Efervescența unei gloate de emoții s-a spulberat în admosfera transpirată, tranșând iz-ul de putrefacție emanat în spațiul dintre acei pereți înghețați, cu o nouă aromă amăgitoare a stoarsei bunătăți. Era ca o mireasmă covârșitor de dulce dar asprită, asemeni mierii zaharisite, cu gust de necondiționată compasiune. Un diferit miros îmbâcsit  de o uriașă contradicție zgomotoasă, dar îmbibată de oarbă convingere.

      Un enigmatic vârtej al sentimentelor.

      Plămânii însetați mi s-au înecat într-o profundă inspirație nesătulă. Gustul fieros al șocului încă îmi cotrobăia sufletul amorțit cu a sa aprigă tensiune. Profunda statornicie încă îmi sugruma trupul metamorfozat într-o temătoare statuie plină de pulsații înghețate. Orbitoarea uluire încă mi se prelingea peste molozul împrăștiat al cugetelor mele năruite. Însă în ciuda spaimei ce-mi ținea rupta ființă în loc, urechile au îndrăznit a mi se topi brusc, devorând severitatea înțepătoare a unui grai atât de cunoscut.

        — Mișcă-te de acolo mucoasă proastă! Doar nu aștepți să se trezească din morți! graiul spintecător al stăpânei mi-a aprins simțurile copleșite, trăgându-mă cu o aspră brutalitate din ghearele puternicului șoc.

       Atunci parfumul putredei compasiuni s-a spulberat măcelărtit de duhoarea obișnuită a mâniei otrăvite, dispărând fără urmă așa cum apăruse.
Am îndrăznit a-mi arunca ochii înspăimântați asupra bărbatului care cu câteva clipe în urmă se metamorfozase într-o demonică monstruozitate, menită să-mi sfârtece și ultimul strop din inocența mea zdrențuită. Pete stacojii năvăleu încetul cu încetul peste materialul subțire al robei sale, acoperindu-i crunt spatele înjunghiat. Spectrala moarte se instala ușor pe chipul său mustăcios, prăfuindu-i grimasa malefică încă sădită între sprâncenele-i încruntate. Am înghițit în sec. În acel moment, ființa mi s-a împotmolit în mrejele fiorilor ce-mi tachinau pielea ca de găină. Însă înainte ca proaspăta traumă să-mi batjocorească sfărâmatul interior, un răcnet protestator mi-a înfășcat atenția, târându-mi privirea șovăielnică asupra înfățișării vulcanice, care mă aștepta, clocotind a nerăbdare în pragul ușii de la intrare.

        Mușcând nesătulă din sfânta supunere, m-am îndepărtat de morbidul cadavru și am fugit cu un mic sâmbure de speranță în suflet, spre înfățișarea stăpânei. Credibilitatea convingătoare a gestului ei salvator îmi deplasa din loc greoiul pachet de amintirii, care-mi amintea de otrava inumană, înfiripată în ochii ei albicioși. Naivitatea minții mele puerile încerca a înghite cu nesaț  toată acea amăgitoare bunătate, căci sufletul meu traumatizat tânjea amarnic după o bucată de siguranță chiar și ciuruită pe toate părțile de neîncredere. Renăscuta nădejde îmi îmbia inima să se înece în fadul miros al compasiuni mieroase.

          Dar oare acea inimă umană strangulată de pereții mâniei, chiar bătea în fundul acelor irisuri cucerite de cruzime? Oare acea licărire topită, avea să sfărâme pojghițele veninoase din jurul ei și să-mi mai salveze ființa vreodată din propriile-i fricii? Oare acea fărâmă de ființă avea să distrugă vreodată  mișeleasca batjocură ce-mi devora animalic inocența... să-mi vindece rănile pe care veninul diabolic din sângele ei, le-a însemnat în al meu suflet sfâșiat?

         Suflările mi s-au cutremurat gâtuite de întrebările lipsite de grai, ce-mi învolurau în cuget ca o forfortă de șoapte obscure. Însă am cugetat a le ignora, ascultându-mi înverșunata chemare. Cu șovăiala temătoare frământându-mi pașii, m-am lăsat înghițită de umbra siluetei zvelte a vrăjitoarei și m-am apropiat de pragul ușii, cu capul scufundat în pământ. Plină de o agitată hotărâre stăpâna m-a înfășcat de umăr și a ieșit furtunos din prăvălie, târându-mi nemilos ființa după pasul ei uriaș.

        Sâcâitoarea confuzie m-a lovit din plin în retezata clipă când am năvălit în largul străzii, mâncând cu nesaț din forțarea care îmi încorda pasul chinuit.
Mintea-mi neștiutoare nu putea înțelege cea ce isca graba nemotivată a stăpânei. Cugetarea-mi naivă rămânsese blocată ca o rotiță ruginită aflată într-un mecanism prea încărcat.
Însă întrebările curgeau într-o nestăpânită dezordine de picuri fierbinți peste inima mea înfiorată de pesimiste presimțiri.

        Nu voiam să-mi închipui o altă cicatrice nouă străpungându-mi crunt destrămatul suflet.

       Fără a-mi da seama, o piatră uriașă mi s-a izbit de piciorul gloaș,  secerându-mi talpa cu o durere fulgerătoare. Un ignet suferind mi-a întretăiat respirația, făcându-mă să-mi doresc a mă oprii din mersul haotic, în ciuda șovăielilor mele temătoare.
Atunci ochii mi-au lăcrimat, cu privirea implorând îmbibată de nevoia de  ajutor, spre înfățișarea tot mai agitată a vrăjitoarei. Însă zidul clădit din ignoranță solidă, a apărut pe chipul stăpânei acrit de încruntare și mi-a azvârlit fără milă implorarea silențioasă, ca pe un obiect bun de aruncat. M-am prăvălit cu interiorul rănit, în gustul amărui al respingerii reci.

       De ce aș fi sperat că acolo în acele irisuri, mai albe ca proaspăta nea a lui decembrie, aș putea regăsii stropul de bunătate care mă salvase? O nădăjduire fără vreo zgură de rost...

       O scurtă vreme am gonit pe străzi, părăsind cum mult zona prăvăliei farmazonului. Însă chiar în momentul în care am crezut că picioarele aveau să-mi cedeze sub mersul iute al stăpânei, am cotit pe o străduță lăturalincă, aruncată de cealaltă parte a periferiei orașului. Cu gâtlejul gâtuit de suflări întretăiate am aruncat o infimă ocheadă curioasă asupra împrejurimilor îmbâcsite cu aceeași monotonie sumbră a cartierului sărăcimii. Locuințe cu inimi părăginite, fisurate ferestre baricadate și tencuieli jupuite de șiretenia timpului fugar, împânzeau imaginea scăldată în nuanțele melancolice ale prafului de cenușă. Soarele abia pâlpâia printre înaltele acoperișuri ciuruite de țigle lipsă, ca o lumânare sufocată de bezna întunecată. Și parcă absența sinistră a trecătorilor agitați, aducea cu dânsa un miros stătut, mult prea neatins de zarva grosolană.

       Cu siguranță aceea era diferența, care mă convingea cu încăpățânare să cred că mă aflam într-un loc atât de necunoscut.

        Clipa de curiozitate mi s-a scurs printre degete asemeni celorlalte care fugiseră în goană pe lângă trupul meu obosit. Forțată de împrejurările situației confuze în care eram scufundată, mi-am smuls atenția din jur. Stăpâna nu mi-a oferit vreo ocazie de a mai privii în urmă ci m-a tras de braț, conducându-mă spre o neîngrijită curte năpădită de buruieni. Atunci ochii mi s-au lăsat purtați de o pală rece a îngrozirii.

       Desfigurata siluetă a unei uriașe clădirii se întindea în mijlocul curții, ca o monstruoasă fortăreață hidoasă cu ferestrele-i sparte sfârtecate în cioburi ascuțite, abia înfipte în giurgiuvele putrezite. Zidurile ciopârțite îi erau scrâjelite pe toate părțile, asemeni spatelui meu vădămat, părând a se prăvălii în orice scursură de clipă sfâșiate de crăpăturile adânci.
Acoperișul abia dacă i se mai ținea pe picioare pe o perdea de căpriori încovoiați, părăsiți pe jumătate de protecția țiglelor furate cu lăcomie.

       Stătutul iz, venit dinspre intrarea strâmtă a curții, mi-a înfundat simțurile. Un fior ca de gheață mi-a cutremurat trupul, cufundându-l brusc în neliniștea tremurândă. Fără a conștientiza de supunerea pe care trebuia să o înghit cu nesaț, am îndrăznit a mă opri în loc, împotrivindu-mă strânsorii ce-mi obliga trupul să se miște din loc.
Groaza nestăpânită îmi inunda sufletul cu tulburătoare neliniște.

        — Ce stai ca mofturoasa în drum! Mișcă-te odată mucoasă tâmpită! s-a răstit stăpâna, biciundu-mi șovăiala cu al său aspru grai, apoi m-a tras cu putere, urnindu-mă forțat.

       Încercând a scăpa din gloata de sufocante simțiri, am înghițit în sec și mi-am lăsat trupul să înainteze cu pași tremurânzi în interiorul curții dominate de vegetația sălbatică. Atunci întinsa pădure de iarbă înaltă m-a înghițit cu totul, scufundându-mi întru-totul înfățișarea măruntă, ca pe o felină gata de stat la pândă, până când privirea mi-a rămas acaparată de masivitatea înfiorătoare a clădirii. O scară largă, țesută de brăzdături profunde alăturată de o prăfuită intrare  principală s-a ițit în colțul privirii mele, provocându-mi înfiorarea, să-mi zguduie cu putere inima copleșită de bătăi repezite. Însă spre infima mea ușurare, stăpâna m-a tras într-o direcție opusă acelor trepte părăginite, cotind zidul clădirii uriașe. Apoi s-a oprit în dreptul unei uși mai mici aflate pe partea laterală a casei, înfășcând cu repeziciune cu mâna cea liberă doi saci mari, sprijiniți de pragul șubred. 

        — Să nu cumva să-ți iei tălpășița că data viitoare îți tai picioarele! m-a avertizat stăpâna cu duritate în grai, eliberându-mi în sfârșit brațul din strânsoarea ei nemiloasă, apoi s-a apropiat de mica intrare, înhățând cu hotărâre marginile unei cărămizi ieșite nițel în afara zidului.

        Mi-am înțepenit ființa în loc, devorând cu sfințenie avertizarea aspră a vrăjitoarei. Însă învălmășala confuziei și curiozității mi-au trântit cugetul într-un val de întrebări gălăgioase, atunci când mi-am apăsat privirea sfioasă asupra cărămizii pe care o apucase stăpâna. Smulsa bucată s-a prăbușit în mâna ei încleștată, dând la iveală un strâmt locșor împăienjenit de beznă.

      Am cugetat a mă apropia cu timidă reținere de zid, în ciuda spaimei ce-mi înjuga mișcările. Puerila fascinarea mi-a năvălit peste sentimentele înfricoșate, făcându-mă să-mi doresc a știi ce se ascundea în spatele acelor falduri ale întunericului. Atunci stăpâna și-a sprijinit cărămida sub braț și și-a furișat mâna în interiorul spațiului restrâns, scoțând iute la lumină, o cheie asfixiată de rugină. Fără vreun gram de entuziasm pe chipu-i ghețos, a împins cărămida la locul ei, astupând micul locaș secret. Apoi a vârât capătul ascuțit al infimului obiect ruginit, în broasca învechită a ușii, răsucindu-l cu o mică străfulgerare de reținere. 

       Statornicită de vaietele scârțâite ale balamelor uzate, ușa s-a deschis cu o mecanică încăpățânare, lăsând interiorul devorat de cortina beznei, invadat de câteva rătăcite raze de lumină. Atunci țesăturile invizibile ale păianjenilor s-au ițit numaidecât în pragul nădușit de praful înecăcios, scăldate de dungile răvășite ai soarelui palid. Am rămas cu trupul înțepenit în loc, mușcând din priviri înțețoșate de neștiință, vidul întunecos care umplea cadrul pustiit al ușii, asemeni unui nemărginit gol, scufundat în neantul inexistenței. Parșiva frică a început a-mi strânge brusc pieptul nevolnic.

        Nesiguranța îmi ataca fiecare celulă din trup.

        Cu însuflețirea pălită brutal de înverșunata agitație ce-i pulsa tot mai lent în ochii albicioși, stăpâna a pășit în largul beznei negricioase, apucându-mi brațul, lipsită de duritatea cu care aproape mi-l dislocase până în acel moment, inundat de un iz nemaipomenit de diferit. Am tresăltat reacționând sub influența dominatoare a necruțătoarelor traume, înfierate adânc în sufletu-mi ciopârțit. O pală blândă de uluire mi-a mângâiat simțurile temătoare, făcându-mă a scăpa din ghearele neliniștii, ce-mi zguduiau alarmant traumatizata ființă. Însă încordarea a pus stăpânire pe oasele-mi fragile, forțându-mi instinctele să se îndoape cu reticență, în ciuda naivelor mele sentimente, prea încrezătoare în gestul stăpânei, topit de o diferență mult prea neașteptată.

        — Acasă... în sfârșit acasă... a rostit stăpâna pe un vlăguit grai, uimitor de nostalgic și a pășit în mica încăpere întunecată, apoi mi-a scăpat brațul din strânsoarea moale, odată cu sacii pe care îi înfășcase din fața ușii, lăsându-i să se părăvălească la pământ în voie.

        M-am oprit în pragul ușii, staționând încremenită în spatele stăpânei. Ființa mi s-a prefăcut subtil într-o stană de piatră, mai împăienjenită de confuzie și mai înecată în neliniște ca niciodată. Cugetele au început a mi se zbate captive în fluxul uriaș de întrebări gălăgioase, ce-mi tulburau neștiutoarea minte șocată. Sufletul mi s-a ridicat dintre ale sale ruine sfărâmate, vuindu-mi în piept cu o închipuită  nădăjduire, ce-mi tânjea cu disperare după acea inimă umană, întemnițată între coastele stăpânei.
     
        Acea zubuciumare de bătăi spasmodice, pe care o simțeam trăind într-o supraviețuire crudă.

         M-am agățat cu privirea-mi rătăcită de silueta ei, încă zveltă și înaltă precum un arbore bătrân, care s-a cufundat cu mișcări șovăilenice, în întunericul micii încăperi. Frământarea a început a-mi strânge interiorul, trăgându-mă încet spre pesimismul, care îmi otrăvea învolburarea cugetelor. Atunci mintea a început a-mi clocotii fără astâmpăr, înțepată de traumatizarea atât de amară a spaimei mișelești care mă cutremura.

         Nu-mi puteam închipui o altă mutilare asupra propriei mele ființe.

        Însă înainte ca gândurile pesimiste să-mi ucidă încetul cu încetul orice particulă din nădăjduirea sufletului, benza negricioasă s-a lăsat răpusă nițel de lumina gălbuie a unui sfeșnic, proaspăt aprins. Întreaga încăpere a ieșit victorioasă din largul neant întunecos, în toată modestia ei stropită de expresivitatea doborâtă a însuflețirii care respirase ani la rând între ai săi pereți brăzdați. Însă goliciunea locului părea o imensă groapă a cea ce odată ar fi putut fi o pată de culoare primitoare. În cel mai apropiat colț al odăii, un șubrezit pat îngust, abia se ținea pe picioare lângă un cufăr de lemn, ce-i era ca un baston de sprijin. La opoziție aruncat câțiva pași mai departe, un raft suspendat, cocoțat în două cuie strâmbe, de un perete crăpat, abia susținea cu stângăcie un set de câteva zdrențuite cărțulii. Iar la podea chiar pe petecul lui de umbră, o infimă măsuță rotundă ținea grijuliu pe blatu-i de lemn, un imperfect ursuleț confecționat din cârpe, alături de care un soi de jurnal trona cu filele-i îngălbenite deschise.
       
          Inspirarea profundă a veștejitei arome stătute mi-a adus privirea căutătoare în pragul mâhnirii sumbre de pe chipul pălit al stăpânei,
izbindu-mă în voie de tristețea atât de neobișnuită din ochii ei sticloși. Spre uriașa mea uluire înecată în șoc, o infimă lacrimă a îndrăznit a tranșa ridurile proeminente de pe obrazul ei supt, făcând-o aș mișca din instinct mâna ocupată cu sfeșnicul aprins. Atunci am cutezat a părăsi ușa și a mă apropia încet în ciuda cugetelor care mă atenționau să stau în loc.

        Încă nu-mi puteam crede ochii însă știam că nu puteam fi capturată de farmecul parșiv al vreunui vis.

       Cu înfățișarea răpusă de lovitura unor topite sentimente, puternic adâncite în însuflețirea-i înghețată, stăpâna a așezat sfeșnicul încărcat de lumânări, pe măsuța rotundă. Apoi a înfășcat ursulețul de cârpe și s-a prăvălit în genunchi pe podea, asemeni unei stânci uriașe, desprinsă de pe un versant. Atunci izbucnirea tăcută a unui plânset înfundat a început a reverbera din focul stins al mâniei sale, învinsă de ploaia măruntă a lacrimilor arzătoare. Glasul unor suspine pierdute în abisul constrânsei șovăilei, au mutilat biata liniște, ucigând-o lent cu ale lor vociferări înecate în pure simțiri. Au scrâjelit respirația surdă a celor patru crăpați pereți, tranșând-o în bucăți de suflări asfixiate, peste care s-au pogorât iz-ul necruțător al îmbâcsitei amărăciuni și al amarului regret. Apoi au năvălit peste șocul de pe chipul meu înghețat, plesnindu-i  amorțeala țesută de confuzie, ca o mustrare asupra reacției mele mult prea înțepenită în necunoaștere.

       — Mă mai ții minte măcar tu mămică? Mă mai iubești așa cum mi-ai promis când ai zis că-mi ești alături din cer? Sau acu' mă urăști și tu ca tăticu... graiul stăpânei, gușuit de abundența lacrimilor amărăciunii a străfulgerat întreaga încăpere, săgetându-mi ființa cu o profunzime nimicitoare de cugete încurcate în toride sentimente.

        Am degerat, staționând în mijocul infimei încăperi, cu șocul picurându-mi agonizator în vintre. Ochii cei de gheață care mă străpunseseră cu a lor otravă diabolică s-au prefăcut în tulburi lacrimi de tainică suferință. Vocea ce-mi tunase în urechi cu a ei duritate fără margini s-a năruit în măcinate  suspine ale amărăciunii. Apoi masca cea nemiloasă care îmi sfârtecase sufletul cu sadismul ei animalic, s-a prăbușit la pământ, sfărâmată în cioburi inutile, oferindu-mi pentru prima dată, clipa unică de a cunoaște inima umană ce-mi salvase inocența în ulimul moment crucial. Atunci stângacea inimă mi s-a poticnit între pulsațiile haotice. Piatra ghețoasă care-mi umilise sufletul inocent, era doar o însuflețire otrăvită de propria-i rană nevindecată.

       O distrusă inimă umană.

       — Mai ții minte când mi-ai spus că inima ta-i aici în jucăria mea preferată și că oricât de departe aș fi fost de castel, s-o îmbrățișez ca și când ai fi fost tu...? N-am mai ajuns unde îmi e locul și tot a trebuit să uit de mine pentru dreptul pe care îl am din sânge. Tot a trebuit să renunț la cine ar fi trebuit să fiu ca să mă hârjonesc pentru blestemata aia de moștenire... a îngăimat ea dureros de încet, răpusă de neîncetatele suspine ce-i secerau gâtul, strângând ursulețul mai puternic la piept.
      
        Am dat să-mi dezmorțesc trupul. Însă m-am rupt cu totul între  sentimentele ce-mi învolvurau în piept ca o tornadă de simțirii iscată de mărturisirile amare ale vrăjitoarei care curgeau una după alta într-o melancolică agonie.
   
         În acel moment nu mai exista cale de scăpare pentru cortina care încă se încăpățâna a rămâne bine prinsă, peste umbra acelei sparte însuflețiri. 

         — Oh mămică, m-am făcut un monstru mai mare decât vulpea aia nenorocită... Am uitat cine sunt înainte să afle tot poporul ăsta idiot că nu exist doar de fațadă... Că nu m-am boierit la șemineul din odaia mea de la castel datorită milei tale, glasul înăbușit de plâns al stăpânei mi s-a înfiripat în interior, ca o săgetată trasă la țintă aprinzându-mi dărâmatul suflet.

        Însă auzul ultimelor cuvinte grăite printre lacrimi, m-a smuls brutal din emoția sfâșietoare, aruncându-mă în nedumerirea cugetelor. Atunci amintirea celor spuse de Nalbert, despre stăpână, în clipele când îmi reparase barda, mi-a lovit cugetarea ca o înghiontire bruscă între coaste. Cum nu mi-am permis niciodată până în acel moment atât de provocator și de tentant, m-am apropiat sfioasă de stăpână, cu ghemul de frământare înfipt în gâtlej. Valul interminabil de lacrimi a cufundat-o pe vrăjitoare cu atenția departe, de prezența ființei mele.

         — Dar Nalbert mi-a spus... am îndrăznit a îngăima, dând greș în a rosti întreaga replică ce-mi umplea gâtlejul, din vina fricii mișelești care mi-a înghețat numaidecât cutezarea.

         Smulsă din mrejele melancolice ale monologului ei intim, stăpâna și-a smucit capul brusc, fixându-și distrasa privire cinică spre ființa mea. În ai săi înlăcrimați ochii de gheață, o fadă nuanță cafenie se risipea agale peste irisurile-i albicioase, încercând zadarnic a le topii otrava veninoasă.

       Infimul sâmbure al umanității sale se lupta cu neîncetare a-i străpunge interiorul năvălit de mânia ca de piatră.

         — Ce ți-a pălăvrăgit în cap? C-am fost o lepădătură fără vreo țiglă deasupra scăfârliei? C-am fost o vagaboantă hoață, în limbă după șiretlicuri și vrăji? C-am fost amărâta amică a lui de-o viață și că m-a trăznit norocu' de am ajuns cocoțată la castel iar pe el săracu' n-am avut inimă să-l iau după mine? a izbucnit ea, lovindu-mă fără milă cu al său grai disprețuitor din care curgea ură pură din plin.

         Mi-am plecat privirea rănită în pământ, răpusă de vorbele sale care mi-au aterizat în vintre, mai grele decât o nicovală. Neputința înțelegerii mă azvârlea adânc în largul tulbure al confuziei, în care cugetul pueril mi se zbătea nebunește, în încercarea disperată de a nu se îneca.

        — Of țâncă proastă, ai mâncat și tu același rahat ca toate lepădăturile regatului ăsta prăpădit,  a mormăit stăpâna pe un dezgustat ton plin de exasperare, plesnindu-mă dur peste obraz, apoi s-a ridicat amenințător din genunchi și a aruncat ursulețul modest, pe măsuță.

       Golul din gâtlej mi-a furat cu șiretenie stăpânirea sentimentelor, stârnindu-mi lacrimile să spargă brusc bariera mănunchiului meu de reținere. Atunci mânhirea a început a mi se prelinge lent pe chipul ars, udându-mi tremurânda însuflețire fragilă.

       — Șobolanul ăla trădător n-a știut niciodată cine sunt! Nimeni n-a știut niciodată cine sunt, pentru că nimeni n-a știut vreodată ce sânge îmi curge prin vene! Regina nu m-a luat de pe  stradă de milă și de ochi frumoși! Katelyn a fost ființa care mi-a dat viață! s-a răstit stăpâna, biciundu-mă necruțător cu a sa mânie, ce-i picura din ochii tot mai năpădiți de culoarea castanelor. 

        M-am cutremurat cucerită de pulsații spasmodice. Mirosul acru al adevărului mi-a înțepat cugetarea înfiorată, împingându-mi mintea spre o strălucitoare portiță a gândurilor,  proaspăt descuiată. Concentrarea a pus atunci stăpânire peste sentimentele haotice ce-mi zdrucinau ființa.

        Stăpâna era o prințesă...

       — Mămica mea a fost singura care m-a iubit, chiar dacă n-am fost băiatul pe care și l-ar fi dorit tot regatul. Dar tăticu m-a urât din secunda în care am venit pe lume pentru că nu eram un moștenitor! A mințit întregul popor că fătul mămicii s-a născut mort și m-a trântit într-o mănăstire departe de brațele care ar fi dat orice să mă strângă din nou! a mârâit printre dinți stăpâna, năvălită de lacrimile ce-i udau chipul uscățiv.

        Graiul disperat al mărturisirilor m-a tras brutal din cugetarea șocată, strângându-mă în menghina sentimentelor ce-mi cotrobăiau pieptul nestăpânite. Numaidecât negarea și-a făcut apariția, încercând a mă urni din mijlocul acelei furtuni de simțiri.

        Nu putea fi adevărat...

        — Când l-am cunoscut pe șobolanul ăla ticălos, evadasem din mănăstire, dar deja mi se băgase pe gât să nu spun nimănui cine eram de fapt! M-am strecurat în văgăuna asta și ani de zile am învățat magie și  m-am prefăcut o orfană hoață, până când mămica a reușit să mă găsească și să mă aducă la castel sub pretextul ăla tâmpit! Tăticu și-a urlat imediat  nemulțumirea pe ascuns de popor și a început să-și verse amarul în paharele de vin. Mămica a încercat să mă țină aproape, dar în loc să îl potolească pe rege cu un moștenitor a mai născut două fete. Asta a pus capac sfârșitului...
Tăticu a ucis-o pe mămica și a aruncat în regat cu pretextul că fusese grav bolnavă! Apoi a murit și el după ce s-a îndopat ca un porc cu butoaie întregi de alcool. La coada lor am rămas eu cu surorile mele, Elleyne și Lizzyenne. Dar când am sperat că în sfârșit regatul avea să știe adevărul despre mine, psihopata de Elleyne m-a izgonit de la castel, zbierând în gura mare că eu n-aveam ce căuta acolo și că niciun drept nu-mi aparținea! Tot regatul a făcut gălăgie în favoarea ei, din vina minciunii nenorocite care-i în viață și acum și mă ține în umbra asta, destăinuirile reci au prins glas pe buzele stăpânei, inundând infima încăpere, cu al lor gust sumbru.

        Dura nedreptate a răsărit mișelește pe chipul ei, năruind și ultima firimitură albicioasă din irisurile sale dominante în întregime de nuanța cafenie, atât de vibrantă și de umană. Am inspirat profund, încercând a-mi împăca sufletul cu greutatea covârșitoare a momentului. Însă valul de sentimente care mi se agitau în piept  îmi era de nestăpânit.

       — Înainte să moară de mâna lui tăticu, mămica mi-a dat zdreanța asta făcută din franjuri, cu care mă jucasem când eram de-o șchioapă ca să îmi amintesc de ea. Dar acu' nu mai are rost. Ea m-a și uitat de când îi moartă! a mormăit stăpâna cu o nepăsare stranie în grai, apoi a apucat cu dezgust ursulețul de o ureche, l-a apropiat de sfeșnicul de pe măsuță și l-a lăsat să fi devorat cu cruzime, de flacăra înfometată a unei lumânări.

        Am privit cu inima înțepată de o senzație compătimitoare, cum mica jucărie s-a cufundat cu repeziciune în flăcările lacome picând pe podeaua de beton, asemeni inimii umane din pieptul stăpânei, care încă se zbătea în focul mișelesc al mâniei otrăvite. Atunci culoarea castanie a irisurilor sale a pălit la fel de iute cum apăruse, lăsând în urmă obișnuitul alb nemilos, lipsit de umanitate.

         — Să nu mai pleci urechea la toți șobolanii care te măgulesc! Țâncele ca tine plătesc scump pentru încrederea asta prea doldora! s-a răstit ea, împroșcându-mă în față cu ale sale cuvinte acide, apoi mi-a ocolit val vârtej înfățișarea, apropiindu-se de sacii pe care îi scăpase pe podea în dreptul ușii.

        Mi-am șters lacrimile încă rătăcite pe chip și cu interiorul răvășit mai grav decât un dulap încărcat cu haine aruncate, mi-am întors privirea sfioasă spre stăpână, cercetând-o cu o mină renăscută de curiozitate. În urma întregii furtuni de destăinuirii care îmi zguduise sufletul din temeliile-i șubrede, împăienjenișul confuziei se lăsase învins sub cugetul meu, ocupat cu noile piese de puzzle menite să le rearanjeșe, după ce răsăriseră printre ale mele gânduri învolvurate. Însă oricât aș fi tânjit ca sămânța umană care supraviețuia între coastele stăpânei să poată distruge dominația atroce, ce-mi ruina ființa fragedă, nimic nu putea fi schimbat.

       Căci oricât de neștiutoare și de naivă eram, eu eram cheia planurilor ei.

        Cu o înverșunare hotărâtă, vrăjitoarea a înfășcat dintr-unul dintre cei doi saci, un mănunchi de veșminte ponosite și l-a despachetat cu o agitată repeziciune, scoțând la iveală o tunică decolorată și o fustă peticită. Apoi fără a sta pe gânduri nici măcar o scursură de clipă și-a smuls pelerina de la gât și a început a le îmbrăca frenetic, îndesându-le cu putere peste rochia-i negrulie. Văzându-se îmbrăcată cu veșmintele sărăcăcioase și-a apucat pelerina aruncată pe podea și a scos cu precauție, din faldurile materialului,  mica sticulță înăuntrul căreia luciul veninos al licorii de manipulare, dansa fără astâmpăr.

       Mi-am foit picioarele, mimând câțiva pași tremurânzi în spate. 
Instinctual trupul mi-a plonjat în groapa agitației temătoare, săpată din adâncuri de acida presimțire, ce-mi reverbera în conștiință ca o înfricoșătoare șoaptă macabră. Inima a început a-mi tresăta în convulsii zbuciumate, lovindu-mi puternic  învelișul osos al coastelor fragile. Respirația mi s-a strâns în golul nimicitor din vintre, sugrumându-mi gâtlejul cu parșiva senzație de sufocare.
Însă în ciuda tensiunii ce-și făcea de cap cu ale mele simțuri scufundate în alerta presimțire pesimistă, naiva privire îmi era săgetată înspre mișcările hotărâte ale stăpânei, gustând cu îngrozire, otrava ce se scurgea de pe chipul ei plin de-o fermitate absolută.
Atunci sufletul mi-a oftat profund, inspirând ultimele clipe de libertate.

         Nu mai aveam mult timp.

        — De data asta să nu te mai prind că te zbenguiești unde nu ți-e locul, că-ți jupoi pielea până îți scoți și mațele din tine! a mârâit stăpâna spre ființa mea, cu graiul îmbibat de severitatea unei amenințări scăldate în atrocitate, apoi a îndesat sticluța cu licoarea diabolică într-un buzunar al tunicii și s-a apropiat cu pași vijelioși,
devorându-mi trupul cu a sa umbră uriașă.

      Am înghițit în sec, încercând din răsputeri a scăpa de nodul imens, care îmi îmbrâncea valul de lacrimi îngrozite, să-mi inunde în orbitele.
Însă dând greș în urma izbucnirii necontrolate, mi-am plecat chipul cucerit de înspăimântare. Nu voiam ca ochii nemiloși ai vrăjitoarei să-mi observe scursura de sentimente traumatizate, ce-mi brăzda obrazul încă înroșit de duritatea palmei sale. 

     — Stai la fund și lasă pliscul să meargă! Teatrul ăsta trebuie să-i prostească până în pod pe toți pionii castelului! mi-a aruncat explicațiile-i fade, apoi s-a oprit în fața mea, apucându-mi  brațul subțire.

      Mi-am încleștate pleoapele peste ochi, luptând cu încăpățânare asupra traumatizării care-mi rodea sufletul cu bestialitate. Respirația rece a stăpânei mi-a pălmuit urechea, asemeni unei primejdii necontenite, care-mi bătea cu pumnul în ușă.

        — Bănuiesc că măcar acu' ai băgat la scăfârile din moment ce mai ești și o lepădătură nemuritoare! a murmurat ea pe un ton zeflemitor înmuitat în poruncă, apoi s-a smucit, apucând iute de pe jos, celălat sac pe care încă nu-l golise și s-a întors furtunos cu el târâș, lângă însuflețirea mea.

        Am urmărit-o cu inima înțepenită în gât, adulmecând iz-ul ucigător al pericolului, în fiecare scursură de clipă care trecea ca vântul pe lângă noi. Cu un rânjet viclean proaspat răsărit pe fața-i ridată, stăpâna a răsucit sacul, scuturându-l grosolan de interiorul îngrozitor care se ascundea înăuntrul său. Atunci inima mi-a sărit brutal din piept ca și când ar fi fost smulsă cu totul de ghearele spaimei, ce-mi sfârtecau suflările întretăiate. Sângerându-l cap reterzat al ducesei Magwina s-a rostogolit cu al său năclădit păr negruliu, înafara sacului ca o minge pasată cu coasa, de moartea macabră.
Grăsana uluire mi-a trântit cugetul la pământ, alături de fiorul sălbatic al spaimei ce-mi spinteca simțurile copleșite. Atunci fada amintirie a celor petrecute ultima dată când  mă infiltrasem sub forma fuziunii în casa Magwinei, mi-a înghiontit atenția cu un șoc de confuzie. În ochii mei trupul ducesei fusese sfâșiat de acei vrăjiți spini negricioși cu care mă luptasem din greu pentru scrisorile furate și pentru prețioasa libertate.

        Cum ajunsese capul nobilei în mâinile stăpânei?

        — Cioara asta neagră  are să vadă din iad cum o să ne jucăm de-a amica ducesă cu mutra ei! E doar o chestiune timp și de siguranță să mergem pe punte și să vedem dacă ne ține, a chicotit stăpâna pe un ton diavolicesc și a apucat batjocoritor capul sângerând de păr, l-a săgetat cu a sa privire injectată de viclenie, apoi l-a azvârlit cu un sever dezgust într-un colț al încăperii.

        Am privit neputincioasă, cu  înspăimântarea înfiripată în întregul trup, cum capul dominat de desele bucle negruli s-a izbit puternic de colțul odăii, emanând un slab sunet îngreunat. Mirosul metalic al atrocității mi-a inundat ființa traumatizată înțepenindu-mi întreaga însuflețire pe loc. Mintea mi s-a cufundat în nefastul avertizării care-mi rânjea fioroasă cu dinții ascuțiți, tânjind a-mi moflăii sentimentele aprinse. Sufletul mi s-a ghemuit prin ale sale ciobulețe moarte, secționate cu cruzime de traumele adânci, ce-mi vâjâiau interiorul pe veci marcat. Atunci trupul mi s-a chircit între tremurândele suflări, așteptând cu stomacul îndopat de neputință să se spulbere în inexistența la care era condamnat de fiecare dată când fuziunea își făcea otrăvita apariție.

        Înspăimântătoarele lanțuri din aceea vietatea letală, îmi târau sufletul sub dominația cătușelor lor cu fiecare secundă risipită.
      
         Lipsită de orice picur al emoției care ar fi putut exista în ochii ei cu câteva momente lungi în urmă, stăpâna mi-a înfășcat brațul, apoi scoțând un pufnet plictisit a început a mormăii printre dinți șoaptele sentinței mele. Atunci biata existență mi s-a năruit fără nici un gram de protestare, pierind într-o infimă pală de particule la fel de nevolnice ca și întreaga mea ființă în fața menirii ce-mi zdrobea boabele speranței una câte una. Apoi renașterea a cea ce eram menită să fiu, a înflorit ca o mătrăgună în mijocul câmpului, stropind în jur cu a sa veninoasă atingere.

      O închipuire de monstru cu mintea-i bolnavă și condamnatu-i suflet uman, proaspăt zidit între falnicele ziduri de piatră.