O nouă viață începe de dimineață, când te trezește cântatul cocoșului din somn și îți vine să-l perpelești de nervi, chiar dacă ești în pijamale și vremea răcoroasă nu te ajută. Stai liniștit, e doar o aluzie nereușită de-a mea. Nu m-am  trezit vreodată pe atunci în felul ăsta, deșii în cel mai straniu mod mi-aș fi dorit. Frumusețea unei vieți simple și
plictisitoare a fost una dintre lucrurile l-a care am râvnit de multe ori. Așa-i când ești snopit în bătaie de soartă.

      În primul moment nu mi-am dat seama dacă era dimineață, după-amiază, ori un început luminos de amurg, dar soarele a rămas parte din normalitatea îndepărtă pe care nițel mai târziu, aveam s-o doresc.

      M-am trezit ghemuit pe un pervaz sub câteva raze difuze de lumină care se propagau ca la ele acasă pe pereții cămăruței înguste în care mă aflam. Îmi simțeam ochii mai leneși decât oricând, iar trupul mai greu de urnit decât un bolovan. Mi-am mișcat capul rezemat pe un burduf aspru de perenă, simțind cum somnolența mă trăgea insistentă înapoi în starea de stagnare. M-am împotrivit mormăind slab, odată ce durerea din umăr m-a înțepat, dornică să îmi amintească de cele întâmplate, de confuzia adâncă și de spaima electrizantă.

       Mi-am crăpat pleoapele, luptându-mă să disting lumina împrejurimilor.  În dreapta mături, forașe, cârpe și găleți de lemn puse una într-alta erau înșirate pe podeaua de beton în micul spațiu al încăperii, lângă un raft ce abia respira ocupat cu ciocane, clești patent, chei de diferite dimensiuni, dale și alte unelte puse claie peste grămadă.  În stânga o masă uzată, un șofrânar și un ciob de oglindă atârnat de perete, ocupau cealaltă parte restrânsă sufocând de-a dreptul tot spațiul. O magazie în toată regula.

     Îmi amintesc cât de greu mi-a fost să accept o asemenea dezordine la prima vedere. Simțeam cum mă strângea de gât. Dar a doua secundă nici că a mai contat. Ști ce zic.

     O atingere stranie dar caldă, m-a făcut să tresalt. Am căscat ochii înfiorat și m-am retras cu spatele în fereastră. Inima îmi bătea nebunește, de parcă palmele dure ale uriașului de mai devreme, se pregăteau să-mi atace din nou obrajii, derulate de senzația de spaimă. Un chip supt, străbătut de îngrijorare mă privea de sus și o siluetă subțire, îmbrăcată într-o rochie șifonată îmi umbrea trupul ghemuit.

       — Nu-ți fie frică. Nu-ți fac nimic, a murmurat blând femeia cu părul negru, aplecându-se cu grijă spre mine.

       Cu siguranță mă încăpățânasem să cred de multe ori cuvintele astea pline de promisiuni, însă n-am să uit că la acel moment eram același puști din scenele trecute. Nu crescusem mai mult, oricât de mare ți-ar fi speranța și încrederea mea era oarbă și inocentă, la fel ca nevoia de pace. Dar de data asta norocul meu a stat la locul lui de cinste prima, poate chiar ultima oară. N-am să-ți spun încă de ce. Ai să-ti dai seama mai târziu.

       Am rămas nemișcat holbându-mă la femeia care și-a întins mâna mângâindu-mă pe cap. Nu, nu avea brațele masive și înzestrate mușchi puternici. Nu se încrunta, gata să mă plesnească și să mă marcheze cu fierul încins. Nu urla spre mine impunându-și superioritatea monstruoasă. Și nu semăna nicidecum cu uriașul. M-am liniștit, delectându-mă cu atingerile blânde și calde care îmi erau atât de străine. Trupul mi s-a dezghețat, pradă ușoarei conducții termice resimțite în care teama mi s-a topit ca o pojghiță de gheață atinsă de soare.

       — Mai bine?

      M-a privit cu ochii săi căprui plini de căldură, încercând să-mi schițeze un  zâmbet încurajator, în ciuda expresiei palide care îi umbrea fața albă și trasă. Am dat din cap încrezător, și m-am dezlipit de fereastră.

       — Eu sunt Rosemary, iar tu trebuie să fi Shadow, micul nostru nou venit, a adăugat ea cu tonul bănuitor și liniștit.

      M-am uimit la auzul numelui meu pe care brusc îl cunoșteam. Presiunea golului meu din piept părea deodată mai slabă, de parcă imaginea conștiinței mele era cu o tentă mai clară. Am încuviințat din cap și mi-am apăsat mâna stângă  pe umărul însemnat. Usturimea mă săgeta în reprize fulgerătoare.

       — Însemnul ritualic îți va da de cap ceva timp. Dar nu te teme. Se va vindeca într-o bună zi, m-a încurajat ea luându-și mâna de pe creștetul meu și mângâindu-mi mâna de pe umăr.

       ,,Într-o bună zi"... Ce ar fi putut să însemne asta? M-am încruntat vrând să înțeleg cuvintele de consolare ce îmi aminteau vag de o moleculă a speranței care mi se difuzase în suflet odată cu căldura mângâierilor. Ochii mi s-au pierdut în șorțul murdar și rochia peticită ce atârnau largi pe silueta slabă a femeii. Materialul veșmintelor sale avusese poate și zile mai bune.

       — Însemn ritualic? mi-am dezmorțit gura, lăsând deoparte lipsa de sens venită la pachet cu speranța, în favoarea nedumeririi.

       — Ai fost marcat cu simbolul supunerii și cu sângele ascendentului tău artificial. Prin arsura pe care o porți  ai moștenit cel mai însemnat rol de sclav în posesia familiei Dellarosa, iar de acum ești următorul descendent al liniei Santgrey.

      M-am pierdut în ceață, privind spre chipul lui Rosemary străbătut de o umbră a amărăciunii pe care se chinuia a o ascunde sub zâmbetul slab.
Îngrijorarea m-a luat prin surprindere, odată ce undele sonore ale cuvintelor rostite de roșcată mi-au răsunat în minte.
       
     ,,Fie ca sângele jerfit să posede puterea ascendentului iar fierul să-i marcheze descendentului, puterea și țelul primit! Supunere în numele Santgrey!"

       — Asta e de rău? m-am înfiorat, gândindu-mă la brutalitatea cu care uriașul îmi arsese umărul.

       — Oh... Se vede că domnul Willybert nu s-a chinuit să fie mai blând cu tine. Nu-ți fie frică. Totul o să fie bine. Privește soarele și curaj! Vei fi puternic!

      Femeia m-a mângâiat peste brațe, oftând ușor, ca și când nu știa în ce fel să ascundă negura pericolului de ochii mei, sub un zâmbet obosit și o consolare dulcegăroasă. M-am liniștit mușcând momeala, pe moment. Firește, eram un puști prea disperat să audă undele acustice ale unor cuvinte calde, ca să se îndoiască de ele.

        — Asta este camera ta de acum, a schimbat subiectul cu o urmă de tristețe, gesticulând cu mâna în jur. A aparținut ascendentului tău multă vreme. Cu siguranță te vei obișnuii cu ea.

       Am scurtat cămăruța în tăcere, cu o mină observatoare. Deci era a mea? Atunci niciun lucrușor înșirat pe podea sau pe raftul agățat de perete, n-avea să-mi scape. Totul avea să fie în cea mai sfântă ordine. Nu-mi păsa de nimic altceva, nici măcar de podeaua rece ori de pereții mucegăiți și murdari. M-am ridicat de pe pervaz, încurcându-mi picioarele în cea ce părea să fie o haină destul de lungă și largă pentru trupul meu.

       Parcă uriașul sau așa-zisul Willybert mă dezbrăcase. Mai ții minte?

       Atunci surprinzător, eu am ținut și imediat m-am holbat la materialul ciudat, colorat în carouri roșii și gri, șterse ca niște pătrățele dintr-un caiet de matematică. Cămașa atârna pe mine, lejeră, mult prea disproporțională pentru umerii, brațele și picioarele mele, dar caldă ca o îmbrățișare.

       — Aș fi vrut să am haine mai potrivite, dar de mult timp n-am mai avut pe aici vreun copilaș așa ca tine.
Cămașa i-a aparținut cândva tot ascendentului tău, iar pantalonii ți i-am tivit cât am putut, ca să nu-i târăști. Felix mi-a spus că până și picioarele lui sunt mai lungi, dar nici că n-am avut alternative mai bune.
     
      M-am uitat în jos la pantalonii largi și negri pe care îi purtam, deodată simțindu-mă expus. Cusătura tivului devorase un lat de palmă de material, dar tot îmi acopereau parțial labele picioarelor.

       — Cine e Felix?

       — Cel mai scund om al nostru, un comediant și tachinator înăscut. Îl vei cunoaște în curând. Vino cu mine.

      I-am ascultat îndemnul blând și am pășit înainte, nesigur dar cu nevoia de a descoperii inoculată în sânge. Rosemary m-a luat de mână și m-a condus în afara camerei. Am pășit într-un coridor rece care se lungea înainte îngust. Razele soarelui nu aveau destulă intensitate ca să pătrundă prin ferestrele mici și draperiile roșu închis. Căldura lor nu putea penetra învelișul adiabatic invizibil care înconjura podeaua de beton și pereții de piatră. 
Era ciudat și straniu, ca și când întreaga împrejurime respingea să fie dezghețată în vreun fel de vremea însorită. Îmi amintesc că afară era un sfârșit de vară călâi. Dar răceala parcă îmi degera tălpile goale cu fiecare pas.

        — Mi-ar lua o zi întreagă să-ți arăt întregul conac cea ce timpul și condițiile numi permit. Dar îți voi arăta fugă tot ce pot. Vei cunoaște fiecare colțișor de aici. Sarcinile zilnice te plimbă peste tot când devii silit, mâna de lucru a celei mai puternice domnii din Ținuturile de Vest, a murmurat Rosemary, forțându-și cuvintele să se tăvălească într-o mândire falsă.

      Paznici cu ochii roșii și îmbrăcați în tunici negre, ne măsurau din mers de parcă am fi fost plămădiți din materie intrusă. Simțeam că ceva era neînregulă cu ei, dar atunci nu-mi puteam da seama de ce. Felul amenințător cu care ne priveau. Staturile zvelte și monstroase ce parcă erau prinse într-o vâscozitate care opunea rezistență celei mai mici picături de izbucnire care dădea să se reverse. Chipurile de prădători, umbrite de răceală. M-am ascuns după silueta lui Rosemary care mergea cu pași temători și precauți.

      Ăștia sigur miroseau a ceva putred la mijloc, de-ar fi fost vorba până și de un măr stricat! Chiar și fără aprobarea ta venită din fotoliu, eram ferm convins de asta.

       Am explorat din scurt conacul enorm al familiei Dellarosa, plimbându-ne prin coridoare, scări, saloane, dormitoare și săli îmbrăcate în decorațiuni aurii și în tot felul de așternuturi, perdele, covoare și pereți roșii cât vedeai cu ochii. Parcă simțeam forța absolută a unei obsesii. Culoarea sângelui era peste tot, iar răceala din jur era nelipsită.

       Apoi când ne-am întors în fundul reședinței, pereții de piatră sau întors, odată cu bucătăria, spălătoria și camerele îngrămădite în care, după spusele lui Rosemary, noaptea sclavii se odihneau înghesuiți pe podea. Aici mirosul murdăriei și al mucegaiului era parte din aer. Cârpele cu care ștergeau podele aurite ale sălilor luxoase erau aceleași pături cu care se acopereau noaptea. M-am înfiorat cu ochii ațintiți la muntele de bandaje pline de sânge pe care l-am văzut într-una dintre încăperi. Mi-am dorit să am puterea de a înțelege cea ce se petrecea acolo. Rosemary n-a mai scos niciun cuvânt, trăgându-mă afară, de parcă ar fi vrut să-mi ascundă ochii de semnele ororilor pe care le simțeam la tot pasul în privirile paznicilor și în sângele uscat. Vedeam totul cu groază din depărtare, neînțelegând nimic.

      Știi... era ca un bun venit într-un colț rupt din rai. O cortină mincinoasă pusă peste retina mea de nou venit. O iluzie optimistă menită să-mi păcălească mintea de copil.

      Ghinionul meu că aveam simțul olfactiv mult prea dezvoltat. Nu puteam mușca din vata de zahăr pe care Rosemary se străduia să mi-o ofere, de dragul inocenței mele. Nu-mi puteam oprii inima din accelerația bătăii. Îi miroseam alterațiunea.

      — Aici se află sala centru, sau cum îi mai spunem între noi, cercul, unde la fiecare amurg se face Adunarea de seară, mi-a spus femeia, când am ajuns în fața unei uși duble din centrul subsolului clădirii.

      Am pătruns reținut în sala uriașă și circulară, marcată la fiecare margine  de câte un opaiț aprins care propaga unde luminoase. Aceeași pereți de piatră înconjurau o podea rotundă și goală, vopsită cu câteva modele și inscripții șterse. La capătul opus față de intrare se întindea un fel de înălțătură care ar fi putut fi asemănată cu o scenă semicirulară, dacă pe pereții din preajma ei nu erau sudate o pereche de lanțuri ruginite care se terminau în două cătușe și dacă în partea cealaltă nu gravitau agățate în cuie, o serie de împletituri din piele, îmbâcsite de sânge uscat atât de similare cu o colecție de biciuri. M-am retras spre ieșire, ca și când aș fost o piuliță de fier dornică să se lase în voia atracției, iar ușa ar fi fost magnetul meu preferat. Rosemary s-a întors spre mine, contemplându-mă cu același zâmbet reținut cu care se străduia să ascundă imaginea terorii a cărei intensitate înfiorătoare mă înlemnea.

      — Dacă n-aș fi fost nevoită să-ți spun tot ce trebuie să ști, nici nu m-aș fi gândit să te aduc vreodată aici, a îngăimat Rosemary, oftând cu ochii triști și plini de o energie compasională mult prea puternică poate pentru femeie pe care ar fi trebuit să o consider străină. Dar trebuie. Altfel vei ajunge mai rănit decât în orice caz ai merita.

       Am rămas încremenit în loc, vrând dintr-o dată să fug cât vedeam cu ochii, deșii îmi simțeam trupul de neclinitit. Ușa era un magnet puternic. Dar nu l-a fel de indestructibil ca greutatea care mă prionea. Frica îmi oscila enervant de nehotărâtă în nevoia de a acționa, forțându-mă să mă holbez la cătușele de fier ce zăceau pe scena improvizată. Puneam pariu că erau identice cu cele cu care fusesem legat pe blatul de metal în timpul ritualului,  iar convingerea mea nu făcea decât să mă tracționeze pe drumul anevoios și spinos al traumei.

      — Vino aici, m-a îndemnat femeia trăgându-mă ușor de mână.

     Avea chipul mult mai încordat, sub presiunea zâmbetului tot mai greu de crezut. Brațele îi tremurau pe sub mânecile largi ale rochiei, iar umerii înguști îi erau pleoștiți, de parcă iminența unor amenințări știute numai de ea, băteau la ușă.

         — Aici ne adunăm cu toții în fiecare seară și...

        Lacrimile i-au tăiat dintr-o dată cuvintele, dar le-a șters iute ca și când sentimentele nu-și aveau locul într-o scenă ca asta. Apoi a continuat.

        — Toate greșelile pe care le săvârșim și toate abaterile de la regulile impuse de domnul Willybert și doamna Aster pe care le facem zi de zi, ne sunt marcate aici...

        A arătat cu degetul spre tabla uriașă și neagră adâncită sus pe peretele din centrul scenei și mărginită de două uși din lemn date în lături, special făcute pentru forma obiectului monstruos. Pe ea erau scrise cu cretă trei rânduri de inițiale în dreptul cărora se aflau șiruri de linii verticale barate în ,,X" fiecare cu câte o alta de-a curmezișul.

        — Ce sunt alea...? mi-am făcut curaj să întreb, arătând spre marcajele albe.

        — Fiecare literă scrisă e inițiala numelui fiecăruia dintre noi, iar linile tăiate din dreptul fiecărei inițiale sunt greșelile noastre de până acum, care au fost pedepsite.

        — Pedepsite...?

       Am înghițit în sec, privind inscripțiile numeroase de pe fiecare rând. Dacă le-aș fi preschimbat în numere cu diferențe comune, mi-ar fi fost ușor să le botezez în progresii artimetice. Însă atunci nu învățasem încă nici literele, dar când am dat de ,,S-ul" care îmi marca umărul și care era scris despărțit de celelalte inițiale, mi-am dat seama că acel rând încă gol, era al meu. Brusc am simțit mai intens senzația de ustrime a arsurii, precedată de durerea de deasupra.

        — Nu te speria. Tu nu ai încă nicio greșeală sau abatere care trebuie pedepsită, m-a îmbărbătat Rosemary mângâindu-mă pe cap. De asta îți voi spune toate regulile pe care să nu le încalci ca să nu se întâmple asta.

       Am părăsit sala centru, ieșind în grădinile conacului. Soarele își propaga fără milă razele și căldura peste cei câțiva arbori și rândurile îngrijite de flori din jur. Lumina strălucea orbitoare și stingherită. Părea dimineața. Mi-am coborât privirea în pământ, luat prin suprindere de schimbarea bruscă de temperatură.

       — În scurt timp va trebui să mă întorc la muncă. Vezi rândurile de arbuști de acolo? m-a întrebat Rosemary, arătându-mi cu mâna spre partea dreaptă a grădinii care se separa  în inferioritate cu porțiunea de flori, alei și pomi.

       — Da.

       — Aceea e plantația de afini a familiei Dellarosa. Locul pe care noi sclavii îl avem în grijă pe timpul anotimpului cald, pe lângă celelalte sarcini obișnuite.

        Am sorbit din priviri rândurile care se lungeau lacome până în capătul îndepărtat al grădinii, străbătute de câțiva oameni echipați cu găleți. Era vremea rodului. Dar mai mult, părea să fie o muncă istovitoare să ai grijă de atâția arbuști pe o căldură atât de sufocantă. Dar atunci nu-mi dădeam seama de asta. Acolo nu mai vedeam nicio tablă a greșelilor, nici bandaje sângerânde și nici pericolul care să-mi semnaleze încă un motiv de teamă. Uitasem de nebuniile astea pe loc. Eram pe cale să cred că totul părea o joacă distractivă de copii la care aș fi tânjit să mă alătur.

      Oare cât crezi că mă înșelam de mult?

       — Ca să nu sfârșești pedepsit, ascultă cu sfințenie ordinele pe care le primești de la domnul Willybert și de la doamna Aster. Sunt foarte stricți și cruzi și nu le place să vadă nici cea mai mică scăpare. Chiar și o farfurie spartă se consideră o greșeală imensă pentru ei. Nu-i vorbii de rău și încearcă să nu pui întrebări prea multe. Domnul Willybert te va păzii peste tot și îți va putea vedea toate abaterile. El este responsabil cu rectificarea greșelilor. Fă-ți sarcinile cu atenție mare și nu încerca să te opui cuvântului lor, oricât de tare ai să îți dorești! Te rog...

      Rosemary m-a fixat cu ochii ei căprui în care străluceau circuitele une implorări absolute. Păsarea roia în cuvintele sale. Apoi m-a îmbrățișat ca și când aș fi fost cea mai de preț ființă din viața ei. M-am topit confuz în brațele ei.

      Cerurilor! Ce avea femeia asta cu mine?

       — De ce noi și toți oamenii de aici suntem sclavi? m-a străfulgerat nevoia de a avea un răspuns la renașterea mea atât de sinistră.

       Rosemary mi-a dat drumul privindu-mă cu tristețe. O clipă lungă a evitat să îmi dea un răspuns, de parcă ecuația pe care se chinuia să o rezolve n-avea niciun sfârșit, iar necunoscuta își triplase existența. Apoi s-a dezmeticit cu greu, oferindu-mi o replică ce a avut atâtea înțelesuri nerostite și atâtea alte întrebări pentru mine.

       — Nu am permisiunea să spun.

       M-am întristat simțind cum golul din interior îmi excava mai mult sufletul. Un bărbat îmbrăcat într-un costum negru, s-a apropiat de noi amenințător, umbrind-o pe femeie cu statura sa monstruoasă. Se sprijinea elegant într-un baston negru, decorat cu modele aurii, pe care nu îl văzusem până atunci. Am înghițit în sec înspăimântat, recunoscându-i ochii  roșii ca de prădător.

        — Treci înapoi la muncă roabo! Ai pierdut vremea destul! s-a răstit dintr-o dată Willybert, lovind-o pe Rosemary cu bastonul.
      
        M-am retras cu ochii holbați la bărbat, simțind impulsul forței cu care tensiunea îmi zdrobea inima. Femeia a tresărit ca arsă, groaza aprinzându-i ochii temători.

        — Ah... iertați-mă domnule, a murmurat ea, dând să se îndepărteze cu capul plecat.

       Am rămas inert cu ochii pironiți spre Rosemary, implorând-o mutual să nu mă lase la mila uriașului. Willybert  și-a îndreptat bastonul asupra mea, parcă încercând să-mi aducă aminte că nu eram mai presus decât un animal marcat, pentru el.

        — I-al și pe Santgrey cu tine!  Trebuie să învețe de la bază ce are de făcut!

        Am răsuflat ușurat, fugind spre Rosemary, de parcă cea mai mare temere a mea din acel moment se dizolvase în sucul dulce al atașării și al siguranței față de ea, pe care ușor ușor îl gustam. Pe atunci dacă îmi spuneai că n-ai intenții rele, nu ezitam să cred orice. Eram disperat să mă ascund chiar și sub cel mai cirurit acoperiș pe care îl găseam. Nu conta dacă țiglele lipseau, căpriorii erau încovoiați ori grinzile putrezite. Voiam să scap de volumul cu care primejdia îmi țipa în urechi.

       Ce copil eram...

       
        — Puștiule, te descurci cu găleata aia? m-a întrebat mai târziu un sclav cu părul brunet și cu fața slabă, plină de pistrui, în timp ce căram de zor afinele culese de pe rândul meu.

        — Da.

       M-am oprit în fața ligheanelor de la captul terenului, răsturnând grămada de fructe într-un dintre vasele de metal. Gâfâiam de parcă aș fi alergat o zi întreagă dintr-un capăt în altul al conacului. De când pășisem pe plantație  cărasem la găleți în continuu, iar brațele mă dureau din vina greutății mult prea mari. Dar asta nu-mi împiedica aprobarea de pe buze. Tufele erau obositor de rapene, iar afinele mari cât unghia de la degetul mare al unui om. Brunetul m-a bătut pe umăr, golindu-și la rândul său găleata.

      — Cară mai puțin că ești mic și te rupi de oase.

      — Cum adică...? m-am răsucit apoi mi-am pipăint membrele nedumerit, cu găleata goală atârnată de brațul stâng, crezând că cea ce spusese se și adeverise asupra mea.

       Nu aveam oasele rupte, dar aveam să-mi dau seama mai târziu că avea dreptate, în ciuda regulilor și a sarcinilor care nu țineau cont de vârsta mea fragedă.

       — Nu vrei să știi cum e, dar hai să îți zic ceva, s-a apropiat el de urechea mea, chicotind. Dacă te mai controlezi mult riști să-ți pice pantalonii.

        M-am oprit confuz și electrocutat de rușine, trăgându-mi în sus turul care îmi alunecase ușor pe fund. Bărbatul s-a îndepărtat ușor, pășind cu statura scundă înapoi la afini, apoi și-a întors capul.

       — Și de pe mine, au căzut de atâtea ori, dar n-ai ce să le faci. Nu ne permitem vreo croitoreasă.

       — Felix, lasă-l pe băiat că uite ce vrenic e. Îmi duce gălețile, m-a lăudat o femeie căreia îi cărasem o parte din gălețile culese, după ce mă rugase cu patos să o ajut pe motiv că o dureau picioarele.

       M-am întors spre ea cu vasul gol în mână. Brunetul s-a poticnit în loc privind-o pieziș cu capul plecat într-o parte.

       — Aha! Deja ți-ai găsit al servitor și tocmai pe puștiul ăsta. Nu-ți pasă că-l chinui. Se vede că vremurile de demult te cheamă.

       — Du-te la tufa ta și mai taci, i-a aruncat-o femeia, fluturând din mână în semn de alungare.

        Felix a plecat, chicotind spre celelalte rânduri neculese. Am înapoiat găleata femeii, apoi m-am întors la rândul meu. Willybert ne veghea în tăcere de pe un scaun la câțiva pași de plantație, ca pe niște oi ieșite la păscut. Doar că el nu era ciobanul nostru, ci prădătorul care abia așteapta să aibă un motiv să ne atace. Toți sclavii îi aruncau priviri temătoare și îl analizau cu precauție în timp ce își vedeau de treabă. Pe desuptul micior tachinări dintre ei gravita aceeași tensiune neschimbată și nedizolvată. Aceeași temere a cărei lungime de undă ajungea până în adâncurile sufletului meu și mă împingea să las fantezia cu joaca deoparte și să muncesc de dragul de a nu ajunge în pericol.

       M-am întors la locul meu, sorbind din priviri viteza cu care Rosemary culegea fiecare ciorchin în parte. Fructele cădeau pradă gravitației în găleata ei care se umplea iute cât vedeai cu ochii. M-am apucat la rândul meu de cules, amintindu-mi de spusese ei și de faptul că nu ne era permis să gustăm nici măcar o afină, așa cum culegerea unui fruct stricat sau necopt era o greșeală gravă. Rosemary îmi spusese că doamna Aster iubea șerbetul de afine, la fel cum detesta ca afinele ei prețioase să fie culese și îngrijite sub o manieră atât de neglijentă. Trebuia să avem mare grijă.

       — Nu lua în seamă tot ce auzi. Lui Felix îi place să tachineze, iar lui Corline îi place să își lase treaba pe mâna altcuiva, asta cât îi merge. Dar amândoi sunt pașnici, m-a consolat Rosemary, cu ochii atenți la cules.

       Am aruncat un ochi la găleata ei care era aproape plină și am dat să mă întind spre ea. Femeia m-a mângâiat pe cap, ridicându-se de lângă tufă.

        — Stai aici. Pe asta o mai duc și eu.

        M-am întors spre tufa mea, întinzându-mi mâinile după ciorchinii bogați, cu pofta bătută în cui. Un bărbat palid la față, culegea în spatele meu pe celălalt rând învecinat, sorbindu-mă cu priviri piezișe și suprinse. Îmi tot urmărise mișcările cu ochii săi obsesivi de când venisem cu Rosemary la muncă. Avea chipul trist, de parcă tocmai aflase ceva devastator, dar în acelaș timp părea că voia să spună ceva după prea mult timp de reținere. La început îmi transmisese un sentiment de confuzie. Pe urmă cea ce simțisem se metamorfozase după momente de freamăt în temerea pe care o simțeam acum. O temere pe care mă străduiam să o ignor, ca și când aș fi greșit calculul clipelor apuse.

     Dar ști și tu cum e să ai un ghipe în talpă care nu vrea să iese singur cu una cu două.

      — Puștiule! Întoarce-te puțin, m-a îndemnat sclavul dintr-o dată.

      Mi-am sucit capul la el, cuprins de ezitare. Bărbatul m-a privint cu ochii strălucindu-i în fascicule făurite din emoții înfierbântate.

     — Îmi pari cunoscut. Ești cumva saynez?

     — Nu... nu știu, m-am bâlbâit, neînțelegându-i interogarea.

     Am privit în jur neliniștit. Ceilalți sclavi ne fixau cu priviri temătoare și pline de atenționare dintre tuflele de afini, de parcă ceva greșit se petrecea între noi și încercau sa ne atragă atenția mutual.

     — Semeni cu un unul de-al nostru.
Eu sunt Chant. Pe tine cum te cheamă? 

     Înainte să apuc să-mi rostesc numele Willybert a apărut în spatele bărbatului și l-a lovit cu bastonul său, apoi s-a răstit la el cu toată gura, apucându-l de gulerul cămășii.

     — Tacă-ți fleanca potaie! Nu-ți ajunge că abia te miști, ba mai vorbești și baliverne!

     — Iertați-mă domnule! Vă rog iertați-mă! a bâiguit Chant, atârnând cu picioarele în aer neajutorat și umilit.

     — Diseară să nu îndrăznești să țipi! Ai auzit?

      La ce se referea? M-am înfiorat cu ochii înțepeniți la ce se petrecea, întrebându-mă, în timp ce afinele pe care le țineam îmi cădeau una câte una din mână, spre norocul meu, în găleată. Tremuram și tresăream la fiecare încruntătură și răstitură a uriașului de parcă eram atins de un scurtcircuit. 
  
     — Da domnule...

      Willybert la trântit pe bărbat de pământ, scoțându-și un carnețel din piele și un creion din buzunarul vestei.
A însemnat iute ceva pe hârtie, apoi când să își îndese totul la loc o femeie cu părul șaten prins la spate s-a năpustit cu lacrimi îmi ochi asupra lui, trăgându-l de braț.

      — Vă rog să nu-l pedepsiți! N-a făcut nimic! Vă rog! l-a imporat ea printre suspine, agățându-se de brațul lui.

      — Vezi-ți de treaba ta roabo!

      Am rămas încremenit, privind cum Willybert se descotoreasea de femeia îndurerată ca de o muscă. Nonșalanța cu care s-a întors la locul lui de prădător m-a amețit. M-a înspăimântat. M-a înghețat. Nimic din cea ce văzusem până atunci nu putea fi mai crud ori mai nedemn. Poate nici măcar momentul în care îmi însemnase umărul. Atunci fusesem poate prea norocos că picasem în inconștiență.

       Prea norocos că cea ce îmi făcuse fusese doar atât.

       Rosemary s-a întors înapoi cu găleata goală în mână și cu teama sfărâmată în particule microscopice, plutindu-i în ochi. Neliniștea se difuzase și în sufletul ei. Cealălată femeie mi-a aruncat o privire plină de ură, apoi l-a ajutat pe Chant să se ridice de jos.

       — Shadow, hai să culegem mai departe, mi-a atras Rosemary atenția, întorcându-mi ochii înapoi la afinele încă neculese.

       Restul zilei s-a dispersat în munca monotonă de pe plantație, în temerea ascunsă față de veghea constantă a lui Willybert și în golul adânc al tensiunii din pieptul meu. Rosemary îmi aducea aminte de reguli, atenționându-mă cu grijă față de importanța felului în care trebuia să muncim. De iuțeala obligatorie cu care trebuia să culegem. De atenția maximă pe care trebuia să o avem. De faptul că nu exista pauză pentru noi, cei care eram considerați niște obiecte fără drepturi și că stăpânilor nu le păsa până la urmă de umilința, profitarea și ura care își sădeau rodul între noi. Nu-și doreau decât să le fim supuși, iar munca să meargă ca pe bandă. Dar nimic nu trebuia să semnaleze furia lui Willybert și nimic nu era permis să fie făcut de mântuială, altfel uriașul nu se obosea să cruțe pe nimeni de amenințarea ciomagului său sfânt.

       Eram atât de înspăimântat încât nici nu-mi mai păsa de trupul meu care se lupta să reziste găleților grele și zecilor de metrii de mers până la ligheanele din capătul rândurilor, pe care îi repetam și îi tot repetam. Atunci nu conștientizam prea multe, dar cea ce băgasem la cap, era că nu voiam sub nicio formă să ajung pedepsit, oricât de greu părea de evitat. Nu voiam să mai ajung din nou legat cu cătușe și marcat ca un animal. Și cu siguranță nu voiam să mai simt încă odată durerea cu care mi-au smuls țipetele din gât. De dragul de a nu mai simți acea agonie am preferat să muncesc, până când picioarele mi s-au muiau de oboseală.

      Așa cum ție îți vine greu să crezi și mine îmi vine al naibii de greu să-mi amintesc, cum acea primă zi m-a instruit la cruda vârstă de șase ani să-mi devorez instinctul de supraviețuire.
    
      Din acel sfârșit de vară, nu mi-am putut permite vreodată să fiu copil.
Nu m-am mai gândit la joaca imaginară pe care nu îmi aminteam s-o fi savurat-o. Nu am mai avut permisiunea. Dar asta n-a îngrădit cu totul circuitele unui încăpățânat ca mine.