Un alai de lucioase nestemate, au străpuns bolta cerească salvându-i strălucirea, sufocată de monotonia sumbră a norilor cenușii. Au împodobit într-o ordonată armonie, mătasea nopții, scăldată în nuanțele suave de cerneală. Apoi s-au prefăcut într-o gloată de strălucitoare lacrimi ale lunii, a cărei lumină slabă, pâlpâia încă intimidată de orbitorul efect al apusului de soare.

      Împinse de nițel curaj, câteva timide raze, născute din jocul astrului nopții, au îmbăiat în lumină silueta mohorâtă a clădirii devastate, care adăpostea ascunzătoarea stăpânei, sub acoperișu-i ciuruit. Zidurile devorate de crăpături, parcă-i erau dezgolite de veșnitele groase ale umbrelor, în cruzimea lumini care creiona cu intensiate peticele de tencuială jupuită. Urmele deteriorării erau umilitor de vizibile. Curtea-i năpădită de buruieni era însă în antiteză dominată de întunericul nepătruns pe care regina nopții, stăpânitoarea cerurilor, nu cugetase s-o lumineze cu vreo lacrimă de a sa.

      Cu inima aprinsă de o agitație fără astâmpăr, am pășit hotărâtă în încâlceala de iarbă, căutând potecuța afurisită cu care străbătusem aceea necontrolată junglă a vegetației. Dispărusem de la curtea regală, asemeni ultimelor clipiri ale soarelui înainte de întregul apus, într-o învălmășală de cugete toxice, pe care abia le înfrânasem sub masca umilă a deghizării de servitoare.

       Un gust amar de regret m-a bântuit, însă imediat ce mi-am luat tălpășița spre următorul pas al planului. Înainte de a mă face nevăzută de la castel, dădusem nas în nas cu biata Camy care în ciuda faptului că o îndemnasem să se odihnească pentru ziua următoare, voise cu ardoare să-mi arate camera de odihnă pe care urma să o împărțim. O furtună dezlănțuită îmi tulburase sentimentele înlănțuite, care și-ar fi dorit să nu fi fost întemnițate de otrăvita minte a stăpânei. Sufletul meu tânjea cu toată a sa speranță, stoarsă de deznădejde ca această mică scânteie a prieteniei să strălucească în adevărul meritat. Însă cu inima zbătându-mi în pieptul fuziunii sub presiunea gândurilor stăpânei, m-am agățat de încă o blestemată minciună și am refuzat-o, rugând-o să-mi transmită vorba mai departe tuturor curioșilor de la curte.

       Cei trei copii pe care îi aveam acasă, nu puteau sta singuri fără mama lor.

      Am tras aer în piept cu lăcomie și m-am avântat în desișul sălbatic al buruienilor, renunțând până și la ideea disperată de a-mi mai îndrepta mersul, pe calea bătucită ce parcă era de negăsit. Apoi când în sfârșit am răzbătut, cotind zidul clădirii devastate, m-am apropiat de mica intrare sufocată de beznă care aștepta să-i trec pragul, într-o înghețată tăcere. Brusc m-am ciocnit de amintirea cheii ruginite, cu care închisesem ușa ultima dată înainte să plec la castel. Gustul alarmant al valurilor de cugete mi-a înțepenit resiprația preț de câteva clipe în loc.
Atunci îngrijoarea mi-a tras de păr instinctul, smulgându-mi mâinile din repaus și făcându-mă să-mi scotocesc buzunarele pelerinei, pe toate părțile.

       Doar nu puteam fi atât de dobitoacă încât să pierd un asemenea lucru? Nu îmi permiteam o astfel de scăpare...

      Însă un iureș plăcut de ușurare m-a cuprins îndată, când am simțit metalul aspru al cheii într-unul dintre buzunare. Fără vreo zăbovire în plus, am deschis ușa cu repreziciune și m-am strecurat înlăuntrul întunecat al ascunzătorii stăpânei, lăsându-mă copleșită de vraja transformării care plusa în întregul corpul al fuziunii, gata să-și dezlănțuie toxicitatea orbitoare odată cu suflarea liberă a sufletului meu descătușat.

       Simțurile mi s-au despletit din strânsoarea rece a înfrânării. Cugetele inocente au început a păși iute pe teritoriul minții mele, care nu mai era cucerit de unelitrile otrăvite ale stăpânei. Sentimentele au încetat a-mi mai striga neauzite în cușca din pieptul fuziunii, ce nu le mai putea opri dezlănțuirea. Am respirat din nou, stând pe picioarele mele scurte, cu inima bătându-mi liberă în pieptul cald al corpului meu și cu ochii bulbucați de frica ce nu-și stâmpăra presența în ființa mea de copilă.

        Însă până când...?

       Statura deșirată a stăpânei luminată de lumânările proaspăt aprinse, mi-a apărut în văz, ca un junghi în coastă, cutremurându-mi vlăguita liniște de moment. Am înghițit în sec, retrăgându-mă într-un colț al încăperii, împinsă de insistența cugetelor mele înfiorate. Spaima își încolăcise deja ghimpii în sufletul meu, răpindu-i suflările, odată cu mirosul înecăcios al traumelor care îi dresau crunt amintirile odată cu simțurile.

      — Pentru prima oară ți-ai deșteptat mintea aia imbecilă din somn și iată că azi nu mai trebuie să-ți bag învățătură pe gât.

      Acel grai convins, mi-a zdruncinat simțurile, stimulându-i stăpânei, rânjetul înflorit de o diabolică mulțumire. În ciuda răcelii ce-mi îngheța spatele aproape dezgolit, m-am împins mai adânc în asprimea zidului. Eram într-o goană disperată după acea bucată de lemn, de care să mă agăț în largul naufragiatelor mele sentimente.
Inima îmi era pierdută printre bătăi, iar mintea-mi cuprinsă de nesiguranță, abia voia să creadă toxicitatea cuvintelor, pe care abia le putea digera.
Cu siguranță nu puteam scăpa cu chipul neînsemnat de lacrimi. Fără îndoială n-aveam șansa să sfârșesc cu trupul neîmbăiat în propui sânge sărat. Nu putea exista o astfel de speranță pentru sufletul meu, care totuși stăruia a nu mai fi mutilat fără milă.

      Însă cunoșteam prea bine cruda realitate, mai acră decât un fruct necopt.

      — Vezi țâncă ce înseamnă să lași sclifoseala aia fandosită, deoparte? a mormăit stăpâna pe un ton plictisit, de parcă aș fi învățat o lecție cu mult benefică pentru inocența, ce parcă mi se scurgea crunt și domol, printre degete.

      S-a apropiat, pășind lent însă într-un soi de amenințare fără pui de grai, înjunghiindu-mi suflările cu ai ei ochii scăldați în alb muribund. Mi-am îngropat privirea temătoare în pământ, absorbind fiecare răsuflare înghețată ce mă lovea dinspre ea, cu întreaga ființă pregătită de acea erupție iminentă a barbariei. Atunci o atingere ca de gheață mi-a străpuns fruntea, făcându-mi trupul încordat de spasme, să se cutremure. Stăpâna mi-a țintit încet, spațiul dintre ochi cu vârful degetului arător, apoi s-a îndepărtat cu un pufnet proaspăt în urmă, lăsându-mă fără vlagă în fața valurilor de confuzie și a propriei mele presimțiri eșuate.

      — Așa să-ți înghiți năravul și de acum înainte, m-a îndemnat cu grai poruncitor, întorcându-se cu fața-i ridată spre măsuța rotundă din încăpere, unde până nu de mult un ursuleț de cârpe, își făcuse veacul.

       Mi-am ridicat privirea din podea urmărindu-i unduirile siluetei, stârnită de teama încă profund sădită în interiorul meu. Condusă de o hotărâre diabolică vrăjitoarea a aprins sfeșnicul de pe masă și a înfășcat o bucată goală de hârtie, ruptă de la finalul jurnalului aflat pe blat. Apoi și-a echipat mâna dreaptă cu un stilou și a început a scrâjelii pe foaia gălbuie cu lăcomie.
I-am sorbit mișcările ciudate ale bratului cu o undă confuză.

       Neștiința încă își avea rădăcinile adânc înfipte în mintea mea.

      Ochii însă mi s-au oprit capturați de tentație și emoție asupra bărzii mele, care lenevea de ore bune proptită de perete, chiar în umbra stăpânei. Singurul meu lucru de preț stătuse acolo aruncat în uitare, cât timp jucasem rolul servitoarei din planul mârșav al stăpânei. Nu-i mai simțisem greutatea pe umeri de când fuziunea pusese stăpânire, ultima dată pe particulele sufletului meu.

      Împinsă de la spate zarva tentației care-mi alimenta spiritul, m-am ridicat în picioare sfidându-mi frica ce încă îmi scormonea printre cugete și cu inima bubuindu-mi tremurândă între coaste, am luat-o la fugă spre cheia instinctului meu. Acel amalgam de emoții îmbibate în îndrăzneală care mi-a pus mâinile la lucru și mi-au inspirat mintea să construiască dintr-o coadă coaptă de mătură și o lamă ruginită, arma spiritului meu. Esența pură a îndrăznelii mele înfocate.

       Cu mâinile tremurânde de nerăbdare, am apucat mânerul nelipsit de luciul argintului, oferit de Nalbert. Apoi mi-am strâns barda în brațe, cu aceeași atracție cu care o copilă normală și-ar ține jucăria de suflet.
Brusc o mână de cuvinte lipicioase mi-au reverberat în minte,
amintindu-mi de parșivul farmazon ce voise cu ardoare să pună mâna pe mine.

       ,,Frumușica și-a găsit deja arma instinctului de războinic refaim!"

      Aprinsă de acele vorbe pe care cugetul meu necopt nu le putea înțelege, decât ca pe o tachinare inutilă, mi-am deschis brațele. Apoi m-am avântat într-o paradă, atacând golul din fața mea ce într-o singură clipă s-a reumplut de magia formei inamice a imaginației mele. Atunci am dat uitării mirosul amenințător și primejdios al prezenței vrăjitoarei și m-am lăsat cufundată de captivitatea instinctului. N-am mai cugetat a mă oprii din dansul meu de mișcări pe atât de inocente, pe atât de imperfecte, unde exista doar zdrențuita mea ființă scundă și barda mea, cu a sa periculoasă lamă semicirculară și strălucirea-i argintie.

       Însă entuziasmul meu copilăresc n-a putut dura o veșnicie nici dacă mi-aș fi dorit cu tot sufletul meu naiv, căci cele câteva clipe ale apogeului de emoții, ce-mi curgeau în picuri de sudoare, au apus odată cu apariția unei zdravene bufnituri, duhnind a eșec. Stăpâna și-a smuls cu repeziciune atenția din mijlocul însemnelor de pe hârtie, țintindu-mă cu ochii otrăviți.

       — Mai potoleștete mucoaso că-ți spargi căpățâna pe jos și mai ai nevoie de ea! mi-a plesnit cu usturime simțurile, dojenitorul ei glas.

      Trase de păr din momentul dulceag al entuziasmului, simțurile mi s-au prăbușit în durerea sâcâitoare ce-mi încleșta genunghiul stâng. Podeaua mi-a sărutat cu o dură răceală picioarele îngenunghiate și palmele, ce încă îmi sprijineau trupul de la imact. Panica își strecurase prezența vicleană în pieptul meu convulsionat.Alunecosul echilibru îmi scăpase printre suflări.

      — Scoală-te în picioare și nu mai șterge pe jos. Parcă ai fi o scroafă, s-a răstit vrăjitoarea, străpungându-mi interiorul cu al său grai tăios, încărcat de insulte țepoase.

      Cu ființa zguduită de ale sale vorbe intoxicate, am ignorat strânsoarea durerii ce-mi ardea în picioare și m-am ridicat tremurândă de pe podea. Mi-am ațintit ochii împietriți de încinsa rușine, asupra stăpânei. Efectul paralizant al fricii, infuzat de aroma încinsă a anxietății s-a năpustit asupra ființei mele și mi-a înghețat trupul pe loc, aprinzându-mi obrajii sub flacăra mistuitoare a neliniștii. Pufnind iritată, stăpâna și-a revărsat din nou atenția asupra hârtiei, iscălind în grabă sub rândurile scrise. Apoi a început aș scormonii cu o mină agitată, prin buzunarele ascunse ale pelerinei.

       — Au fost hârțoagele alea bune de nimic... au fost... că doar în șatra boului de Nalbert au rămas! Incantații, poșirci, aiureli cu giugiuleală, prostii de declarații, planuri blestemate! Niciuna n-a fost bună! Mi-am pierdut timpul să scormonesc după ele în cocioaba unei slugi de-a vulpii! M-am bătut cu mărăcinii din căpățâna proastei de Magwina și cu leșul ăla invizibil! Mi-am mai șifonat și urechile să le ascult! N-am un cuvânt scris de mâna târâturii ăleia decapitate! N-am nimic să transform scrisul de pe hârțoaga asta! a izbucnit vrăjitoarea, cu vocea încărcată de o monstruoasă frustrare, apoi a azvârlit cu stiloul din mână, în perete.

       Am tresărit cu trupul copleșit de suflări retezate, auzind pocnetul ascuțit al instrumentului de scris ce s-a prăbușit pe podea sub condamnarea inutilității. Atunci inima mi s-a blocat preț de o clipă, capturată de șocul neastâmpărat al spaimei. Îngrozitul suflet mi s-a cutremurat brusc în zvâcniri ale panicatelor sentimente care-mi strângeau respirația. Neputința întelegerii s-a pogorât asupra cugetului meu, asemeni unui zid pe care nici măcar scornelile naive ale minții mele nu-l puteau perfora. Am înghițit în sec, simțind cum plămânii nu mai voiau să-mi asculte nevoia de aer.

      Confuzia mea era ca un iminent blestem.

      — Dragă Elleyne să știi că n-am uitat alfabetu' de când mi-ai urlat în față că-s mult prea slabă la minte ca să țin coroana pe cap! Azi îl mai repet o dată, ca să nu-ți de-a vreo dată prin cap că eu am scris așa urât! Oricum știu că ți-e lene să citești și că-ți ai slugă la capu' patului să-ți spună scrisorile de la minunata ta Magwina! Tu doar să muști momeala asta, că știu și eu să mă tolănesc pe tronul meu! a mârâit printre dinți stăpâna, afișându-și un ironic zâmbet strâmb, peste grimasa-i întunecată de furie.

       Apoi a înfășcat hârtia proaspăt scrisă, de pe masă și a început a mumura printre dinții încleștați, runele misterioase ale unei vrăji. Năpădită de alarmarea primejdiei ce-mi alerta cugetul, m-am îndepărtat speriată de stăpână. O scânteie orbitoare de lumină otrăvită, a răsărit pe dată în jurul mâinii sale, excaladând ca un șarpe prădător peste bucata îngălbenită de timp. A devorat urmele de cerneală scrise și în locul lor a așternut aceleași rânduri deghizate diabolic de impecabil sub masca scrisului ducesei, chiar în clipa în care vrăjitoarea a terminat de grăit.

       Ochii mi-au rămas înmărmuriți asupra ei. Atunci mintea mea naivă a încetat să-și mai bată capul în căutarea unei explicații, care să-i hrănească curiozitatea pălită la vârfete de spaima blestemată. Însă când am crezut că toată această nebunie machiavelică și-a găsit sfârșitul, tare rău m-am păcălit pe mine însămi. Rânjind cu chipul luminat de satisfacție, stăpâna și-a privit preț de o scursură de clipă scrisoarea născocită, apoi și-a fluturat mâna stângă, ca un semn către peretele prăfuit din fața ei. Un porumbel alburiu a apărut în zbor din acel nicăieri pe care un simplu ochi de copil, n-ar fi avut vreodată șansa să-l înțeleagă. Apoi s-a așezat cu o sfântă cumințenie, pe mâna stângă a stăpânei.

      — Ia-o și du-o la căpătâiul coroanei! Elleyne trebuie să știe că draga ei Magwina se întoarce mâine la apus, din morții dispariției! a izbucnit ea într-un chicot diavolicesc, legând scrisoarea de piciorul porumbelului.

       Mica pasăre și-a luat zborul cu repeziciune și a dispărut la comanda vrăjitoarei așa cum a apărut, lăsându-mi în urmă o încărcătură uriașă de confuzie pe care cugetul meu încă se chinuia a o descrie cu stângăcie.
Atunci perdeaua groasă și nemărginită a nesiguranței, mi-a încolțit din nou cugetul neștiutor. Mi-a înghețat inima plăpândă, cu al ei crivăț de răceală.

       Mi-a ciopârțit cu lăcomie din îndrăzneala spiritului și m-a adus din nou în pragul menirii mele severe, asemeni unei condamnări...

      Când primele licăririi ale răsăritului au străpuns agale prin întunecimea noptii târzii, m-am întors cu sufletul întemnițat în pieptul fuziunii, înapoi la castel, în uniforma de servitoare. Le rezolvasem pe cele trei suflețele fictive. Le dădusem să pape. Le sărutasem pe căpșoare. Iar acum mama lor hărnicuță era nevoită să le mai asigure și pâinea aia prețioasă pentru zilele următoare.

      Căci minciuna trebuia să aibă și ea un căpătâi.

      M-am lăsat purtată de jocul prefăcătoriei, călcându-mi peste sentimentele ce-mi strigau neputincioase din golul rece al dominației stăpânei și m-am apucat de treabă, înghițind ordinele guturale ale lui Esteban și vorbele sâcâitoare a lui Livester. Poruncile lor pline de invidie, m-au separat mai toată ziua de prezența lui Camy, trimițându-mă în afara bucătăriei regale, să mătur aleile grădinii și să descarc cele necesare mâncărurilor reginei din căruțele venite cu provizii, alături de bărbații aflați în slujba curții. Am răzbit cu greu, cu mâinile încărcate de greutățile lăzilor cu alimente, fără căldura prietenească a lui Camy și privită când și când de ceilalți slujitori, ce-mi înghioneau efortul cu vorbele lor dominatoare și arțăgoase.

      Eram singura femeie printre bărbați, care se chinuia din răsputeri să ridice chiar mai mult decât acei nenorociți șarlatani, iar balanța dreptății nu fi putea fi nici pe departe echilibrată.

      Atunci mi-am promis cu mintea-mi infestată de dominația stăpânei, că am să găsesc eu ac de cojocul lor și la toți am să le turmentez mințile cu licoarea. Însă mi-am potolit gândurile veninoase, în monotonia muncii și mi-am ferecat neastâmpărarea iscată de nedreptate și batjocură, în indiferență. Inocența sufletului meu întemnițat nu merita să fie călcată în picioare chiar și de niște cocoși afurisiți, iar Nadine nu merita să-și piardă slujba care-i susținea modestul trai fictiv, riscând să consume sticluța manipulatoare din buzunar.

       Așa au trecut clipe întregi pe lângă corpul meu fuzionat, iar de la răsărit până la apus n-a mai rămas decât un biet moment rătăcit în urma timpului. Mi-am șters sudoarea de pe frunte și am pășit sleită de puteri pe poarta laterală a curții regale. Esteban și restul mușuroiului său de slujitori se lăsaseră păcăliți de teatrul mișelesc al minciunii mele bine cusute, lăsându-mă a zbura ca o vrabie, către cuibul ei cu puișori.
Mintea cucerită de dominația stăpânei mi se îneca într-o satisfacție nerăbdătoare, cu gândul la această scăpare ușoară. Însă înlăuntrul sufletului meu condamnat, regretam cu amărăciune că nu reușisem a arunca măcar o vorbă călduroasă lui Camy, căci fugisem parcă scăpată din frâu, odată ce îmi grăisem scuza mincinoasă.

        M-am strecurat pe străzile pustiite ale orașului, cuprinsă de o agitație înflăcărată, ce-mi forța întreg trupul intoxicat de otrava stăpânei, să se miște într-un ritm alert, de parcă la căpătâiul drumului meu, mă aștepta o întreagă avalanșe de sarcini importante de săvârșit. Cugetele fuziunii erau întruchiparea unei dezordini infernale pe care cu greu încercam a le stăpânii. Însă în toată această vâlvătaie a nerăbdării înțelegeam un unic lucru.

       Trebuia să ajung cât mai repede la ascunzătoarea stăpânei, înainte ca tot timpul rămas până la momentul apariției ducesei, să se scurgă întru totul.

       Am năvălit în curtea țesută de vegetație, lăsând în urmă casele ciuruite de degradare ale cartierului și am cotit părăsita clădire însemnată de timp, copleșită de gâfâieli. Apoi am deschis cu mâinile încordate, ușa ascunzătorii stăpânei, intrând furtunos în bezna încăperii minuscule. Gândurile otrăvite ale stăpânei îmi reverberau în minte, asemeni unor urlete poruncitoare ce nu-și mai puteau ține cumpătul. Sentimentele îmi erau paralizate de forța manipulării, cu care diabolica fuziune îmi călca sufletul în picioare. Ființa abia îmi răsufla prinsă în încărcătura de tensiune copleșitoare. Însă peste agonia în care inocența mea se îneca, un străin zâmbet îmbâcsit de ironie îmi domina fața scăldată de satisfacție diabolică.

       Eram otrăvită de sămânța mâniei ce-mi strangula inima de copil încet dar chinuitor, până la ultima bătaie.

      Am lăsat ușa deschisă în urma mea, permițând luminii slabe a asfințitului să năvălească în încăpere și fără a zăbovii în largul reținerii, am înfășcat sacul retras într-un colț al încăperii, în care stăpâna pitise cu șiretenie morbidul cap al ducesei. L-am suit cu repeziciune pe umăr și am părăsit ascunzătoarea stăpânei, lipsită de emoțiile umane care mi-ar fi putut invoca nițel dezgust ori vreo zgură de teamă, legat de ce-mi atârna în spate.

       Părăsind curtea sugrumată de buruieni, am lăsat runele vrăjii de teleportare, să-mi reverbereze cu repeziciune în gând, digerând cu o strictețe neînduplecată cugetele stăpânei, ce-mi mânau de la spate ființa fuzionată. Însă o tristă uimire mi-a tresăltat din somn ființa interioară. Întreaga dominație sub care eram strivită excaladase cu o viteză mult prea puternică. Încă nu-mi puteam crede simțurile cum forța manipulării reușise a-mi îndesa în minte acele incantații atât de stranii și necunoscute, de fiecare dată când stăpâna își folosise toxica magie din interiorul fuziunii. Mi-am ridicat brațele lungi asupra privirii pierdute în lumina orbitoare.

       Cu fiecare silită transformare inocența spiritului îmi era stoarsă de esență. Cu fiecare brutală strangulare, sufletul îmi era tot mai crunt înecat în otravă.

      Odată ce fulgerătorul descântec s-a estompat în inexistență, ființa fuzionată mi-a ajuns în rafinata inimă a orașului, care găzduia nobilimea locului. Străzile îmbrăcate în glorioasa arhitectură, au început a se perinda prin fața mea, în albastra lor monotonie, secătuite de lipsa trecătorilor care abia se mai zăreau, răriți de întunecimea serii. O ușurare infuzată de mirosul înșelător de mieros al relaxării, mi-a aprins atunci energia otrăvită, făcându-mă a mă îndopa cu consistența unui fals entuziasm.

       Furnicuțele pestrițe erau la somn. Niciuna n-avea să mă observe.

      Mi-am întors privirea hotărâtă spre conacul ducesei ce-mi pândea coada ochiului, alături de deosebita-i curte împrejmuită de gard, ca o pasăre exotică închisă într-o colivie.
Ochii mi s-au izbit brusc de fereastra ce-mi fusese unica soluție de evadare, prima dată când pășisem în acel loc. Deșii creatura transparentă cu care mă luptasem nu se mai zărea acolo, rânjindu-mi cu al său chip inexistent, un picur de șovăială rece mi s-a pitit printre cugete, chiar înainte de a pătrunde cu îndrăzneală în intrare.

       Nu voiam să mă pierd în eșec luptând cu spadasindul nevăzut oricât de tare și-ar fi dorit sufocatul meu instinct războinic.

      Însă spre marea mea uluire, mintea stăpânei a cutezat pentru prima dată a-mi emite din interiorul fuziunii o scurtă amintire a vrăjitoarei. Viziunea mi s-a rostogolit ca un mic semnal printre agitația gândurilor și a început a-mi derula imagini în cuget, luminându-mă cu o convingere de oțel.

        După moartea lui Nalbert, stăpâna mă lăsase cu bună știință a fugii departe de casa în care prinsesem nițică viață, lăsându-mi speranța și nevoia de empatie să-mi fluture în față până la fereastra spartă a lui Etienne. În tot acest amalgam de momente ea s-a îndreptat spre conacul ducesei cu un alt vicleșug în buzunar, destrămând magia protectoare care atacase fuziunea, atunci când viața Magwinei se stinsese în lama pumnalului. Stăpâna s-a strecurat la locul crimei și cu un soi de incantație a făcut curat în încăperea ce fusese țesută de spinii negricioși, azvârlindu-l pe bietul individ transparent în vidul dispariției. A curățat cadavrul ducesei, aducându-l la normal, i-a retezat capul cu totul aruncându-l într-un sac, iar trupul muribund l-a prefăcut în inocente particule de praf. Apoi s-a făcut nevăzută lăsând în urmă o casă dominată de-o liniște tulburătoare și o podea fără nici-o picătură de sânge vărsat. Abia după ce a șterpelit niște haine zdrențăroase de la un cerșetor adormit în stradă, s-a întors să-mi adulmece urma ușoară și m-a găsit ghemuită de șoc și tristețe sub o fereastră și un acoperiș ce vuiau a nedreaptă gâlceavă.

       Ghemul dezordinii cu care confuzia și neștiința îmi încâlciseră puținul infim pe care îl știam, mi s-a deșirat într-o explozie de rămășițe rupte. Atunci rebele fire crețulii au început a dansa în mijlocul acelei revoluții de gânduri, ce-mi vuia asemeni unui crivăț nestăpânit. S-au împletit una peste cealaltă mânate de amploarea fenomenului monstruos, de parcă erau dirijate de acul unei mâini înzestrate cu dibăcie. Și s-au contopit între ele într-o conexiune stranie de legături, iar întreaga diabolică țesătură, înfăptuită de mâinile stăpânei mi s-a arătat numaidecât în cuget în toată splendoarea ei mișelească.

       Mi-am înghițit suflările, primind din plin imboldul proaspetei dezlănuțuirii care-mi spălase cu totul urmele de șovăială și am pătruns cu o ciudată încredere, în curtea largă a conacului, ignorând plâsetul sufletului meu, înghețat bocnă în răceala îndârjirii. M-am îndreptat cu iuțeală spre silueta conacului, grandioasă dar umbrită de liniștea macabră a nopții. Gândul poruncitor al stăpânei m-a mânat însă spre marginea clădirii, făcându-mă să ocolesc cu confuzie în cuget ușa de la intrare. O undă de frustrare emanată de neștiință mi-a tachinat interiorul înlănuțuit.

       Atunci mi-am amintit cât de folositor mi-ar fi putut fi a înțelege planul stăpânei, dacă nu eram doar o biată copilă și o armă mult mai importantă decât ființa sa.

       Am cotit clădirea și ajunsă în spatele ei umbros, am dat nas în nas cu grajurile cailor și trăsura ducesei ce-și pierduse nițel din strălucirea-i maiestuoasă sub praful depus. Chiar înainte de a inspira liniștea sinistră a împrejurimilor, avalanșa dominantă de toxice cugete m-a sufocat cu repeziciune, trimițându-mă la acțiune.
Cu permanenta nerăbdare vijeloasă ce-mi bântuise pasul până în acel loc, mi-am răstunat sacul de pe umăr jos, apoi m-am aplecat asupra sa. Un sentiment acru de dezgust mi-a acaparat trupul fuzionat, odată ce mi-am strecurat mâna, apucând de păr capul retezat din interior. Însă nu m-am oprit oricât de profund și-ar fi dorit ființa mea dominată, ci l-am scos la lumină și mi-am înecat privirea în ochii să-i spălăciți de moarte, pe de o parte cucerită de groază, pe de altă parte injectată cu un dezgust dominat de sămânța mâniei.

       Jonglată de controlul nestăpânit al minții stăpânei, am tras cu putere un fir de păr din capul mort al ducesei, apoi simțind brusc un violent sentiment de inutilitate am azvârlit căpățâna la loc în sac. Lipsa stranie de interes, îmi șoptea la ureche cu graiul său degajat, că nu mai aveam nevoie de ea. Am strâns în palmă negruliul fir smuls, lovindu-mă de o altă pală a unei satisfacții mefistofelice, ce-mi era un soi de acră emoție străină, pe care nu o cunoșteam. Atunci sufletul mi s-a chircit umil în colțul teminței sale, așteptând stors de speranță, ca și ultimul său scâncet să-și piardă neajutoratul grai printre gratiile fuziunii.

       Severitatea covârșitoare a dominației îi sfărâma existența mult prea domol și chinuitor, iar cu fiecare sentiment intoxicat otrava se ivea tot mai aproape de gâtul lui secat, ca un șarpe veninos gata să se înfrupte din fibra nevoinăției.

       Am împins sacul într-o parte și cu sângele mai rece decât mi-aș fi închipuit, am dat frâu liber runelor ce-mi stăteau în gât protestatoare. Naturalețea cu care vraja proaspăt invocată a curs din corpul meu fuzionat, mi-a speriat profund, înlănțuita ființă interioară, făcând-o a se zbate din răsputeri pentru libertatea mea, atât de bine agățată în neantul depărtării. Însă gerosul cinism al stăpânei m-a mânat să-mi calc peste propria mea inimă înfiorată și să privesc cu ochii arzându-mi în lumina orbitoare, cum m-am topit în descântecul rostit, fărâmându-mi firul de păr din mână. Cum hainele zdrențuite mi s-au prefăcut în fum. Cum părul cenușiu, mi s-a lăsat pradă focului. Cum trupul mi s-a aprins ca o torță stingându-se, odată cu apariția subtilă a parfumului rafinat de nobil.

     Am ars ca o vrăjitoare și-am răsărit ca o ducesă, din propria-mi cenușă.

      Cucerită de nebunia sentimentelor intoxicate ce-mi asaltau trupul, m-am frecat cu stângăcie la ochi, privindu-mi buclele scăldate în cerneală și rochia simplă, dar elegantă ce mi se întindea până la fluierul piciorului, urmată de condurii ascunși sub fusta lungă. Un șoc de uimire mi-a evadat printre gratiile fuziunii, cățărându-și efectul în mintea-mi gălăgioasă. Capul retezat din sac își jucase macabrul rol.

      Dețineam înfățisarea moartei.

      Împinsă de nerăbarea ce-mi apăruse din nou ca un ghipe în coastă, m-am deșteptat din uluire și mânată de gândurile stăpânei, am scăpat de sacul nefolositor, teleportându-l în neantul disparției cu o degajată mișcare din mână, apoi m-am apropiat hotărâtă de trăsura ducesei. Cu o alertă repeziciune am sorbit din priviri interiorul caleștii. Căutam un lucru, un obiect, poate chiar un alt firicel de păr, care să-mi potolească mintea poruncitoare și neliniștea imediat instalată în corpul meu. Și când am crezut că goliciunea din interiorul trăsurei mi-ar fi putut sugruma agitația, am îndrăznit să privesc în afară, spre banca vizitului, pe care dormea dusă o pălărie.

       Un zâmbet drăcesc mi-a răsărit pe buze, în timp ce m-am avântat asupra obiectului uitat. Oricât de tare îmi doream să înțeleg, nu știam cea ce plănuia stăpâna în acel crud moment. Însă bănuiam cu speranță că pălăria îi aparținea unuia dintre conducătorii trăsurii. Amețită de o vulcanică emoție gata să erupă, am înfășcat pălăria sugrumându-i materialul în mână, apoi m-am lăsat năpădită de o altă blestemată vrajă, nițel mai scurtă dar la fel de nemiloasă și orbitoare. Atunci obiectul s-a metamorfozat iute în particule de praf, declanșându-mi repezita invocare.

      De îndată ce am sfârșit, cu ochii umeziți de efort, m-am năpustit asupra bărbatului buimăcit, pe care îl teleportasem din confortul patului său, imobilizându-i membrele moi. O teatrală furie nestăvilită, asemeni unei fiare periculoase venite din toxicitatea stăpânei, mi-a aprins cugetul cu brutalitate, revărsându-se în privirea-mi necontrolată.

      — Trezește-te gândac adormit! Trebuie să mă duci la castel! Acum! m-am răstit cu mânie, către bietul om a cărei surprindere temătoare i se citea atât de ușor pe chipul obosit.

     — Ah, doamnă trăiți! Binecuvântare Celui de Sus! Vă rog să-mi iertați neglijența posturii, a murumat cu șovăială în glas vizitiul, tremurând în cămașa-i de noapte. Toată lumea vă îngropase, după ce v-ați pierdut ca un ac în carul cu fân. Unde ați fost... ?

     Am pufnit furioasă, simțind o avalanșe de false emoții negative, venind din plin din partea stăpânei. Bărbatul mă privea cu ochii buimăciți, plini de o groază înțesată cu regret, nevenindu-i să creadă că prezența mea putea fi atât de reală.

     — Lasă vorba! Du-te și adu-mi un cal la trăsură, dacă nu vrei să-ți tai gâtul! am mârâit pe un ton poruncitor, apoi l-am împins spre grajduri, eliberându-i brațele.

      Încă amețit de somn, însă biciuit de o confuzie proeminentă și o teamă cei  înghețase înfățișarea șocată, vizitul a pătruns cu pași tremurânzi în adăpostul cailor făcându-se nevăzut. Abia după vreo câteva chinuitoare clipe a reapărut, trăgând de frâu un armăsar cu hamul pregătit. Privirea mea infestată lipsa acută de răbdare, l-a atacat numaidecât, amenințându-i încetinirea lucrului.

       — Mișcă-te mai repede! Regina mă așteaptă! m-am rățoit către el, îmboldindu-l să lege calul la trăsură mai iute.

        Atacat de ordinele mele vulcanice, bărbatul s-a grăbit a mă asculta și fără a mai sta pe gânduri a pregătit armăsarul, asigurându-se că legăturile hamului erau fixe. Apoi văzând că nu avea cu ce să-și acopere hainele subțiri de noapte și-a întors atenția asupra înfățișării mele, împăcându-se cu ideea de a conduce caleașca în pijamale.

        — Trăsura este gata doamnă! a murmurat el cu o forțată seriozitate, apoi mi-a deschis portiera, aruncându-și ochii în pământ.

         — La poarta din spatele castelului să tragi hățurile! Nu vreau să fiu prada ochilor curioși care se mai perindă noaptea pe la geamurile curții regale în lipsă de somn! am mormăit spre vizitiu și cu sentimentele, vuindu-mi într-o zarvă infernală pe cuget, am năvălit în interior, ca un animal de pradă gata să-și croiască drumul spre victima sa.

        Bărbatul a aprobat scurt din cap, digerând ordinul, a închis portiera în urma mea și s-a urcat în față pe banca sa dând bice din plin armăsarului.
Scăldându-mă în priveștea întunecată ce a început a se mișca alert în ferestrele prăfuite, sub tronsetele trăsurii, m-am tolănit în satisfacția mișelească a reușitei, pe care nu o mai gustasem atât de profund până atunci. Eram bucuroasă... mult prea bucuroasă pentru situația riscantă în care mă aflam. Îmi puteam simții rânjetul toxic de pe chip în toată strălucirea lui diavolească, căci reușisem a escalada planul așa cum stăpâna își dorise cu imensa ei ardoare răsunătoare. Nu aveam să fiu vreodată pedepsită pentru  lovitura asta.

       Însă nici bucuria nici buzele încordate de satisfacție nu-mi aparțineau. Nici-o licărire din acel chip al fuziunii nu era a mea. Nici măcar ochii ce parcă-mi lăcrimau încet pe sub veselie. Nimic nu-mi aparținea... ci doar seaca durere, care mai avea curajul a se mai strecura printre gratiile cuștii mele și a-mi implora ființa a se mai zbate măcar o dată, pentru sufletul zăcut în inima mea fuzionată, îmbolnăvită de venin și otravă.