot mai greu. Valuri de neliniște mi-au acaparat mintea încinsă preț de o clipă. Cu siguranță dacă clacam din nou, nu mai aveam nicio scăpare și niciun fir rămas de care eu și stăpâna să ne agățăm.

         — Da, majestatea voastră, am murmurat cu graiul stins, înghițind în sec.

          — Amandette! a strigat strident Elleyne, smulgându-și privirea pătrunzătoare din creștetul meu nițel ușurat, apoi și-a întors capul spre unul dintre colțurile îndepărtate ale dormitorului regal, unde se afla o mică ușă îngustă.

        O scundă înfățișare cucerită de urmele vârstei a treia, cu părul grizonat prins în acelaș coc specific tuturor servitoarelor, a apărut numaidecât ieșind din mica intrare. Albul șorțul dantelat și uniforma scăldată într-un gri închis, asemănătoare cu cele purtate de slujitoarele responsabile cu toată curățenia castelului, îi atârnau nițel largi pe trupul subțire. Fața ridată îi era palidă de parcă n-ar fi dormit cu zilele. Însă se străduia din plin să zâmbească forțat ca și când de asta depindea toată viața ei. Am privit-o cu ochii stârniți de curiozitate, dar totodată de un sentiment plăcut. În ciuda expresiei silite, nu-mi părea o persoană urscuză și nicidecum toxică, așa cum obișnuisem să cred la început despre toți servitorii de rang superior.

       — Majestate, a murmurat femeia, făcând o plecăciune tremurândă.

      Atunci ochii mi-au căzut peste mâinile ei zbârcite care tremurau necontrolat. Confuzia și îngrijorarea m-au luat dintr-o dată pe nepregătite.
Oare regina fusese atât de aspră cu ea?
Oare îi era frică de ea? Ori poate suferea în tăcere de vreo boală venită la pachet cu bătrânețea și extenuarea? Graiul batjocoritor al lui Marcie mi-a străbătut neinvitat gândurile.

     ,,Bătrâna Amandette nu mai e pe placul lui Elleyne. Cică s-a săturat de coafuri învechite și îi e scârbă de mâinile ei scofâlcite..."

       Cu siguranță regina nu suportase lipsa de îndemânare a slujnicei sale, nu doar din vina mâinilor îmbătrânite ci și din vina acelui tremurat pe care biata Amandette probabil nu îl putea stăpânii. Un picur de tristețe venit surpinzător din partea stăpânei, mi-a stins o parte din mânia intoxicată.

      Bătrâna era condamnată de propria sa condiție să-și piardă slujba.

     — Până mâine când vei pleca, vreau să îi spui și să îi arăți, înlocuitoarei tale tot ce trebuie să știe despre noua ei slujbă! Și ai grijă să o înveți, să-mi coafeze părul mult mai bine decât tine! i-a poruncit regina, arătând cu degetul spre mine, cu graiul dur și  lipsit de orice emoție.

       Bătrâna a încuviințat din cap, aruncându-și ochii timizi, de un căprui spălăcit în direcția mea. Sentimentele au încercat să-mi invadeze din nou cugetul mâniat, dând însă greș.

       — Cum mi s-a spus că ești atât de potrivită în slujba mea, presupun că n-ai nevoie de mai multe zile de dăscălie. Nu-i așa? mi-a aruncat afirmarea în față regina, întorcându-și atenția plină de putreziciune și răceală asupra mea.

       Am patinat o scursură de clipă în îndoială. Simțeam hotărârea din tonul ei, răstighindu-mi deja înfățișarea prinsă în eșuare, ca o muscă într-o pânză lipicioasă de păianjen. Mirosul îmbietor al provocării periculoase mi-a aprins mai tare focul mișelesc al acelei răzbunări, care îmi devorase sufletul bucată cu bucată.

      Acea revanșă  monstruasă care nici măcar nu-i aparținea unei copile mutilate și dezbrăcate de origini.

      — Desigur, majestatea voastră, am îngăduit cu otrava parșivă presărată peste cuvintele mele supuse.

       Tocmai atunci un ciocnit s-a auzit în ușa dormitorului, spărgând atenția reginei. Mi-am sucit capul în direcția intrării, ruptă dintre gânduri, în același timp cu bătrâna slujitoare.

       — Intră, a strigat Elleyne, vizibil deranjată de întreruperea provocată.

       Unul dintre paznici a apărut în cadrul ușii, invadând spațiul cu statura sa lată.

      — Majestate, masa de prânz este gata! a anunțat el, făcând o plecăciune.

       Regina a pășit spre ușă, chemându-și scurt însoțitoarele aflate în încăperile vecine. Apoi și-a întors capul brusc spre înfățișarea mea și a bătrânei. Am rămas nemișcată, în ciuda săgeților de gheață invizibile, care mă ținteau fără milă din acele irisuri violete. Trebuia să rezist cu orice preț.

       — Ce mai zăboviți? Plecați la treabă! s-a răstit regina, cu o urmă de iritare în voce, fluturându-și mâna spre noi.

       Fără vreun cuvânt rostit, bătrâna m-a apucat tremurândă de mână. Imboldul ordinului era asemeni unei lovituri încasate, pe care nu voia să o mai simtă încă odată. M-am conformat în tăcere, arzând de mânie cu ochii înfipți în spatele încorsetat al lui Elleyne și cu un zâmbet veninos pe buze.

    Dacă nu aveam nicio șansă să deschid  încuietoarea aurie, merita să o topesc în flacăra mistuitoare a inimii pe care a neîndreptățit-o.