Aspra îngrădire a șipcilor aflate de-a lungul ferestrei a apărut ca o lovitură severă a realității, sfârtecând picurii inocenți încă infuzați de parfumul duce de afine. A zdrobit acea palidă petală, ruptă dintr-o biată existență, îmbibată în iz-ul unui mister mult prea adâncit în taină, cufundând-o în nebuloasa întunericului devorator. Apoi a înfulecat și ultima scânteie din inocența sa, ucigând-o pe vecie în neființă.

      Amurgul înflăcărat al curiozității s-a stins, ca o abandonată flacără bătută de stropii violenți ai unei furtuni vijelioase. Atunci dorința scânteietoare de a lungii prezența micului străin, mi-a pierit neajutorată, prăbușindu-se fără vlagă în inutilitatea cruntă. În urma sa numele meu mi-a rămas suspendat în aerul sufocant, asemeni unui răspuns condamnat la o tăcere eternă. O uscăciune șireată mi-a cucerit gâtlejul, săpându-mi golul din stomac, cu o proeminență lacomă. Cugetul mi s-a zbătut, năpădit de un proaspăt gând cucernic. O vagă amintire mi-a constrâns pieptul convulsionat, vociferându-mi printre cugetele încâlcite.

         Shadow.

         Mi-am prăvălit mâinile neîndemânatice, pe lângă trupul încordat. Graiul plăpând al acelui nume mi-a răsfoit paginile șterse ale memoriei, vuindu-mi cu o melodioasă silabație, în mintea copleșită. Mi-a răscolit sufletul răvășit de neștiutoare sentimente, strigând într-o crudă zădărnicie, printre faldurile groase ale uitării mele. Apoi ecoul său grăitor mi s-a prelins peste porii încărcați de emoție, trezindu-i fără milă până la ultima celulă cusută din trupul meu cucerit. Un oftat sec a trâmbițat din goliciunea interiorului meu perforat, alături de gustul fals al unei cugetări împăcate. Măcar îi cunoscusem numele.

       Însă acea infimă mulțumire ce-mi umplea adânca crestătură din piept, avea un preț mai enorm, decât orice gând otrăvit ar fi înghițit vreodată  pesimismul meu inocent.

        Înecându-mă cu amara deznădejde, mi-am smuls ochii plini de speranțe apuse, dintre crăpăturile luminoase care separau îngrădirea de șipci răstignite a ferestrei. Apoi am plonjat în largul crunt al menirii mele, ștergând în uitare, picurii de nădejde ce-mi străluceau în spate, la fel de vlăguiți de lumină ca și sufletul meu decapitat. M-am repezit copleșită de sălbatice pulsații, lângă șofrânarul meu năpădit de dezordine. Cu nevoia de siguranță arzându-mi în gâtlej, mi-am strecurat ochii observatori între spațiul restrâns dintre vechea mobilă și păienjenișul peretelui, ochind asupra bărzii mele, care era bine adâncită în tainica sa ascunzătoare. O pală dulceagă de ușurare mi-a atins ființa, ațâțându-mi o dureroasă lacrimă, proaspăt prelinsă pe obrazu-mi mânjit.

         Singurul lucru rămas de la Nalbert era în siguranță în sufletul meu.

         Însă până să apuc a-mi înfuleca pe deplin mica firimitură de siguranță care-mi dezmierda interiorul devastat, scârțâitul balamelor ruginite ale ușii mi-a scrânjelit urechile cu o dură amenințare. Firavul corp mi-a tresăltat sugrumat de înjunghierile fiorilor proaspeți ai fricii, care au început a-mi străpunge suflările înghețate. Cugetul  mi s-a cutremurat știutor al iminentei amenințări, care tuna și fulgera asemeni unei aprige răscoale iscate între nori. Inima mi s-a prăvălit îmbâcsită de pulsații, în golul amărăciunii crunte, ca un pahar de vin sfârșit într-o golată de cioburi sângerânde, după o rostogolire fără de cruțare. Oasele mi s-au prefăcut într-o nemiloasă stană de piatră, mai greoaie chiar și decât severa condamnare ce-mi îmi săgeta spatele vătămat.

        O adunătură zgomotoasă de apăsați pași primejdioși, au început a-mi bubuii în simțurile gâtuite, la unison cu cântecul repezit al inimii mele disperate. Vociferări înfiorătoare de spumegânde răsuflării mi-au străpuns urechile încremenite, răsunându-mi în interior cu fiecare clipă scursă. Cunoscute arome înecăcioase de mârșavă otravă mi-au uscat gâtlejul extenutat, înecându-mi ființa chinuitor de lent. Atunci instinctele mi-au înghiontit trupul cu disperare, să fugă din calea pericolului ce-mi pândea în urmă. Să se apere din calea traumelor ce urmau să-i sfâșie inocenta existență. Să părăsească acel taboul al tragediei în care era răstignit cu pete stacojii de vopsea.

         Însă acra mea neputință nu l-a putut scăpa din frâul în care era bine înjugat.

         — Unde-i spionul, nenorocito? răcnetul aspru al stăpânei mi-a spintecat urechile înghețate.

         M-am năruit spintecată de ghearele spinoase ale spaimei, asemeni unui bulgăre de zăpadă azvârlit în van.
Dominația traumei mârșave mi s-a înrădăcinat profund în oasele-mi fragile, încătușindu-le cu o grea  statornicie, îmbibată de șocurile  tremuratului agitat. Pieptul mi s-a lăsat pradă fugitivelor convulsii, care-mi loveau cu putere cutia toracică. Ochii mi-au rămas pironiți de asprul perete ce-mi umplea privirea, captivi în acele ascuțite secunde atât de interminabile și de decisive. Atunci mâinile aspre ale stăpânei mi-au apucat umerii înguști cu duritate și m-au smucit din loc, ca pe o biată marionetă fără vlagă. Apoi m-au trântit cu capul de perete, izbindu-mi chipul de prăfuita suprafață rece, sub înăbușirea vulcanică a mâniei, ce-mi strângea suflările.

          — I-a zi, pe unde l-ai lăsat să zboare? s-a rățoit stăpâna, săgetându-mi urechile cu a sa întrebare  plină de venin.

          M-am chinuit a-mi opri geamătul dureros ce-mi ardea în gâtlej asemeni unui foc mocnit. Însă amărăciunea a dat năvală peste sufletul meu mutilat, aruncându-mi și ultimul gram de stăpânire în fundul nemărginit al pierzaniei. În acel moment suspinele mi-au năruit dorința naivă de a-mi îmbrățișa îndrăzneața împotrivire și de a mă zbate în lupta pentru speranța-mi secată. Tăcerea mi s-a trântit, ca un imens bolovan peste gâtul tensionat, blocându-mă în paralizia spaimei.

         — Vorbește lepră mucoasă! Cine te-a pus să-mi împiedici cuvântul? otrava diabolică a răsunat în graiul furios al stăpânei, strangulându-mi toracele umflat de zvârcolirile suflărilor întretăiate.

         Cutremurată de simțurile ce-mi urlau a disperare sub sugrumările provocate de mâinile ei dure, am căzut în genunchi, prelingându-mi ființa pe suprafața peretelui, asemeni lacrimilor ce-mi gâdilau chipul curmat de spaima năucitoare. Înverșunata furie a stăpânei mi-a înfierat cugetul, sfârtecându-l în ascuțișul crud al traumelor, ce-mi râdeau mișelește din memoria-mi disecată. Ființa mi s-a zbătut în zadar în frânghile propriei slăbiciuni, înecându-se în scâncete surde.

          Sufletul îmi era nevoit să plătească pentru naivitatea sa.

         — N-ai băgat la cap ce se întâmplă când mă calci pe nervi cu fadoseala asta tâmpită? Degeaba faci mufturi, că de tăcut tot n-o să taci! a mârâit stăpâna pe un grai inuman, apoi și-a desprins una dintre mâini de pe umerii mei, încordându-și în schimb cealălată strânsoare, săpată adânc în pielea mea.

         La auzul vorbelor ei scăldate în mirosul amar al amenințării, inima mi s-a pierdut în dezechilibrul pulsațiilor împingându-mi coastele fragile.
Atunci mâna care îmi dăduse drumul umărului, amăgitor, s-a năpustit cu bestialitate asupra veșmântului subțire ce-mi acoperea trupul uscățiv, rupându-l fără pic de umanitate.
Mi-a dezgolit spatele încă vătămat, trăgând cu o haină putere de badajele care îmi protejau pielea torturată.
Apoi mi-a apăsat ființa cu brutalitate, mai profund în largul peretelui, imobilizându-mi brațele neputicioase.

      În acea schilodită clipă sentimentele mi s-au spart în cioburi dureroase.

        Am izbucnit într-un zgomotos plânset, evadat din frâul oricărei dure rețineri, pe care am vrut să o leg în jurul durerii ce-mi biciuia sufletul.
O înrăcită palmă de aer, mi-a lovit spatele umilitor de dezbrăcat, prevestind senzația crudă a vârfului de puman care mi-a săgetat simțurile cu o  neașteptată repeziciune. Mârșavul tăiș mi-a spintecat pielea scrâjelindu-mi rănile încă nevindecate, într-o plesnitură sângeroasă a suferinței, care mi-a spulberat ruinele sufletului deznădăjduit. Disperarata implorare a dat năvală în cugetu-mi sfâșiat de violența traumei machiavelice, care-mi marca proaspete cicatrici fierbinți, peste inima-mi înjunghiată. Trupul mi s-a zvârlocolit în dureroase spasme, înghițit de arzătoarea lamă ce-mi spinteca nemiloasă fiecare celulă din pielea-mi rănită, scăldându-mi spatele mutilat în lichid stacojiu.

       Atunci m-am înecat în propriile lacrimi sărate, spulberându-mă în agonia suferinței.

        — Lasă guițatul și bagă la țeasta aia mizerabilă! Dacă mai îmi calci peste cuvânt și mai îmi strici planurile, îți fac pielea bucăți până când o să mă rogi să te omor! mi-a urlat stăpâna în urechi, tăindu-mi suflările gușuite de durere, apoi m-a înfășcat de gât, cu brutalitate și mi-a întors capul tremurând spre fața ei, obligându-mă să-i întâlnesc ochii veninoși.

        Am înghițit cu nesaț în sec. O avalanșă de lacrimi sărate mi s-a rostogolit peste îndureratul chip, cucerit de spaima atroce. Fața stăpânei scăldată în mânie, mi-a săpat adânc interiorul devorându-l nemilos, ca o monstruozitate ce-și moflăia între dinții ascuțiți, proaspăta victimă ucisă.
Mi-a dezbrăcat sentimentele, mistuindu-le cu a sa strălucire diabolică îmbibată în sadism, asemeni graiului de batjocură, înjunghiind sensibilitatea fină a sufletului meu însângerat.
Apoi mi-a scuipat un rânjet meschin poleit de luciul otrăvii sale putrede, îmbrâncind implorarea palidă din ochii mei inundați de îndurare.

          O mică îndrăzneală a pâlpâit în cugetul meu ca o scânteie bătută de ploaie, convingându-mă să mă zbat mai profund din strânsorile, ce-mi chinuiau încheieturile și gâtlejul. Însă n-am apucat a-mi planta în cuget gândul opunerii, căci stăpâna m-a izbit din nou de perete, înfigându-și damnatul puman în spatele meu. Un sugrumat ingnet mi-a sfâșiat traheea, urmat crunt de o gloată de scâncete guturale ce-mi cântau suferința nimicitoare. M-am străduit a mă zbuciuma din calea loviturilor tot mai necruțătoare și mai repezi. Însă n-am reușit decât să ațâț mai aprig severitatea care colcăia din mișcările inumane ale stăpânei.

       Rugătoarele țipete mi-au crestat buzele uscate, însă doar ecoul torționar le mai putea auzii. Atunci agonizatoarea deznădejde mi-a trântit la pământ ruinele sufletului, tranșându-l cu ascuțita vinovăție. Nalbert nu mai putea avea urechi pentru mine. Nici brațele-i puternice nu mă mai putea apăra. Nici inima-i de dulceagă compasiune nu mă mai putea alina.

           Căci biata lui umbră de siguranță nu mai putea exista, doar din vina mea.

      — Lighioana aia era mâna dreaptă a vulpii! Era arma ei, puterea ei prețioasă! Iar tu i-ai dat drumul nemernico! răcnetul stăpânei clocotit de toxic venin, mi-a plesnit interiorul, jupuindu-mi în vinovăție  simțurile terminate, apoi m-a aruncat în neantul durerii lăsându-mă să ard în cruda agonie.

        M-am prăvălit în surpătura suferinței, ce-mi urla în trupul îmbăiat de sângerii pârâiașe scurse, ca o gloată de lacrimi peste pielea mea sfârtecată.  În acel moment ochii au încetat a-mi mai privii, devastați de tulburarea lacrimilor crunte. Trupul a încetat a-mi mai protesta, călcat de greaua zădărnicie stoarsă de orice picur al nădejdii. Și interiorul a încetat a-mi mai lupta cu răscoala de suferinde sentimente, ce-i secau și ultima scânteie de îndrăzneală.

         Căci sufletul mi-a cedat, iar conștiința a refuzat a-mi mai lupta.

         Lungi clipe au fugit pe lângă inconștiența ființei mele ruinate, într-un repezit pas al timpului, pe care nici măcar urechile-mi adormite nu l-au simțit. Visarea a șovăit a-mi înveli cugetul paralizat în plapuma sa fină, părăsindu-l în neantul înțețoșat al traumei golașe. Răvășitele gânduri mi s-au spart în infime cioburi, năruindu-se în suflarea fadă a inexistenței. Trupul vătămat mi s-a circit în statornicia oaselor pe care nu le-am simțit nici în ruptul capului, în adâncimea puiului meu de somn.

       Luminoasa dimineață a următoarei zile, m-a plesnit cu înverșunare peste fața-mi crestată de încruntări leneșe, perforându-mi pleoapele cu șiretele sale raze. Un slab mormăit de protestare, mi-a desprins buzele uscate înghiontindu-mi dureroasele simțuri adormite. Atunci agitata cutezare m-a mânat să îmi adun de pe podea, ființa mutilată. Săgetările arzătoare ale noilor crestături pe care le primisem din cuptorul încins al mâniei stăpânei, mi-au retezat suflările, limitându-mi încercarea cutezătoare de a mă ridica pe picioare. Mica reușită de a mă dezlipi de pardoseală, după o noapte îngrozitoare a pierzaniei, mi-a adus un, ingnet gușuit de zadarnica stăpânire care mi-a părăsit gâtlejul uscat.

         Instinctual mi-am rostogolit ochii în jur, adulmecând absența promițătoare a stăpânei. Colții ascuțiți ai spaimei au început a-mi roade inima plină de pulsații abia dezghețate. Iz-ul acru al suferinței mele se contopea într-un hain miros alături de aroma amară a traumei ce-mi sfâșia cugetul umilitor de lent, sub amintirea momentelor în care sufletul îmi fusese marcat crunt de ucigătoarea otravă a stăpânei. Tulburata privire mi-a coborât inundată de amărăciune, asupra peretelui de care fusesem strivită în diabolica barbarie. Urme stacojii stropeau albul prăfuit al suprafeței, prelingându-se lin pe locul  unde conștiința mi se năruise, ca un castel de nisip în calea apei.

      Mi-am petrecut mâna dreaptă de-a lungul spatelui, atingându-mi analizator rănile usturătoare. Un brusc tresăltat de durere, mi-a alungat degetele cercetătoare, făcându-mă să-mi retrag palma mânjită de lichid stacojiu. Atunci imaginea dulcilor clipe în care Nalbert mă bandajase cu toată a sa grijă părintească, în urmă cu săptămâni întregi, mi-a dominat cugetul, deschizându-mi adânca cicatrice din piept, ce-mi spintecase ființa după pierderea lui.

       Bandajele cu care mă îngrijise erau sfâșiate în bucăți sângerânde pe pardoseala prăfuită, asemeni sufletului meu destrămat.

       Cu o greutate mai mare decât o nicovală mi-am abținut suspinele ce-mi tachinau gâtlejul și mi-am azvârlit agonia de sentimente deoparte. Mi-am ațintit atenția asupra infimei ascunzători unde îmi pitisem barda.
O tentantă cugetare mi s-a aprins în minte, mirosind a revigorantă speranță. Un val de nerăbdătoare tânjire mi-a adus aminte de mireasma înduioșetoare a libertătii care colcăia luminoasă, printre șipcile ferestrei. Mi-a inundat interiorul de inocenta dorință a evadării, făcându-mă să-mi umplu sufletul de noi speranțe și aruncând departe în uitare chipul mânios al stăpânei. Mi-a încântat ființa cu șansa enormă pe care o aveam, datorită lipsei de dominație care înrăma absența ei misterioasă.
M-am cufundat într-un strop de nădejde și am fugit cu iuțeală spre șifonier, înfășcând barda ascunsă bine în teacă.
       
       Atunci durerea sfâșietoare a rănilor  a pierit în a mea uitare, asemeni temerilor ce-mi împânzeau emoția înfierbântată.
       
         Am adunat cu repeziciune rămășițele bandajelor de pe jos, înfășurându-mi fâșiile încă întregi, de-a lungul spatelui meu sângerând. Apoi cu mâinile tremurânde mi-am prins curelele de susținere, de tocul bărzii și mi-am strecurat brațele printre ele, așezându-mi arma în spate. Mi-am lăsat mâinile să-mi cadă pe lângă trup, asemeni unor sfori nefolositoare, spânzurate de dezamăgire.  Aproape îl ucisesem pe bietul Sperietoare în infimele mele antrenamente, însă nu eram în stare să-mi mânuiesc barda așa cum vorbele încurajatoare ale lui Nalbert îmi înfloreau în suflet. După ce observasem priceperea uluitoare cu care Shadow se luptase împotriva stăpânei, eram nemulțumită de pași mei spre visul de a deveni războinica neînfricată.

        Însă n-aveam să mă dau bătută niciodată.

       O răsuflare profundă mi-a fugit din gâtlej, când am reușit a-mi pregătii ființa pentru promițătoarea fugă pe care o pusesem la cale în mintea-mi naivă. Cugetul îmi ardea de nerăbdare, într-un mișelesc foc mocnit, ațâțat de provocatoarea îndrăzneală. Inima îmi bătea nebunește, asemeni unei tobe zgomotoase din imaginea manifestantă a unei parade. Respirația îmi popa agitată din covârșitul meu interior, inundat de gustul unei emoții pe care nu o mai cunoscusem până atunci.
Atunci m-am apropiat cu pași subtili de ușa încăperii în care zeci de răsărituri și de apusuri au asistat cuminți la gloata de momente dulci și amare, pe care le-a gustat a mea ființă, timp de două luni ce parcă ar fi fost ani. Un soi de nostalgie încărcată cu un dor dureros, mi-a pătat înflăcărata emoție.

         Nalbert îmi oferise acei patru pereți incrustați de-o fadă siguranță.

        Însă nu mai voiam să mă topesc în propria-mi suferință, arsă de artocitatea machiavelică a stăpânei, asemeni unui ciob de gheață perforat de ucigătorul soare. Nu mai voiam să mă las strivită de cugetarea diabolică a fuziunii, iar sufletul să-mi putrezească  închis în pieptul ei supt, asistând neputincios la mârșăviile pe care acele mâini lunguiețe le săvârșau neîncetat, pătându-mi inocența. Nu mai voiam să-mi văd speranța, scurgându-se în golul ce-mi fusese umplut odată, de milostiva inimă a lui Nalbert care nu mai bătea.

      Nu mai voiam să îndur acea blestemată menire ce-mi punea capăt ființei bucată cu bucată.

       Cu o hotărâre ieșită din comunul pe care îl cunoșteam, am crăpat ușa încăperii și mi-am strecurat ochii plini de prevenție, pe holul îngust al locuinței modeste. Undeva în adâncurile sinelui meu ostila spaimă se zbătea lipsită de control, sub anihilarea dură a îndrăznelii mele încărcată de amară disperare și încinsă dorință. Însă povara presiunii ce-mi umplea plămânii constrânși, s-a dezintegrat rapid în generoasa ușurare pe care mi-a oferit-o lipsa prezenței diabolice a stăpânei. O răsuflare profundă mi-a părăsit gâtul sugrumat de focul arzător al sentimentelor care-mi prăjau trupul inofensiv.
       
        Îmbiată de proaspăta boare a siguranței emanată de liniștea asurzitoare, m-am strecurat pe coridor, dresându-mi picioarele nerăbdătoare într-un mărunt pas silențios. Am străbătut cu grijă cei câțiva metrii ai întunecatului hol, năpădit pe la colțuri de dezordonata artă a păianjenilor. Apoi am pășit cu băgare de seamă în sufrageria magherniței, mai cu seamă poarta larg deschisă spre ieșirea din casă. Însă n-am apucat a mă lăsa
scufundată cu entuziasm în potențiala mea reușită de evadare, căci o aprigă durere, venită din golul interiorului meu, mi-a sfâșiat cumpătul sentimentelor cucernice, rupându-mi strânsa desagă în care îmi capturasem  lacrimile sărate ale suferinței.

          Pe masa largă, la care noi planuri luaseră grai, întins pe blatul unde nădejdea îmi salvase barda din inutilitate și fără suflare pe lemnul învechit care înghițise destăinuiri și secrete apuse, trupul lui Nalbert, lipsit de vigurozitatea vieții domina cu iz de putredă moarte, imaginea care altă dată ar fi putut avea șansa la o liniștită împlinire. Prăpădiți de colcăirea necontenită a topitei dureri, ochii mi s-au izbit lipsiți de apărare, de înfățișarea zveltă și slăbită ce găzduise în pieptu-i supt de moarte, un suflet prea binevoitor pentru lumea în care își găsise sfârșitul. Mi s-au spart în picături de transparent dor, lovindu-se de chipul înrăcit în necruțătoru-i sfârșit, care-i supsese culoarea palidă din obraji și îi cufundase privirea-i de cenușă în eternul întuneric. Apoi mi s-au măcinat în sărătura traumei pe veci marcante, cufundându-se în mâinile-i nemișcate care nu mai aveau să se miște niciodată.

        Nu mai aveau să mă îmbrățișeze vreodată.

        M-am înecat în necontrolate lacrimi și m-am năpustit asupra mesei, uitând preț de o eternă clipă de mirosul libertății ce-mi bătea la ușă. Am apucat cu mâna-mi sfioasă, tremurându-mi a deznădejde palma aspră a bărbatului și mi-am îngăduit a simți pentru ultima oară atingerea sa, lipsită de căldura care-mi dezmierdase sufletul răvășit.
Apoi cu inima sângerându-mi printre suspinele încleștate, m-am smuls de lângă blat și am fugit spre ușa de la intrare, uitând a mă asigura din nou de lipsa stăpânei.
       
        Fără siguranța lui nu mai exista niciun motiv pentru care să rămân, înecându-mă în îndurare.
    
        Am dat buzna afară, trântind cu iuțeală ușa abia atârnată în balamale, pe care circulasem de atâtea ori când venisem cu desaga îngreunată de la furat. Cicălitoarea tristețe a încercat a mă convinge cu valuri nesfârșite de nostalgie, să mă întorc din drumul al cărui căpătâi îmi era atât de tulbure. Să nu părăsesc lăcașul care îmi devenise acasă, acaparat de mirosul atroce al dominării, dar și mireasma dulceagă a afecțiunii. Să nu-mi rătăcesc ființa infimă în periculosul larg al necunoscutului. Însă încăpățânarea disperării, m-a făcut a-mi azvârlii îndoilelile lipicioase în urmă, împingându-mi îndrăzneala să-mi de-a bice dorinței aprige de libertate.

        Aveam nevoie de alinare.

        M-am lăsat dusă de pasul grăbit al picioarelor mele goale, ignorând numeroasele pietre ce mi se înfigeau nemiloase în pielea bătucită a tălpilor.
Perechi de ochii cercetători îmi priveau goana disperată, cu cinism de pe marginea drumului, datorită nenumăratelor dăți în care fusesem etichetată hoața misterioasă din sărăcimea capitalei. Localnicii îmi sorbiseră din priviri furturile dese de la brutăria din colț, de pe urma cărora devenisem în ochii lor o zgâtie la fel de șireată ca și sărmanul meu tovarăș, Etienne.

       Însă nici-o cuconiță și nici-un conaș habarn-aveau cum se simțea rosul nesfârșit al foametei în stomacurile noastre supte, căci fiecare dintre ei se lăfăia zi de zi cu fripturici suculente și șerbet aromat, pe când noi adunam și firimiturile de pâine scăpate pe jos.

        În treacăt memoria m-a plesnit fulgerător peste față, amintindu-mi de domnul Lister și de fiica sa Twyana, un amalgam primitor de simpatie. O picătură de siguranță mi s-a prelins peste naivul interiorul încintat. Aș fi putut să îmi ascund o vreme ființa în casa acelei gazde primitoare. Stăpâna nu mi-ar fi putut da de urmă niciodată în mijocul acelui loc. Libertatea mea n-ar mai fi fost compromisă de niciun risc. Însă nu puteam să năvălesc în mijlocul acelui șubred acoperiș.
Domnul Lister nu-mi cunoștea adevărata înfățișare de copil, căci atunci când călătorise alături de mine și mă găzduise în a sa locuință, fusesem sub dominația fuziunii și a șiretriculilor ei.

       Iar temperamentul vulcanic al soției sale cu siguranță nu ar fi acceptat.
        
       Greutatea unui oftat mi s-a scurs printre buzele strânse. Frământarea a început a-mi strânge inima în contracții sufocante. Atunci incertitudinea a dat frâu liber pesimismului, pe care cu greu reușisem a-l imobiliza în fundul adâncit al ființei mele. Valuri agitate de cugetări au luat grai în mintea-mi covârșită, făcându-mă să uit întru-totul de privirile toxice ale trecătorilor din jurul meu. Fără un loc unde să-mi pot adăposti căpățâna, stăpâna avea să-mi de-a de urmă și să mă pedepsească pentru îndrăzneala pe care cutezasem să o am.

        Însă mai aveam un mic as în mânecă.

        Etienne, era singurul refugiu pe care îl mai dețineam. Enigmaticul copil pe care abia îl cunoșteam și care îngăduise a se împrietenii cu ființa mea distrusă. Băiatul cu irisurile de smarald, ca niște nestemate răvășite într-un morman de praf, ce-mi arătase calea spre Shadow. Sufletul ghemuit în întuneric, căruia îi oferisem o franzelă furată, cu care să-și stâmpere foamea nemăsurată. Am gâfâit stoarsă de efort.
Puntea pe care mă pregăteam să trec cu a mea naivitate în floare, era la fel de anevoioasă ca un drum de munte atenționat de o avalanșe. Nu știam nimic despre cea ce ascundea Etienne în ai săi ochi inundați de mieroasă inocență și sumbră tristețe. Nu știam nici măcar dacă el avea întradevăr un adăpost care să-i protejeze creștetul capului.

       În scurtele noastre întâlniri dăduse glas doar foametei ce-i mâncase stomacul, iar sfiala mea nu mă lăsase în acele momente, a săpa mai adânc sub praful înfățișării lui.

        Însă mi-am șters sudoarea țesută pe fruntea-mi umedă și cu încrezători pași repeziți am pornit-o spre locul în care îl părăsisem ultima dată, distrasă aprig de apariția misterioasă a lui Shadow. Cu iuțeală îi aruncasem atunci o fadă promisiune de reîntâlnire, însă de data asta nu mai puteam juca năzbâtiosul rol al hoaței misterioase, ci eram nevoită să mă împrietenesc cu lașa etichetă a fugarei cerșetoare.
În acea clipă îmbibată de ale mele agitate cugetări, o acră senzație de dezamăgire mi-a înecat gâtlejul uscat.

         Un adevărat suflet de războinică n-ar fi fugit vreodată de primejdie, ci ar fi înfruntat-o cu vârf și îndesat, până la moarte.

        Oricât de tare m-aș fi scăldat în a mea tânjire, sufletul meu ciuruit de spinoasa spaimă, nu putea fi nici pe departe dârz așa cum erau încrezătoarele mele vise ce-mi umpleau inima de convingătoare îmbărbătare. Însă speranța îmi răsărea mereu între pesimismul cugetelor, ca o floare albă de crin în bătaia soarelui încins mai viguroasă și mai indestructibilă decât oricare a sa înfățișare. Încăpățânarea triumfa, călărind hotărâtă alături de puhoiul naivității mele nestăpânite.

       Și iarăși sentimentele sparte îmi renășteau peticite de emoție, sub o formă scăldată parcă în voioșia mea copilărească.

       Cu picioarele încordate în pasul grăbit, am devorat largul străzii înghițită de uriașele siluete ale clădirilor, ca niște fortărețe dichisite în splendoarea arhitecturii. Apoi imaginea scărilor umbrite de casa a căror aparțineau, pe care mâncasem cu desăvârșită foame alături de Etienne, mi-a atras atenția ochilor observatori.
Plutind între amărăciunea nevoii ce-mi măcina pieptul și speranța încrezătoare ce-mi pălmuia cugetul moleșit, am poposit năpădită de extenuare lângă îngustele scări de beton. Trupul îmi răsuna zgomotos a învolburate gâfâieli, ce-mi strângeau pieptul convulsionat ca într-o menghină. Chipul îmi era scăldat în picuri de sudoare ce-mi umezeau pielea îmbâcsită. Membrele îmi tremurau în necontenita oboseală ce-și împlânta efectul sufocant până în măduva fragilelor mele oase.

       Însă n-am cutezat a-mi trage sufletul și a mă prăbușii pe infimele trepte, ci am sorbit din privirea-mi căutătoare, imaginea prăfuită de uzata realitate, care îmi încojura ființa asemeni unui șarpe veninos pregătit să atace mișelește. Umbrită de siluetele negricioase ale clădirilor, încă neatinse de soarele dimineții, pietruita stradă era bătucită crunt sub sumbritatea pestriță a ochilor părăsiți de empatie.
Cruzimea privirilor devenise de la un timp, o normalitate ciudată ba chiar neștiută de nici-o culoare de naivul meu cuget captiv în inocență. Însă îmi înțepa interiorul asemeni unei gloate de cruzi spini ascuțiți.

        Ochii mi-au fugit cu o nerăbdare disperată, măsurând din fiecare colț împrejurimile străzii. Mi-au căutat plini de speranță, scotocind printre siluetele acide ale trecătorilor. Mi s-au cățărat agitați de capetele tot mai îndepărtate ale mulțimii dinamice. Însă nicidecum nu mi-au dat de fățuca acoperită de praf a lui Etienne.

         — Etienne! am strigat sugrumată de anxietate, apoi am auzit cum graiul mi se risipea în zadar în neantul atmosferei, ca o șoaptă pierdută.

          N-am renunțat ci am vociferat în continuare, mai puternic... mai profund. Numele i-a răsunat atunci îmbibat de nădăjduita chemare, însă s-a năruit în zare la fel de repede ca un fulg de nea poposit într-o palmă caldă.
Am oftat printre bătăile-mi nebunești ale inimii și mi-am prăbușit în pământ zadarnica privire căutătoare. Gâtul mi s-a contractat brutal de nevoia
întărâtată de a țipa mai tare. Cugetul mi s-a izbit de zidul dur al eșecului în care mă cufundasem cu sufletu-mi naiv, fără a cunoaște măcar nițel larga închisoare în care alergasem fără un rost solid. Inima mi s-a topit sub pulsațiile-i spasmodice, zdrobită de amenințarea temetilor care mă năvăleau cu viclenie pe sub îndrăzneala-mi pălită.

         Eram atât de expusă.

        Ștergându-mi sudoarea de pe frunte cu stângăcie, am cutezat a cutreiera strada mai departe, în ciuda sentimentelor ce-mi contorsionau interiorul. Am părăsit scările de beton, fugitiv și am pornit-o în goană, strigând mai departe și  străbătând fierbințeala acidă a mulțimii de trecători. Atunci am dat uitării atingerea arzătoare a sângelui care îmi cotrobăia nestigherit sub bandajele de pe spate, aruncând în același timp, în depărtare senzația dureroasă a pietrelor de pe jos ce-mi străpungeau tălpile goale.
   
        Am cutreerat cartierul sărăcimii în lung și în lat, reparându-mi îndrăzneala sfâșiată pe la colțuri, cu cugete înecate într-un pueril pozitivism. M-am străduit a-mi promite să îl găsesc pe Etienne și să fugim împreună departe de primejdie, unde oameni cu suflete calde să ne poată găsii. M-am îndopat cu vagă nădejde, din prețioasa dorință de a scăpa cu totul de dominația diabolică a stăpânei.
Mi-am umflat inima de șubrede încurajări, de dragul de a mă elibera de spaima ce-mi devora tânjirea pe la colțuri.

         Însă cu greu am putut să-mi protejez flacăra speranței din piept.
      
         După o lungă goană fără vreun strop de rost, am ajuns înghițită de putredul iz abandonat al unui capăt de stradă lăturalnică. O infimă ușurare scursă dintr-un pârâiaș al fericirii izvorât în al meu suflet inocent, mi-a mângâiat interiorul contractat de necontrolate gâfâituri. Spre uluirea ce-mi înghiontea ființa tensionată, scăpasem de goalta de ochi acizii care îmi perforaseră cugetul obosit. Însă în ciuda tuturor sentimentelor mele catifelate, pesimismul a cutezat a-mi azvârli deoparte clipa de confort.

       Eram într-o nenorocită de fundătură.

       Mi-am plimbat privirea analizatoare în jurul acelui colț rătăcit de zgomotul orașului, însă până să gust din încurcătura uriașă în care intrasem, atenția mi-a fost zbuciumată crunt și smulsă din locul ei stabil, de implorarea suferindă a unui grai atât de cunoscut încât am început a crede că dădusem cu nasul unde trebuia. Un roi de țipete ascuțite retezau macabra liniște dominatoare, reverberându-mi în urechile-mi cutremurate, asemeni unui mănunchi de rugăminți îndurătoare.
Răsunau înfundate de un mănunchi de  răstite înjurături grosolane care parcă lătrau sălbatic din fundul unei curți strâmte, gata să explodeze.

       Casa lui Etienne.

       Mi-am ațintit privirea îngrozită spre locuința cu pricina, dinspre care mirosul amarei mustrări, infuza întreaga împrejurime lipsită de viață.
Un nestăvilit val de spaimă mi-a aruncat sufletul în agonia suferinței de care abia reușisem să fug. Mi-a strivit ființa sub șocul traumelor pe care abia reușisem a le cufunda în uitare. Mi-a spulberat picăturile de nădejde pe care abia reușisem a le proteja în dorința-mi stinsă de lacrimi încă necurse.

        Atunci numele celui pe care îl căutam cu enormă disperare, mi-a pălit pe buze ca o petală ofilită de vremea-i apusă.

      Încercată de vulcanul sentimentelor care-mi frigea pieptul, am alergat stoarsă de speranță spre locul de unde mișeleasca gâlceavă izvora cu patos.
Modesta locuință era împrejmuită de o infimă curte descheiată haotic pe unele părți de neîngrijitul gard lemnos. Zidu-i fisurat ieșea în marginea drumului, ca o oglindă asupra a tot cea ce se petrecea înlăuntrul ei. O fisurată ferestruică întredeschisă era încadrată în centrul acestuia, emanând o mică undă de lumină evadată parcă din focul mistuitor al sfadei lăuntice. M-am apropiat strânsă de sfială de zidul casei, poposind lângă geamul deschis. Atunci țipetele imploratoare sau transformat în inocente cuvinte, iar lătrăturile haine sau metamorfozat în grele răstituri.

         — Ce ți‐am zis acu' două zile gunoiule? Ce ți-am zis? un grosolan grai, încărcat de un ton lipsit de orice emoție a plonjat prin deschizătura ferestruicii spinecându-mi urechile îngrozite.

      La auzul acelor cuvinte scuipate cu otravă, cicatricirile traumelor au început a-mi sângera. M-am prăvălit în josul zidului, ghemuindu-mi ființa înspăimăntată. Convingerea a început atunci a-mi da bătăi de cap, iar contrazicerile m-au năpădit fără încetare, săgetându-mi sufletul.

        Nu putea fi aceea casa lui Etienne.
      
       — Tată... te rog... mi-e foame... glasul atât de inocent și atât de cunoscut al lui Etienne, mi-a înjunghiat  inima plăpândă ucigându-mi negările pline de speranță, urmat de sunetul ascuțit al unei sticle proaspăt sparte.

        Șocata inimă mi s-a rostogolit printre neputincioase pulsații. Iz-ul plin de nestăvilita agonie, a tot cea ce se petrecea între acei pereți îmi era atât de cunoscut, încât m-aș fi putut închipui gustând cu amărăciune amară, pe propria mea piele acea îngrozitare violență. Năruitul suflet mi s-a poticnit crunt într-o suliță, clădită din sentimente greoaie.

        Copilul pe care îl consideram un prieten, îmi era ca un biet străin rătăcit printre tainicele sale secrete. Nu știam nimic despre el, așa cum nici el nu știa nimic despre mine.

         — Vii cu buzunaru' gol la mine și îmi ceri mâncare! Rușine să-ți fie șobolanule! Unde-s banii pe care trebuia să mi aduci? Unde-s? răstitura aspră a celui care zeflemitor trebuia să fie tatăl băiatului, a sfârtecat păienjenișul de plânsete imploratoare ca o palmă dojenitoare, tresăltându-mi trupul îngrozit.

         — Nimeni nu mi-a dat un bănuț...
Când m-am dus să buzunăresc oamenii de pe stradă, m-au prins... m-au bătut... am auzit explicațiile nimicitoare ale lui Etienne, curgând pe înfundate.

        Uluirea m-a plesnit cu înverșunare, aprinzându-mi tristețea din privirea-mi tulbure. Nu îl întâlnisem niciodată cerșind în stradă. Nu îl văzusem niciodată șterpelind bani, ci doar franzele pe care le furasem împreună, ca niște fomiști ce eram. Și nu îl observasem niciodată prins și bătut de răutatea trecătorilor. Mi-am încleștat infimele mâini în pumni strânși de amărăciune. Gândul la tot cea ce nu știam despre el, mi-a năpustit aspru în interior, asemeni unei necontrolate avalanșe de tainice trăiri, care abia ce luau formă, în mintea-mi dominată de narcotică confuzie.

        Crunta deznădejde îmi renăștea încetul cu încetul în mintea-mi șocată.

         — Până nu-mi aduci bani, să nu te mai văd în fața ochilor! Marș din casa mea! tonul rățoit al bărbatului a răsunat prin crăpătura geamului, tunând animalic peste suspinele copilului.

        Ecoul unui potop de trânituri și de sunete ascuțite a frânt și ultima fâșie a liniștii din acel punct înegrit al orașului, scuipând putred miros de traumă în aerul părăsit al împrejurimilor. Privirea-mi secată de emoție mi-a rămas înțepenită spre fereastra încă întredeschisă care era, asemeni unei porți deschise către un colț mistuit de focul iadului. Atunci tristețea a început a-mi pleoscăi picătură cu picătură în marea tulbure a sumbrității rătăcindu-se în infinitate.

        Unicul și singurul meu refugiu nu mai putea exista.
        
          Stoarsă de îndrăzneală și de nădejde am dat să plec de lângă zid și să fug cu disperare spre necunoscutul primejdios al lumii, ca să părăsesc cunoscutul tablou tragic în care eram înțepenită ca o victimă neputincioasă. Însă menirea severă nu mi-a permis a mai săvârși nici măcar un pas pe drumul spre prețioasa mea libertate, căci două gheroase mâini reci, mi-au înfășcat ființa de la spate, smucindu-mă cu o cunoscută brutalitate. 

       — Chiar ți-ai închipuit că poți să scapi de mine, țâncă mucoasă? acidul pufnet zeflemitor al stăpânei mi-a cutremurat simțurile, aruncându-mă în necruțătorul eșec ce-mi întărâta uriașa frică îngrozitoare.

       Într-o clipă agonizatoare, sângele mi-a înghețat în venele-mi pline de pulsații, trezindu-mi trupul înfiorat din înfrânarea tremuratului. Pieptul mi s-a strâns de profunde convulsii, ca o menghină în jurul groazei care îmi devora suflările. Privirea-mi oripilată mi s-a înfipt în pământ, ascunzându-și înfricoșarea neîncetată. Atunci cea din urmă fâșie de speranță mi s-a prăvălit în golul pecetluirii, sfârșind în inultilitatea unor cioburi damnate. Cu chipul dominat de un rânjet otrăvit, stăpâna m-a ațintit scurt cu ale sale irisuri scăldate în venin și a început a mă trage brutal de brațul drept,
neoferindu-mi vreo șansă de a respira din nou.

       — Tare proastă mai ești țânco, dar acum n-am timp de mintea ta sălcie, mi-a scuipat ea cuvintele în față, injectându-mi toxica jicnire în inima-mi încordată.

       Cu ființa tremurându-mi din toate încheieturile, am adunat ultimele rămășițe din îndrăzneala mea și m-am străduit a-mi elibera mâna fără rost din strânsoarea ei. Undeva în adâncurile cugetului meu, încă nădăjduiam la o cale de scăpare, la o picătură de șansă pentru a mea ființă distrusă. Încăpățânarea îmi pulsa haotic în vene, invocându-mi revolta cugetelor disecate. Nu mai voiam să-mi pierd sufletul, înghițind acea sfântă supunere mișelească pentru un gram inexistent de liniște și pace din partea ei. Nu mai voiam să-mi simt corpul, urlându-mi de durerea ucigătoare a pedepselor ei umilitoare, ce-mi sfâșiau orice fărâmă de speranță.

        Nu mai voiam să ascult.

      — Mișcă-ți picioarele alea de broască! Doar n-ai vrea să putrezești aici, cerșind ajutor! N-are cine să te pitească de ochii mei! a mârâit stăpâna amenințător printre dinți, înfășcându-mă mai tare din loc, în ciuda încercărilor mele protestatoare.

       M-am zbătut, biciuind ciuruita liniște din jur cu țipetele mele înecate în opunerea-mi ostilă. Însă în zadar am mușcat cu nesaț din strădanie, căci vrăjitoarea a reușit a mă urni din loc, sugrumându-mi brațul subțire, până când m-a adus în umbra siluetei sale impunătoare. Pierzând controlul sentimentelor ce-mi vuiau în interior am izbucnit într-un nestingherit plânset. O prăpastie nemiloasă a retezat drumul meu spre libertatea care îmi strălucise în visele fade. Atunci mirosul urâcios al nereușitei m-a plesnit dur peste simțuri, asemeni palmei reci a stăpânei, care mi-a aprins pielea obrazului.

        Și iarăși înghițeam pe săturate umilința batjocoritoare, ca pe o prăjitură stricată.

       Un biet suspin mi s-a înțepenit în gâtlej odată cu răsuflarea-mi întretăiată, la auzul șoaptelor sinistre ale stăpânei, atât de familiare. Flacăra monstruoasă a groazei mi s-a aprins în interior, amintindu-mi de vraja de transformare a fuziunii, de artocitatea cu care sufletul îmi fusese smuls din al său corp și aruncat crunt în cușca acelei întruchipări otrăvite. Am îndrăznit a mă zbate cu putere, încercând cu setea disperării să mă eliberez din strânsoarea ca de clește a stăpânei. Însă n-am reușit decât să stagnez fără putere în loc, înghițită de lumina orbitoare care a țâșnit în ai mei ochi lipsiți de apărare.

       Un țipăt sfâșitor mi-a crestat pieptul, făcându-mă să mă prăbușesc în revolta propriei mele ființe. Panica mi-a atacat cugetul mișelește, până când apogeul descântecului a pierit alături de a sa șireată strălucire și de prevestirea falsă a transformării, făcându-mă să aterizez într-o cu totul altă părticică a orașului. Atunci mi-am permis ușurării să mă inunde din plin. Cea ce invocase stăpâna nu fusese vraja de concepere a fuziunii, ci vraja de teleportare.

        Stăpâna plănuia altceva.

        Ușa îngrijită a unei retrase prăvălii mi-a devorat imaginea retinei, însoțită de o infimă treaptă de scară. Ochii mi s-au rostogolit cu iuțeală în împrejurimi, încercând a cunoaște liniștita străduță lăturalnică pe care ajunsesem într-o clipită. Câțiva depărtați trecători tulburau tăcerea deplină cu o discuție în plină floare, răsunând în atmosfera șirurilor de clădiri, împrospătate de modele arhitecturale, șterse de praful aproape inexistent.

        Aș fi crezut că eram într-un alt cotlon al cartierului sărăcimii, însă iz-ul sumbru de foamete lipsea cu desăvârșire, din pesajul acela atât de scăldat în normalitatea modernistă.
Brusc strânsoarea stăpânei, încă prezentă dealungul mâinii mele, mi-a adus atenția temătoare din nou asupra prăvăliei infime. Am înghițit în sec cu trupul înghețat de pulsații. Cu o hotărăre glacială, stăpâna a pășit pe infima treaptă, trăgându-mă de braț și a bătut cu pumnul în lemnul ușii.

        O masivă siluetă impunătoare, îmbrăcată într-o negrulie togă, a deschis larg ușa, lăsând la iveală un chip bărbătesc dominat de o deasă mustață grizonată și de un rânjet mișelesc. O pereche de ochi de culoarea obsidianului străluceau zeflemitor în contrast cu luciul începutului de chelie care îi devora machiavelic creștetul capului. Însă acelei întruchipări nu-i trebuia prea mult păr în cap ca să trezească acea senzație stranie în sufletul meu îngrozit, căci grimasa lui telpiză era tot cea ce avea nevoie. Instinctual m-am ascuns în spatele spatele stăpânei, ignorând încleștarea degetelor ei asupra brațului meu.

        Mă simțeam încolțită de primejdie.

        — Oh! Chiar mă întrebam când mai vi să-mi ceri ceva, Myelefer. Mi-era dor de mutra ta așa strâmbă tot timpul și de plățile tale zgâcite, a rânjit bărbatul printre dinții îngălbeniți. Na, hai înăuntru!

        — N-o mai lungi degeaba, că n-am timp de mascarada ta ieftină Jathar, a pufnit zeflemitor stăpâna, apoi a pășit  înăuntru, târându-mi ființa cu putere după ea.

        Devorată din plin de frica mistuitoare care îmi stăpânea însuflețirea înfiorată, am înghițit cu nesaț din supunere și am pătruns în interiorul funebru al prăvăliei. Atunci ochii mi-au zărit o întunecoasă  încăpere întrețesută de rafturi, încărcate cu fel de fel de sticluțe de toate formele și mărimile, care țineau  prizoniere înlăutrul lor misterioase lichiduri colorate într-o diversitate de nuanțe, de la cel mai grețos verzui, la cel mai obscur negruliu. O largă masă de lemn trona în mijlocul odăii, cu blatul abia răsuflând sub teancurile de hârtii, în centrul cărora o carte gigantică stăpânea împrejmuirea cu filele-i gălbui deschise larg. Alte sute de surate de-ale ei vegheau dintr-o spațioasă bibliotecă care stătea într-un colț, parcă așteptând o însuflețire dornică să-i răsfoiască rafturile de pulberea cuvintelor.

        — Așa te exprimi tu față de cel mai cunoscut și puternic farmazon al capitolei? a stropit cu o falsă indignare bărbatul, ca un răspuns ironic asupra atitudinii adoptate de stăpână, apoi s-a așezat leneș la masa încărcată, făcându-i semn să se alăture.

        Stăpâna și-a dat irisurile albicioase  peste cap, a împroșcat deplina tăcere cu un pufnet exasperat și s-a trântit pe un scaun la masă, eliberându-mi în sfârșit brațul sugușat. Rămasă blocată între sfiala și temerea ce-mi umpleau inima de bătăi puternice, am staționat în picioarele-mi tremurânde, inspirând macabrul miros al atmosferei țesută de diabolica primejdie. Îngrozitele simțuri îmi rugau însuflețirea să de-a buzna afară pe ușă. Să fugă departe de acel loc atât de sinistru și de acea întruchipare ce duhnea a răutate. Însă spaima abia dacă îmi lăsa o suflarea să-mi scape dintre buzele-mi uscate.

        — Am nevoie de o sticlă de băutură,  a mormăit pe un ton ironic stăpâna, trasând pe blatul mesei cu degetul arător spre farmazon.

        Auzind cuvintele vrăjitoarei, bărbatul și-a lărgit rânjetul de pe buze apoi și-a mutat adânca privire glacială, săgetându-mi profund ființa temătoare. Atunci am încremenit cu suflările pierindu-mi în gâtlej.

         — Ai picat în betegia inimi sau ai de gând să turmentezi pe careva? a  contracarat el, scuipând cu o miștocară  zeflemea și smulgându-și copleșitoarea privire profundă din înfățișarea mea statornică.

         Văzându-l pe bărbatul sinistru cum își retrăgea atenția nimicitoare din prezența mea statornică, mi-am permis a mă lăsa învăluită de un strop de ușurare. Însă nici în acea clipă temerile n-au încetat a-mi elibera trupul tremurând, din ale lor lanțuri reci și invizibile. Pufnetul exasperat al stăpănei a înjunghiat groasa perdea a tăcerii, inundând spațiul larg al mesei.

          — Ah idiotule ce ești! Am nevoie de poșirca asta ca să turmentez o gloată întreagă de minți! Nu-i treaba ta! a mârâit ea, plesnind mustrător întrebarea neserioasă a farmazonului.

        Un chicot viclean a evadat pe sub mustățile lungi ale bărbatului, vociferând între pereții încăperii, ca un diabolic râs îmbibat de o satisfacție drăcească. Era atât de asemănător cu tonul diavolicesc al stăpânei, pe care îl auzisem de atâtea ori, curmându-mi sufletul suferind în umilință.
M-am cutremurat pe picioarele-mi tremurânde, prăbușindu-mi interiorul îngrozit în agonia amintirilor ce-mi năvăleau în cuget, spărgându-mi memoria traumatizată.

         Urmele traumelor mă sufocau.

        — La ce îți trebuie licoarea manipulării când ai frumusețea asta? lejerele cuvinte pe atât de șocante, pe atât de ciudate, au estompat chicotitul înfricoșător al bărbatului, prefăcându-i graiul într-un ton plin de seriozitate, atunci când și-a ațintit degetul arătător spre ființa mea. Nu mai îmi usc gura să întreb de un o ai că știu răspunsul.

       În acea lacomă clipă, retezata răsuflare mi s-a blocat în piept la unison cu încremenitele mele simțuri.
Atunci un agitat semnal de alarmă, mi-a tulburat amalgamul de cugete înghețate. Atenția plină de interes a farmazonului, față de însuflețirea mea era ca un animal de pradă care se pregătea să mă devoreze, în orice crucial moment. Naiva cugetare nu-mi înțelegea nicidecum înflăcărata sclipire, atât de intensă din acele irisuri cufundate în nuanța întunecată a cărbunelui.

        Însă duhnirea profundă a primejdiei îmi îneca simțurile, mai tare decât orice miros al confuziei.

        — Mucoasa asta nu-i bună de nimic, a mormăit stăpâna,plesnindu-mi dur inima încordată cu a sa acidă insultă.

        La auzul vorbelor ei neimpresionate, chipul straniu al bărbatului s-a prăvălit într-o uluire șireată, trăgându-mi interiorul înapoi în groapa fără fund a fricilor.

         — Dacă zici că nu-i bună de nimic, dă-mi-o mie! Nu-mi strică sângele legendar al unui refaim așa frumos, a murmurat el pe un grai îmbâcsit de o satisfacție diavolească, apoi s-a ridicat galant de la masă și s-a apropiat cu pași uriași de ființa mea speriată.

          Refaim...?

         Confuzia m-a izbit crunt de zidul neștiinței, asemeni valurilor mării spărgându-se de stâncile abrupte ale țărâmulor îndepărtate. Atunci damnatul cuvânt, spălat de furtuna necunoscutului a vociferat fad în mintea-mi puerilă, pierzându-se rapid între frica ce-mi clocotea în torace. Însă înfățișarea monstruasă a farmazonului mi-a înghițit scurta cugetare de la cele grăite, azvârlindu-mă în adâncul spinos al spaimei alături de sentimentele-mi spintecate. Interioara mea îndrăzneală ciopârțită pe toate părțile de eșecurile prin care trecuse, mi-a împuns instinuctul să acționeze. Să mă scoată din umbra gigantică a înfățișării ce se pregătea să mă înfulece lent cu ai săi ochii macabrii. Să mă pună pe fugă.

          Dar n-a reușit a-mi urnii din loc, trupul statornicit de groază.

          Cu fața stropită de o șocantă uimire, stăpâna și-a întors capul spre însuflețirea mea, ochindu-mă cu o aprinsă nedumerire, de parcă abia atunci ochii ei albicioși mă cunoșteau cu adevărat pentru prima dată.

          — Refaim? a murmurat ea întrebător, ațintindu-și privirea căscată de buimăcitul șoc spre bărbat.

         — Nu-mi spune că nu știai ce ai în laț, a pufnit zeflemitor farmazonul, apoi și-a întins mâna lungă asupra mea, ridicându-mi bărbia, cu o umilitoare șiretenie.

         Am înghițit în sec, întâlnindu-mi privirea terifiată cu acele irisuri vopsite în smoală diabolică. Trupul îmi vibra agonizator sub dominația pulsațiilor spasmodice ale inimii mele ghemuite.

          —Are trup, suflet și inimă de om, dar prin vene îi curge sânge nemuritor. E o floare a eternității în carne și oase! a exclamat el, aruncându-mi în față un rânjet viclean, apoi și-a retras brutal încleștarea mâini de pe bărbia mea.

          — Ce să zic, interesant, a mormăit gânditoare stăpâna, sprijinindu-și într-o mână, capul năpădit de albe bucle dezordonate.

          — Pentru cineva care nu prea se atinge de cărțile de istorie ale tărâmului, mă mir cum nu te plictisește, a împroșcat cu ironie farmazonul, apoi și-a întors privirea ucigătoare în creștetul meu, injecându-mi în interior un proaspăt val necruțător de spaimă și intimidare.      

          Ca o reacție asupra acidelor ironizări chipul stăpânei s-a scofălit, într-o acră încruntare plină de revoltă, invocându-mi în minte obișnuita ei grimasă morocănoasă. Cu neliniștea țipându-mi în suflet, am încercat a-mi asculta instinctul ce-mi ruga trupul cu înfierbântare să se smulgă din atenția profundă a celor două însuflețirii monstruoase și s-o i-a la goană pe ușa de la intrare. Însă n-am apucat a face nici măcar un pas căci mâna gheroasă a farmazonului mi-a cuprins spatele, ținându-mă lacom pe loc.

         — I-a uite ce avem aici! Frumușica și-a găsit deja arma instinctului de războinic refaim! a grăit el cu o fățărnicie absolută în privirea-i de  tăciune, pipăindu-mi cercetător tocul bărzii.

         În acel aprig moment, am simțit cu sufletul îmi ardea mocnit, devorat de revoltarea tensiunii ce-mi zguduia pieptul. Inima îmi bătea nebunește să-mi spargă costelivul piept. Suflările întretăiate îmi strangulau plămânii copleșiți, de parcă acele nenorocite mâini mi-ar fi gâtuit întreaga ființă. Atunci cugetările mi-au luat-o la goană, împinse de la spate de valul secat al disperatei îngrijorări. Cu o cutezanță invocată de arzătoatele simțuri, mi-am tras teaca armei departe de mâna farmazonului și m-am îndepărtat de el, cu pași hotărâți dar sfioși.

          Nu voiam ca ghearele sale mișelești să se atingă de cea ce aveam cel mai de preț.

         — Nu mai tot trage de timpul meu și hai să facem odată poșirca aia! mârâitul protestator al stăpânei, l-a desprins pe bărbat din reacția uluită pe care o aruncase asupra gestului meu și l-a adus din nou la masa încărcată de hârtii.

         — Vai ce grăbită ești! a fluturat el persiflator din mâini, apoi s-a apropiat  cu pași leneși de unul dintre rafturile cu recipiente, înfășcând o sticluță curată.

        Exasperarea i-a dat rapid ochii peste cap stăpânei, născându-i pe chip un nou set de riduri proeminente, odată ce cuvintele bărbatului au ajuns la urechile ei. Însă o tainică agitație licărea în irisurile ei de gheață, topindu-i ușor acrita grimasă. O ciudată tensiune care cu siguranță avea legătură cu noua ei mișcare de plan.
Profitând de atenția vagă a celor doi, mi-am deghețat ființa din restrictiva statornicie a spaimei. Apoi încă năvălită de încâlceala tensionată a sentimentelor, am îndrăznit a fugi într-un colț mai retras al mesei, așezându-mi trupul tremurând pe un taburete scund.

          — Un flacon de sânge de trădător, pentru efectul trădării și o zgură din magia ta, pentru efectul controlului și al manipulării. Restul alcool pur, ca să fie bună de euforie, a înșiruit  farmazonul cu un haz miștocăresc, punând infima sticluță goală pe masă, apoi s-a trântit cu lejeritate pe scaun în fața stăpânei. 

         Cu ochii încercați de o puerilă curiozitate, am săgetat-o pe stăpână cu privirea-mi năzbâtioasă, urmărindu-i mâna dreaptă cum s-a furișat agale pe sub faldurile pelerinei, scoțând la iveală un flaconaș umplut de un lichid stacojiu. O fulgerătoare durere m-a înjunghiat printre coaste, când ochii mi-au zărit acea nuanță sângerie, ridicându-se captivă și suspendată între degetele stăpânei. Cugetul mi s-a trezit din amorțirea crudă a temerii, țipându-mi ca un prunc, înconjurat de amintirea cadavrului celui care îngăduise a-mi oferi bunătate. Un fior rece mi-a sfârtecat spinarea.

         Era sângele lui Nalbert.

         — Na vărsătura asta, a murmurat stăpâna cu dezgust în grai, înmânându-i farmazonului flaconul.

         Cu o neașteptată finețe, bărbatul a deschis micuțul recipient predat de vrăjitoare și i-a turnat întreaga compoziție, lin în sticluța goală. L-a pus deoparte, înfășcând dintr-un raft din imediata apropiere o altă sticlă nițel mai mare în interiorul căreia un limede lichid transparent dansa fără încetare, deranjat de noua mișcare. Apoi fără vreo tremurândă șovăială, a umplut infima sticluță cu cel de-al doilea ingredient, prefăcând culoarea compoziției într-o intensă nuanță sângerie.

          — Ultimul ingredient, șoapta farmazonului i-a tras atenția de păr stăpânei, urnindu-i brusc concentrarea spre aș invoca magia necesară.

         Convinsă de instinctul nărăvaș, am încercat a-mi proteja ochii de lumina orbitoare, ce urma a se naște din palmele stăpânei așa cum fusesem obișnuită să văd când își invocase diabolicele vrăji. Însă spre uluirea mea, înainte să-mi lipesc palmele de ochi protectiv, o mică scânteie albicioasă a apărut plăpândă între degetele vrăjitoarei și a plutit șovăielnic, asemeni unui fulg de nea purtat de vânt, spulberându-se într-un picur de lumină în interiorul sticluței. Am răsuflat mânată de o fărâmă de alinare.
Ochii nu mi-au mai orbit arși de acea otravă nimicitoare.

        Acaparat de o concentrare profundă, farmazonul a cuprins în palmele strânse sticluța cu cele trei ingrediente. Câteva cuvinte șoptite au evadat de sub mustățile sale lungi, tulburând ecoul liniștii asurzitoare. Apoi o stridentă lumină roșiatică s-a strecurat vicleană printre degetele sale strânse, arzându-mi în privirea mult prea curioasă ca o flacără mistuitoare, pregătită să prefacă în cenușă chiar și cele mai raționale minți. Un rânjet parșiv a apărut nestingherit pe chipul lui, atunci când și-a desprins degetele de pe proaspăta licoare, punând-o în fața stăpânei, în toată splendoarea ei toxică.

        Era gata.

        — Plata? a aruncat în vânt scurta întrebare stăpâna, apoi a înfășcat licoarea de pe blat, a strecurat-o în faldurile pelerinei și a început aș scotocii prin buzunarele ascunse, scoțând la suprafață o punguță sugrumată strâns cu jnur.

         — Nu mă interesează banii, a refuzat farmazonul dezinteresat, când a dat cu ochii de săculețul din mâna stăpânei.

          Pufăind nemulțumită, stăpâna și-a îndesat punga cu bani la loc,
privindu-l pe bărbat cu o acră încruntare.

         — Atunci ce naiba vrei? a întrebat ea, cu graiul exasperat de revoltă.

        Rânjind pe sub stufoasele-i mustăți, farmazonul și-a întors capul și și-a izbit privirea mișelească spre ființa mea, săgetându-mă cu o poftă animalică.
Ciuruită din toate părțile de spinii spaimei, am înghețat crunt năpădită din cap până în picioare de nenorocita răceală emanată, ca un viscol nestăvilit din partea acelor irisurii haine.

          — Vreau puritatea ei, a răgnit el pe un ton diavolicesc, devorându-mă fără milă cu demonicii săi ochi necurați. 

          — Ia-o, a murmurat stăpâna fără niciun strop de umanitate pe chip, ci doar cu răceala inimii sale pietroase, vociferându-i în tonul crud.

         Mâncând aprobarea vrăjitoarei cu toată a sa monstruozitate, farmazonul s-a ridicat vijelios de pe scaun și cu pași vulcanici a început a devora din infimă distanță ce se întindea fără vreo licărire de speranță până la colțisorul meu retras. În acel moment inima-mi plină de spasme necontrolate mi-a urcat covârșitor până în gât. Sufletul mi s-a năruit a nu știu câta oară sub tunetele și fulgerele traumelor ce-mi vâjâiau în memoria-mi înfierată. Trupul mi s-a chircit cuprins de ghearele ascuțite ale tuturor friciilor ce-mi crestau interiorul zdrențuit de mârșave sentimente greoaie. Atunci mi-am dorit cu o nesfârșită disperare să mă pot smulge din acea clipă blestemată. Să îmi simt sângele de războinică clocotindu-mi în vene și în mintea-mi îngrozită. Să mă pot împotrivi cu adevărat față de acele monstruozități ce-mi ucideau fiecare celulă umană a ființei.

        Însă ei erau atât de mari și de puternici, iar eu eram încă o biată copilă, nicidecum o războinică adevărată.

        Biciuită crunt de animalica amenințare, m-am străduit a mă opune și a-mi părăsii scaunul cu toată iuțeală pe care o aveam. În zadar am încercat căci, demonicele mâini ale farmazonului m-au împiedicat să fac orice mișcare care m-ar fi putut salva. Apoi m-au apucat cu duritate de brațele firave anihilându-mă, ca pe o muscă prinsă într-o pânză de păianjen. Țipete ascuțite mi-au sugrumat graiul plin de implorări nespuse. Însă înainte să fiu luată pe sus de acel diavol cu chip uman, un ignet de durere a pălit brusc strânsorile animalicei însuflețirii. Într-o clipită mâinile-i uriașe au alunecat fără vlagă de pe trupul meu, iar bărbatul s-a prăvălit la pământ cu scâncetele-i secerate în gât. Am rămas cu suflările suspendate în gât.

         — Ar fi cazul să înveți să-ți folosești tâmpenia aia din teacă, țânco! Cu libidinoși ca ăsta nu-i de zmiorcăit, a mormăit dezgustată stăpâna, apoi s-a apropiat de înfățișarea morbidă a farmazonului și și-a recuperat pumnalul înfipt nemilos de adânc din  spinarea lui.

        Preț de o eternă clipă am rămas, privind încremenită ca o statuie proaspăt udată de furtuna sentimentelor covârșitoare, către monstruoasa înfățișare a bărbatului ce zăcea cu viața scurgându-i-se din ochi.

        Undeva între pereții groși și reci ai unei inimi de piatră, mai viețuia un strop de bunătate.