Era liniște, niciun zgomot sau vreun sunet nu se auzea, doar țipătul picurilor de apă, prelinși pe pereții umezi ai peșteri, ce se izbeau de pământ, unul câte unul, mai trezea ecoul, adormit de tăcere.

       Mă trezisem din inconștientă. Simțeam îmbrățișarea rece a lanțului și aerul umed ce îmi mângâia corpul.
Ochii mei se săturaseră de întuneric și tânjeau să vadă lumină pe sub pleoplele, încă strâns încordate, dar frica mea era încă prea mare, ca să îndrăznesc să priveasc iar și să îmi simt privirea din nou înjunghiată de colorile aprinse ce le văzusem ultima oară, sorbindu-mi și ultimul strop de putere.

        Nu știam unde era ea sau mai bine spus stăpâna. Chiar dacă credeam că nu era lângă mine, știam că mă ținutia cu privirea ei diabolică. Îi auzeam răsuflarea rece care îmi ataca din plin urechile, parcă aplicându-mi mușcături invizibile pe gâtul meu neted și mai, apoi lovindu-mi obrajii cu răceală.
O simțeam aproape, atât de aproape încât i-aș fi putut auzi inima, bătând de nerăbdare să mă transforme într-o marionetă ușor de manipulat.

         Am reușit să prind o picătură de curaj și mi-am lăsat ochii să fie străpunși de imagina peșteri, dar și silueta ei, ce mi-a îngrozit privirea.
Din reflex, picioarele mele au încercat să se zbată în agonia produsă de lanțul, afundat de greutate, în pielea mea fragilă. Câteva lacrimi mi-au curs agale pe obraji mei puțin colorați de o tentă de roșu. Spaima îmi ștrangula sufletul cu fiori intenși ce îmi treceau spatele înghețat, dar privirea ei otrăvită de acei ochi mai albi ca varul, nu înceta o clipă să mă săgeteze.

      — Ți-a fost dor de mine? m-a întrebat ea injectând ironie, printr-un rânjet mârșav.

        Am tresărit zgomotos, zăngănind  lanțurile din jurul meu. Ea s-a apropiat cu pași galant.Mi-a înfășcat bărbia cu ghearele sale ascuțite și m-a privit cu aceeași privire otrăvită de mârșăvie.

      — Ce-i cu figura asta țâncă? Parcă ți-am zis că nu-mi place fandoseala. Aaa... sau e o boală prea incurabilă pentru o mucoasă ca tine, a pufnit iritată, apoi și-a înfipt unghile lungi în sub bărbia mea. Trebuie să te educ strașnic, dar stai liniștită. După tot ceea ce o să ai de executat, n-o să mai faci pe plângăcioasa, că știm amândouă că o să te tai dacă faci figuri.

       Mi-am tras nasul timidă și am privit-o înghețată de otrava din vocea ei, din ochii ei de un alb profund. A ridicat o sprânceană și a pufnit iar, dar de data asta stropind cu ironie.

      — Primul ordin pe care o să îl pupi, o să îți târâi picioare până în Ekuatinda.
O sclavă ca tine nu are nevoie de amănunte, deci să nu te aud cu întrebări. Aaa... și n-o să mergi așa de capu' tău. Nu îți poți permite confortul ăsta. O să împarți cu mine o fuziune ca să mă asigur că faci cea ce trebuie. Deci, o să îți iei frumușel adio de la corpul ăsta de mucoasă. Aici e în joc viața ta țâncă. Să nu cumva să dai greș că ți-o tai!

       Tot ce auzeam îmi arăta cu claritate, că asta avea să fie viața mea.
O viață în care aveam să fiu un simplu pion pe o tablă de șah, controlat de la spate o mână, o viață care o puteam pierde în orice moment, dacă nu aveam să îmi fac treaba, dar mai mult de atât o viață atât de reflectată de tabloul macabru, primul lucru apărut în fața mea de la acest nou început.
Toate se legau împreună de ea, stăpâna, soarta mea.

       Convinsă de reacția mea, s-a îndreptat iar spre nenorocitele ale de foi de pe masă și a apucat din nou una dintre ele. Ochii mei îi urmăreau înspăimântați fiecare mișcare. Îmi simțeam corpul tremurând, mișcând agale mormanul de fier, ce mă înconjura. Teama îmi forța inima să bată atât de repede încât îmi simțeam pieptul pulsând.

        S-a întors spre mine și a început să rostească iarăși acele cuvinte, atât de necunoscute pentru mine. Ritualul a luat amploare, când din dansul mâinilor ei se nășteau tot felul de scântei combinate cu nuanțe ciudate de culori. Mi-am încleștat pleoplele peste ochii, încercând să evit lumina puternică ce se pregătea să mă pătrundă, dar odată învăluită în jurul meu vraja m-a smuls din lanț și m-a transformat în câteva mici sclipiri. Preț de câteva clipe nu mi-am mai simțit inima bătând, sau corpul tremurând sub lanț, iar frica a dispărut din jurul sufletlului meu lăsându-l liber să plutească. O dată însă aterizare, micile sclipiri sau rătăcit într-un alt corp, o altă ființă necunoscută, rezultatul ritalului, fuziunea.

      Când am reușit să îmi dau seama ce se întâmplase mi-am deschis ochii și am observat că eram mai înaltă. Mâinile mi se lugiseră, iar picioarele erau de două ori mai mari și mai groase. Părul îmi crescuse cu mult decât înainte și îmi acoperea umerii, dar mai ciudat avea o nuanță mult mai deschisă, asemănată atât de mult cu culoarea stăpânei. Întreg corpul îmi era acoperit de mantia ei. Aș fi putut crede că eram în corpul ei dar nu aveam nicio oglindă care să îmi demonstreze asta.
De un lucru însă eram sigură, mă aflam în fuziunea despre care ea vorbise.
Gândurile și sentimentele mele erau acum amestecate cu ale ei, iar mintea mea era controlată de ea. Totul se lega acum.

       M-am uitat în jur și am zărit, afurisitul de lanț, care îmi fusese cu câteva clipe în urmă povară, încolăcit de picioarele scaunului gol. Ah, în sfârșit nu mai simțeam, acel șarpe de fier, strângându-mă de scaun până la ultima suflare.

       Mi-am îndreptat privirea spre ieșirea din peșteră. Voiam să evadez cât mai repede de acolo, dar disperarea din sufletul meu fusese învinsă deja de gândurile întunecate ale ei, ce îmi șopteau în agonie să plec spre Ekuantida. Am ignorat și am încercat să plec pe propriul meu drum, dar picioarele îmi mergeau în partea opusă iar mintea era controlată de ea. În zadar m-am luptat să îmi recapăt controlul, dar șansele mele au zburat fiecare pe rând, cu fiecare clipă în care înaintam în adâncul pădurii. Învinsă de ea am renunțat să încerc și mi-am adus aminte că viața mea era în joc.
Așa că fără îndoială, am pornit spre Ekuantida, fără să vreau eu asta, gândidu-mă doar ce dezastru mă pregăteam să fac în acea țară, un adevărat paradis țintit de gelozie și ură.

        Călăuzită de ceața negricioasă, străpunsă de sutele de copacii, am cutreerat întreaga pădure, îndrumată pe aleea acelor gânduri poruncitoare.
Nu m-am mai putut gândi la faptul că eram acea copilă, victima acestei sorți cu chip de femeie, dar sufletul îmi plângea cu gânduri amare după acea eu adevărată, acea Nightmare Moon care nu mai avea șansa să fie ea, ci doar o fuziune între inima ei și mintea stăpânei sorți.

       Șuieratul păduri era cântecul amarului meu, era lin și ascuțit ca țipătul disperării mele, iar vocea lui era graiul sufletului meu, prevestitor a atâtor episoade de dramă, viitoare momente ale vieții mele, sorbite din paharul sorții. Pașii mei cântau în ritmul lui, erau domoli și liniștiți în mersul meu târâit de covorul frunzelor, de mult apuse de viață.

       În clipa în care m-am așteptat mai puțin, cântecul s-a oprit când primele raze auri au dat năvală dinafara paradisului întunecat, înăuntrul lumii de copaci. O nouă lume se deschidea de dinainte ultimelor perechi de crengi, iar lumina atât de aprinsă răsărită de după lanțul de coline, întins într-un orizont îndepărtat îmi năvălea ochii palizi. O poieniță de flori făcea o frumoasă deschidere spre un tablou rural atât de diferit și de vesel, față de ce întâmpinasem până acum.
Câteva case începuseră să apară și un sat se întindea pe câmpul care completa peisajul.

       Simțeam un miros nou, ciudat și în același timp diferit, era mirosul oamenilor, sătenilor ce deja începuseră să iese din case la prima oră a dimineții. Îmi era teamă să mă apropii și să apar ca o simplă drumeață în cadrul lor. Parcă ceva m-ar fi țintit în loc. Nu era aceeași frică pe care o simțisem în preajma stăpânei, era un fel de furtună de spini invizibil, care mă înțepau la fiecare pas făcut mai aproape. Picioarele însă îmi mergeau în același ritm domol fără oprire, sub comanda minții, făcându-mă să ajung în câteva clipe la intrarea în sat.

       Îmbrățișată de aerul pur și de mulțimea de case așezate fiecare
în jurul meu, mi-am rotit preț de o ochii încă neobișnuiți cu un astfel de peisaj.
O muzică dansa grațios în note și ritmuri, la urechile mele ciulite.
Era ca o voce ce-mi descria cu un farmec simplist, tot ce aveam sub privirea mea neștiutoare. Mi-am întors capul timidă. O tavernă bătrână și sărăcăcioasă mi-a apărut în față. Crăpături de tot felul, erau brăzdate pe lemul uscat, ce îi acoperea pereții șubrezi, iar acoperisul abia dacă se mai ținea pe picioare, proptit în doi stâlpi fragili de stejar, primele gazde ce întâmpinau oaspeții deoparte și de alta a unei uși, ce abia dacă se mai ținea, într-o balama ruginită. Suferise o adevărată luptă cu timpul și chiar dacă abia se mai ținea pe picioare taverna răsuna a râsete și muzică.

       Gândul că trebuia să aflu cumva unde eram și cât de departe era capitala Ekuantidei, unde era ținta mea, m-a adus poruncitor la ușa, larg deschisă a prăvăliei.

       O sală sufocată de mese mi s-a întins dinaintea pragului. Arta de crăpături a timplului, nu lipsea de pe pereții deteriorați și luminați de fire de lumină, străbătute prin geamurile cusute de pânze de păianjen. Podeaua acoperită de o pardoseală veche, abia dacă mai putea răsufla sub zecile de picioare ale mulțimii de oameni dar cu toate astea bunăstarea oamenilor transforma acea prăvălie într-un adevărat colț al pozitivizmului.

        Când am trecut pragul ușii toate privirile erau ațintite spre mine, arucându-mi săgeți invizibile și paralizante. Muzica a încetat să răsune glorios în dansul ei de note din vioara și acordeonul, ce stăteau acum suspendate în mâinile lăutoarilor, la fel de atenți la mișcările mele.
Atmosfera era împânzită de tăcere, doar pași mei timizi lovindu-se de pardoaseala veche și încercând din răsputeri să se strecoare neobservați, undeva într-un colț mai retras.

      — Nu mă așteptam ca o așa minune să vină aici! a înjunghiat liniștea, ironia unui bărbat, ce mă privea din cap până în picioare, de la o masă apropiată.

      — Eu cred că a venit aici cu un motiv. Nu-i așa domniță? s-a auzit un altul, venind din fundul sălii spre mine.

      Pașii lui repezi mi-au convins mintea să acționeze. Stăpână pe sine mi-am adunat suflarea și mi-am ridicat capul din pământ. Nu puteam alege să las frica să mă bată în mijlocul adunărilor de priviri ce mă fisurau, era împotriva stăpânei.

      — Ați ghicit! Nu sunt din această zonă și nici din Ekuantida și vreau să ajung în Canterlot, dar nu știu unde este exact. Mă puteți ajuta? am explicat, arătând un zâmbet convingător, celui ce mă privea cu interes.

     — Desigur! Nu este mult drum de străbătut, doar va trebui să treceți prin Astralda, o zonă foarte vastă de sate a Ekuantidei și o parte din Lizaria, zona în care se află Canterlot, mi-a răspuns bărbatul, gesticulând cu mâinile.

     — Mulțumesc! mi-am lărgit zâmbetul și mi-am întors capul

     După ce l-am privit încă o dată pe omul care mă ajutase, mă îndreptam spre ieșire. Voiam cât mai repede să scap de teama care încă îmi ținea respirația și să ies la suprafață din marea de ochi curioși, ce mă fixau din toate părțile.

      — Dar cum vă numiți domnișoară?
Curiozitatea se citea pe fața lui, în timp ce mă admira cum pășeam spre prag.

     Fulgerată de întrebarea lui m-am oprit în loc. Îmi dădusem seama că nu puteam scăpa așa ușor. Clipele de glorie ale fricii mele, aveau să se mai lungească sub zâmbetul meu.

      — Nightmare Moon... am întors capul spre el și i-am observat fața uimită, de parcă ar fi văzut altceva în locul meu, ceva prețios pentru el.

      — Nu vreți să mai rămâneți? Avem loc destul, s-a apropiat și mai mult de mine și mi-a apucat ușor mâna stângă.

      Un holbat mi-a scăpat din ochi, când i-am simțit mâna sufocându-mi pielea cu căldură. Era o senzație nouă pentru corpul meu, ce încerca din răsputeri să-și controleze tremuratul. Totuși, undeva în adâncul meu, știam că mai simțisem asta înainte, dar nici o frântură de amintire nu demonstra acel sentiment ciudat.

       — Am mult drum de mers și nu aș vrea să pierd timpul prea mult, i-am spus, încercând să îi potolesc curiozitatea.

       — Dar ce vă grăbește? Sunteți la început de viață domnișoară, nu o pierdeți cu griji de astea. Haideți doar stați la masă cu noi, că noi oamenii de aici suntem prietenoși cu nou veniții, mi-a zâmbit el apoi, m-a tras spre o masă unde alți oameni stăteau și mă priveau cu aceeași curiozitate.

       Momentul ăsta a fost o adevărată provocare, în care lupta mea cu teama a devenit tot mai aprigă, sub privirile înecate de curiozitate și fețele înroșite de vinul dominant.

       Știam că nu mai era cale să îl refuz și m-am așezat timidă la masă. Am început apoi, să analizez pe toți cei care stăteau lângă mine. Erau niște simpli săteni, fiecare dintre ei de diferite vârste, unii veseli și plini de viață, alții triști și posomorâți, cert era că cei mai mulți erau atât de roșii în obraji, încât sudoarea de pe frunțile lor strălucea.
Pe când halbele de vin nu lipseau de pe mese și lăutarii începuseră iar să cânte, eu îi priveam pe toți cu aceeași privire temătoare și același zâmbet mascat.

      — Și de unde veniți? s-a auzit glasul bărbatului chiar așezat lângă mine.

      Era momentul să inventez ceva bun să trec de obstacolul ăsta și doar afurisita mea minte controlată putea construi un răspuns perfect.

      — Nu de departe, chiar din satul de partea cealaltă a pădurii, răspund eu întorcându-mă cu fața la el.

     Părea un om mai nevoiași ca ceilalți de la masă. Hainele îi erau peticite și sfâșiate de cresături, iar cusătutile ce mai țineau căptușelile erau coapte de timp. Câteva suvițe de păr îi acopereau fruntea umezită de sudoarea, ce era gata să pătrundă în abisul ochilor lui de un gri cenușiu, iar roșața aprinsă din obraji lui, brăzdați de câteva riduri arăta efectul vinului ce îl turnase pe gât, înainte ca eu să îmi fac apariția în fața lui. Nu am putut să îmi dau seama de ce zâmbetul lui era absent. Până și mirosul lui de transpirație era diferit. Nu era ca ceilalți.

      — Sunteți din zonă, aici la marginea Ekuantidei? m-a întrebat cu un strop de mirare în ochi, ce a accentuat uimirea apărută dintr-o dată, pe fețele tuturor de la masă.

       — Nu păreți a țărancă ci mai degrabă o prințesă, a mormăit satisfăcut un sătean din partea partea cealaltă a mesei, luându-și halba și înghițind iute o gură de vin.

      — Nu sunt prințesă, am murmurat sfioasă privind paharul secătuit de vin din mâna bărbatului.

      — Nu îl luați în seamă! A turnat pe gât cinci halbe de vin și acum vede totul aiurea, a adăugat amuzat, cel de lângă el.

      Taverna s-a umplut de râsete și de hohote acompaniate de ecoul pătrunzător. Vocea mea nu s-a alăturat momentului amuzant ci a tăcut sufocată de râsul grosolan.
Ochii mei timizi au început să se rotească prin fiecare colț al sălii.
Gândurile îmi țipau în minte că acolo nu era locul meu, îmbrățișată de mireasma aromată a vinului și compania bărbaților vrăjiți de sângele din pahare. Anxietatea își făcuse ușor drum liber în corpul fuziuni și săpase câte puțin în adâncul sufletului meu, curemurându-mi picioarele ce îmi  băteau incontrolabil în pardoseala veche de lemn. Mi-am întors capul spre ușa larg deschisă pe care intrasem în amalgamul ăsta de oameni. Era acolo, mă aștepta să îi trec pragul și să plec, dar acei metri până acolo parcă erau infernali.

     — Și ce aveți de lucru la Canterlot? m-a întrebat bărbatul nevoiași de lângă mine, scoțându-mă din tăcere și aducându-mă într-o atmosferă, în care râsetele se potoliseră.

      — Treburi minore, i-am răspuns mascându-mi anxietatea.
Vreau în principal să vizitez orașul, să văd ce e atât de preț la acest Canterlot, despre care se aude peste tot, l-am mințit, apoi  mi-am arătat din nou acel zâmbet fals.

      — Ah, Canterlot, orașul luxului pur! a exclamat pe o notă tristă, cel care mă întrebase.  Am o casă și o familie pe care le-am lăsat acolo, din cauza problemelor pe care le am aici, a oftat adânc își și-a sprijinit capul în palmă privind îngândurat pahatul, proaspăt umplut cu sânge stacojiu.

      — Ai probleme și tot te găsești aici la masă cu lăutarii la ureche, pufni un altul apoi își țintui replica spre el.

       — Îmi e greu să uit că mi-am îngropat fratele în război și acum am pus pământ și peste soră-mea.
Poate vinul ăsta își face datoria și mă scapă măcar câteva clipe de gândurile astea, a murmurat printre dinți, a îmbrățișat cu mâna paharul înroșit și a luat o înghițitură, apoi la trântit înapoi pe masă.

       Vocea lui suna ca un cântec trist pe care numai sufletul scăldat în tragedie l-ar fi înțeles. Durerea trona pe chipul său brăzdat de riduri, iar mărgele lui cenușii, fixate cu privirea la roșul aprins al vinului, căpătaseră și ele mici nuanțe stacoji. L-am privit câteva secunde. El era omul de care aveam nevoie să ajung la Canterlot, era tovarășul perfect care să mă ducă unde trebuie și totuși sufletul meu nu dădea frâu liber minții stăpânei să îl folosească. Controversa dintre sufletul meu și mintea ei a fost doar o altă rudă câștigată de ea, un alt moment în care aveam să merg târâși pe drumul, trasat de planul ăla nenorocit.

    Ca prin minune teama mi-a dispărut ca pulberea în neant și hotărâtă mi-am construit mica potecă spre omul ăsta, pregătind-mi zâmbetul fals.

     — Sunteți din Canterlot? mi-am reînviat vocea pe un ton sigur, întrebându-l cu interes.

      — Da. Chiar am de gând să mă întorc. După înc-o înmormântare, vreau măcar să mă văd acasă, și sper să nu găsesc și pe acolo alte probleme, mi-a răspuns moleșit, fixându-și ochii cenușii spre mine.

      — În același loc vreau să ajung și eu, i-am surâs.
  
      O satisfacție ciudată a dat năvală peste mintea mea. Drumul meu spre el era simplu, atât de simplu încât știam deja că nimic nu avea să dea greși.

       — Vreți să veniți cu mine? Nu mi-ar strica un partener de drum, i-am propus, îndulcindu-mi vocea.

       — Desigur! Aș fi onorat să vă fiu partener, a aprobat el arătându-mi un mic zâmbet ce i-a  lăsat la vedere câțiva dinți gălbejiți.

      Și-a apucat paharul cu vin, l-a golit dintr-o înghițitură, apoi l-a trântit de masă. S-a ridicat în picioare și și-a luat jacheta de pe scaun. A ezitat să o îmbrace și și-a atârnat-o de umărul stâng iar mâinile și le-a sprijinit în șolduri, în cele din urmă, arătându-și statura bărbătească spre mine. Era desprins de starea melancolică pe care o avusese în urmă cu câteva clipe și părea hotărât să pornească la drum.
Privirea lui mă îndemna să mă ridic de pe scaun și să mă alătur plecări, iar mintea mea nu putea refuza cea ce plănuise. M-am ridicat străpunsă de privirile ucigător de admiratoare și am împins scaunul sub masă. Ochii mi-au fugit imediat spre bărbat. Sufletul îmi cerea să plec cât mai repede din pescena în care parcă eram blocată și așteptam cu nerăbdare ca el să înainteze primul spre ușă, iar eu să mă ascund de privirile săgetate în spatele lui.

      — Atât ți-a fost Lister? l-a întrebat cu un accent ironic, unul dintre cei de la masă.

      — Da prietene, trebuie să mă întorc acasă! Nu mai vreau să zăbovesc pe aici degeaba, i-a răspuns, stăpân pe sine și și-a plimbat mărgele cenușii spre înfățișarea mea.

       — Eu sunt gata, domniță! Putem pleca? m-a smuls vocea lui, din abisul gândurilor.

       — Da! Să mergem! am aprobat pe un ton energic și mi-am ridicat capul din pământ.

       Am mai azvârlit un ochi spre cei de la masă și mi-am luat sfioasă la revedere. Privirile lor rămăseseră încă pe atât de curioase, pe atât de jenante pentru mine. Mi-am întors capul și am înaintat după el, s-au mai bine spus domnul Lister, cu care nu avusesem curajul să fac o cunoștință de nume, ci doar avusesem norocul să aflu din întâmplare, numele său.
Ușa atârnată doar într-o balama ruginită a tavernei, se apropia ușor de noi și în scurt timp picioarele mele au mângâiat pragul ei prăfuit de lemn. Sufletul mi-a fost în sfârșit eliberat de înțepăturile acelor priviri, iar vechiul morman de lemne așezate în forma simplă a unei taverne, zăcea în spatele meu, privindu-mi pașii tot mai depărtați.

      Un drum lung avea să se întindă de dinaintea picioarelor mele, iar lupta dintre sufletul meu și mintea stăpânei abea avea să înceapă în fuziunea ce nu era alta decât marioneta ei și închisoarea mea.