Goana sângerie a lacrimilor stacojii, a sfârtecat puritatea alburie a petalei inocente. I-a mistuit în sfâșietoare țipete, gemute cu grai de rugămiți, fragila însuflețire, pălită în crunta inferioritate. I-a spintecat săraca speranță, din palidele mărgele albăstrui în agonie, inundându-le în pierzania deznădejdii. Apoi i-a sfâșiat existența, în infinitatea blestemată de rupturi sângerânde, neascultând o clipă cântecul dureros al scâncetelor sale, sugrumate de aspra reținere.

        Șoaptele descântecului s-au pogorât peste glasul amar al suferinței, peste vulcanica protestare ce-mi era gâtuită în suflet și peste tot mormanul de rămășițe, înecate în acele damnate  picături de sânge. S-au camuflat în torționara dominare, călcând cu mânie peste frânturi. Au zdrobit acele safire înlăcrimate în amărăciune, spulberându-le în neputincioase cioburi, îndurătoare. Și mi-au ars ochii în albicioasa orbire mârșavă, azvârlindu-mi în neantul nemărginit, întreaga existență dărâmată, la unison cu frânturile sângerânde ale micului străin.

         Bruscată de forța stăpânitoare a vrăjii de teleportare, încăperea minusculă a sufrageriei lui Nalbert, mi-a străbătut orbitoare, obosita retină și mi s-a lipit cu brutalitate de privirea îngrozită. Atunci panica a început a-mi  înjunghia sâmburele firav al ființei, cu o crudă neîncetare, târându-mi infimul trup în manipularea cruntă a spaimei. Disperarea m-a trântit între vagi cutezante cugete, ce-mi reverberau în mintea ștrangulată de înghețată presiune, plesnindu-mă din plin să-mi las protestarea înfierbântată, să-mi curgă din ruinele sufletului. Însă parșiva spaimă nu se îndupleca a-mi seca până și ultima picătură de îndrăzneală, căci ghearele dominației mă țineau în loc mai neputincioasă ca niciodată.

         Cu piatra din piept unsă de mârșăvie, stăpâna a dat glas ultimelor șoapte ale descântecului și a azvârlit neajutorata înfățișare a micului străin, trântind-o în largul dur al pardoselii deteriorate. Apoi a început aș îndepărta mici stropi stacojii de pe blestematul pumnal, frecându-l de materialul fin al pelerinei. Un infim scâncet a descleștat cu duritate, silita tăcere a măruntei ființe, curmându-i suflările scurte, până când instinctele sau declanșat în fragedul său trupușor și au explodat ca o amplă erupție îmbâcnită de neașteptare. Gâtuit de înspăimântare micul străin, a mușcat nițel din neatenția stăpănei și s-a înălțat pe picioare cu o îndârjire uluitoare, petrecându-și mâna stângă pe la spatele cămășii sale largi.

        Înghețată de miile de simțiri, am încercat a-mi mișca ființa din loc și a-mi îmbărbăta la nesfârșit îndrăzneala, dar n-am reușit decât să mă lipesc mai bine de colțișorul în care tronam ghemuită. Însă ca o intensă fulgerare a unei furtuni, ultuirea m-a străpuns în interiorul cutremurat, holbându-mi ochii șocați până în cer. Prins în contopirea nemiloasă a spaimei, micul străin și-a strâns la piept instinctiva îndârjire, apoi și-a scos la iveală de la spate, întreaga sa tărie, canalizată într-o măreață spadă, mai uriașă cu mult, decât mărunta sa înfățișare.

         Cucerită de vulcanica mânie, stăpâna și-a aruncat nestematele otrăvite, peste imensa armă care amenința, să-i zboare capul de pe umeri, într-o corelație uimitoare cu mânuirea inocenței. Un macabru râset sec s-a împletit între buzele ei subțiri și a răsunat spintecător, în toată tăcerea lacomă a încăperii, atrăgându-i până și atenția lui Nalbert, care controbăia în odaia vecină. 

        — Îndrăznești să te joci de-a cavalerul cu mine? a scuipat disprețuitoare vorbele, mâncând din distanță și năvălindu-se arig asupra micului străin, fluturând pumnalul în mână.

       Izvorând a șocantă precizie, micul străin a reușit a se feri de atacul fulgerător al stăpânei, folosindu-și statura măruntă ca pe un insteț avantaj. Apoi a parat puternic amenințătorul pumnal cu o uluitoare mânuire, ținând departe loviturile vrăjitoarei, îmbibate de veninul mârșav și dansând printre nenumărate semipiruete, cu neînfricata dinamică, a unui spadasin plin de experiență. Tresăltarea elegantă a unei rapidități, atât de enorme pentru mâinile unui sărman copil, a înfierbântat mânia stăpânei, transformând-o într-o nemărginită revărsare de furie scăpată din frâu. Apoi a târât-o în agitația exasperată a unor izbucniri, pline de acidul otrăvit al minții sale scorțuroase,  trimițând-o într-o profundă iritare. Dezonorarea m-a plesnit aspru peste față.

        Eu niciodată n-aveam să lupt ca el.
       
        Răceala a unui fior, făurit în greaua gheață a fricii, m-a izbit de nevoia necontenită de a mă preface într-o neînsemnată particulă și de a a-mi curma asistarea, sub îmbrățișarea propriilor mele brațe și picioare. Însă toate ale mele simțiri ciulite, erau într-un cald contrast cu admirația ce-mi izvora a miros de speranță, atunci când zăream acel mic ghemotoc de om, nițel mai supt de propria sa menire decât mine, cum valsa printre perfecte parade neîncetate și cum o pălmuia peste orgoliu pe încrâncenata mea stăpână încâlcită în mrejele mâniei. Plămânii mi-au răsuflat la fiecare infimă clipă de răgaz a lui. Inima mi-a tresăltat nebunește la fiecare încăierare   dintre tăișuri și brațe, la unison cu rânjetul crud ce-i mânja chipul stăpânei și albastrele nestemate înfricoșate, care descriau fiecare suflare a spaimei, din însuflețirea micului străin. Trupul mi s-a topit de deznădejde la fiecare greoaie lovitură, ce i-a răpus bietului copil din vitalitatea sprintenă.

       Însă sufletul mi s-a prăvălit cu sfâșietoare duritatea când primele aspre picături stacojii sau trântit pe pardoseală.

        Adunându-și ultimele pâlpâiri de îndârjire, micul străin s-a străduit a țintui pântecul stăpânei cu vârful sabiei, distrăgându-o pe vrăjitoare cu o secerare dură peste picioare. Șerpuirea sudorii i se încurca printre șuvițele bretonului ciufulit. Nestăpânitele gâfâituri îi dădeau de gol, crunta extenuare, jonglată cu mârșăvie de îngrozirea ce-i brăzda inocentul chip palid. Brațele i se încâlceau printre încercările inundate de disperarea apărării, fluturând stângace din sabie.
Însă șiretenia parșivă și-a vărsat toxicitatea peste pararea stăpânei, dându-i avântul necesar care să-i smulgă fără milă din mâini, tăria ce-i era esența vie a apărării. Apoi veninul i-a injectat în blestematele mișcări, mânia absolută, care s-o îndrume să guste din nenorocita sa victorie.

        Răpus de amara deznădejde micul străin, s-a prăvălit cu fața în pământ, asemeni unei petale inocente, cu sângele-i pur, pitindu-se în pete stacojii pe sub carorile șterse de pe spate, ale cămășii sale sfârtecate. Umflate suflări curmate i-au  năpădit însuflețirea, urmate de infime scânteieri ale suferinței ce-i chinuiau ochii palizi, încleștați de lacrimi necurse. Însă nu îndrăznea a-și elibera durerea ce-i întuneca chipul lipsit de nădejde.

         — Nu mai te joci de-a cavalerul? Ah, da ai obosit... Sărmanul de tine, a scuipat cu o ironie batjocoritoare, stăpâna, apoi s-a apropiat de trupul său tremurând și și-a presat talpa piciorului, pe spatele său însângerat.

         O șoaptă de geamăt a fugit pe sub zidul reținerii dure, de pe chipul schimonosit de durere al micului străin, dar s-a spulberat, asemeni semințelor de păpădie în palele răcoroase ale vântului. Însă în urma sa, o lacrimă încărcată de înverșunată durere, a cutezat a străbate lățimea nasului său finuț, risipindu-și existența sub o infimă urmă translucidă, de umezeală.

          Țipătul surd al suferinței sale gemea implorator, într-o nesfârșită agonie de tăcere.

       Atunci impulsul crâncen al unei oarbe dureri, mi-a încătușat pieptul îmbibat de pulsații, trântindu-mă în sărata înflăcărare a lacrimilor fierbinți, care au început a-mi pârloji obrajii fragezi. Mi-a brăzdat interiorul cu acide picături de surdă suferință, inundând  cioburile din paragina sufletului meu și cufundându-le în largul unei sălbatice  îndrăzneli clocotite. Apoi mi-a cutremurat întreg corpul, zvâcnindu-mi în fiecare orscior din ființă, cu dorința  neasemuită de a erupe în cutezanța înfierbântată.

         Am sugrumat micul crucifix de lemn care rămânsese în mâinile mele,  între palmele transpirate. Inima mi s-a stors de bătăi tot mai profunde. Dorința mi-a răsărit mai maiestuoasă ca niciodată, dintre ruinele sufletului. Indignarea mi-a uns vehementa cugetare zgomotoasă. Atunci răbufnirea m-a împins cu iuțeală din colțul meu îmbâcsit de spaimă și m-a azvârlit cu pași hotărâți și cu o izbucnire vulcanică în toată ființa,  făcându-mă să mă năspustesc cu o sălbăticie neașteptată peste stăpână. Fără nicio încumetare care să-mi împiedice cutezanța am încercat să o îndepărtez de lângă micul străin, îmbrâncind-o cu toată forța pe care o dețineau mâinile mele tremurânde.

         — Mucoasă tâmpită ce ești, i-ați labele de pe mine! a răcnit ea, cu graiul injectat de murdară iritare, apoi m-a ars cu o aspră palmă, peste orbazul stâng, aruncându-mă cât colo.

          M-am prăbușit pe podea, ca o piatră nefolositoare în marginea drumului, simțind cum fiecare celulă a chipului meu se spulbera în arzătoarea durere. Ticălosul gol al deznădejdii mi-a ștrangulat gâtlejul, plin de țipete fără grai, izbindu-mă fără cruțare, de învălmășala tulbure a lacrimilor amare. Abia atunci, cugetul mi s-a deșteptat din turmentarea cu picuri seci de speranță.

       — Ce-i cu zarva asta Myelefer? glasul lui Nalbert, plin de dulceața revigorantă a unei nădejidi renăscute, a răsunat cu o notă dezorientată,  în neantul înțețoșat al golului meu.

       Ca o dogoritoare dezmierdare prezența lui Nalbert, mi-a îmblânzit mormanul de simțiuri covârșitoare, prefăcându-le în searbăde atingeri, lipsite de străfulgerare. Mi-a cuibărit în grămăjoara de frânturi a sufletului, catifelata mângâiere, a unei prețioase siguranțe. Și mi-a stins focul arzător al durerii, cufundându-mi inima tensionată într-o confortabilă ușurare, la care nici măcar n-aș fi putut tânji. 

       Strângându-mi în brațe noile sentimente, mai ușoare decât o pană, rătăcită în bătăile vântului, am cugetat a mă ridica din pierzania suferinței și m-am înălțat pe picioare, cu tot curajul sugrumat, lângă însuflețirea învinsă a micului străin. Cu fața tulburată de o uluire lucioasă, Nalbert a pășit în sufragerie, desprins de tensionata atmosferă țepoasă și s-a potignit de masa tronată în încăpere, aruncându-și o ocheadă fugitivă spre micul străin. Sfârâind a furie, stăpâna și-a țintuit   privirea, îmbibată de putred venin spre el. O licărire mânioasă a pus stăpânire pe albeața irisurilor ei, pârlindu-le într-o diabolică nuanță de cristal.

        — Ce te privește pe tine? s-a rățoit stăpâna și a țintit în jurul său, cu o vijelioasă furie dezlănțuită, presărându-mi peste trupul fraged o spaimă străfulgerătoare.

        — Ai uitat a cui e cocioaba asta? graiul iritat al lui Nalbert a contracarat cu iuțeală, plesnind-o din plin pe stăpână, peste patima sa necontrolată, apoi bărbatul s-a îndreptat cercetător spre trupul răpus al micului străin.

        Am înghițit cu nesaț în sec și m-am retras timidă de lângă biata însuflețire sângerândă, lipindu-mă de peretele încăperii, cu mâna dreaptă încă strânsă în jurul micului crucifix. Scufundată într-un picur infim de compasiune, privirea lui Nalbert a coborât nițel înspre ființa mea ghemuită și și-a vărsat atenția îmbibată de aceeași mică licărire spre măruntul copil. Apoi s-a lăsat pe vine și a cercetat fiecare înflorire stacojie ce-i păta cămașa, atingându-i spatele însângerat. Atunci un statornic tresăltat, l-a strivit nemilos pe micul străin, inundându-i chipul îngrozit de lacrimi abia înfrânate.

        — Cum l-ai ochit? a murmurat Nalbert cu o curiozitate stranie, apoi și-a întors capul spre stăpână.

        — Mucoasa l-a ochit prima. I-am urmărit și la un capăt de stradă, l-am prins. A fost un noroc chior, a pufnit sec stăpâna, arătându-și inima pietroasă, golită de sentimente.

        De asta fugise de mine...

        Un greu nod mi s-a încolăcit în gâtlej, atunci când otrava vorbelor sale, mi-a străbătut auzul tulburat. Vinovăția mi-a ștrangulat inima cu o repeziciune lacomă, lărgindu-mi între coaste o proeminentă cicatrice dominată de cerneala stacojie a suferinței. Regretele mi-au pisat rămășițele ființei, spulberându-le în neantul unui gol proaspăt, săpat în pieptul meu. Durerea m-a biciuit cu neîncetată cruzime, până când fundătura sentimentelor mele dominatoare, mi s-a prefăcut într-o prăpastie adâncă de acide remușcări.

         Atunci am refuzat a mai sângera lacrimi de amărăciune, căci nu mai meritam o astfel de libertate.

         — Trebuie să-l facem să tururie din gură ce știe! a mârâit printre dinți stăpâna, apoi s-a năpustit asupra micului străin și l-a smucit de brațul drept.

         Un sugrumat ingnet a scăpărat din mărunta însuflețire, urmat de câteva zadarnice mișcări zbătute, crestându-mi mai profund proaspăta rană din piept. Atunci privirea cercetătoare a lui Nalbert, s-a metamorfozat într-un val cutremurător de compasiune.

         — Crezi că dacă l-ai ciufulit așa de tare, are să reușească să scoată un cuvânt? a reactionat el pe un ton slab, privind-o pe stăpână cum l-a adunat de pe podea pe micul străin și l-a trântit cu brutalitate pe un scaun.

         — Când o să vadă cu ochii lui că nu mai scapă cu viață de aici, o să mă implore să-i dau voie să-mi spună, a mormăit stăpâna, cu o aspră ură în grai și și-a presat uriașele palmele peste umerii înguști ai sărmanului copil, dominându-i înfățișarea tremurândă, cu statura sa diabolică.

         O răsuflare mi s-a încleștat în gâtlej. Zguduite de furtunoasa năpădire a spaimei fulgerătoare, fragilele simțuri, mi s-au prăbușit în abisul larg al panicii necontenite. Covârșitoarea paralizie, mi s-a înrădăcinat profund în ființă și mi-a secerat emoția de pe chip, împietrind-o într-o vicleană deznădăjduire. Atunci ființa mi s-a scofâlcit de amalgamul renăscut al protestării, ce-mi gâdila neajutorat stana de piatră prăbușită în cuget, însă în zadar sinele mi-a clocotit de tânjirea mișcării, căci nu m-am mai putut urnii din loc.

         Nu am mai putut împiedica aroma masacrului să se estompeze între acei  pereți și ștrangulatele scâncetele să-și cânte suferința.  

         — Eu știu că ai habar de ce ești aici. Așa că pentru viețulica aia a ta de sclav, ar fi ideal să-ți deschizi gura, dacă nu vrei să ți-o deschid chiar eu, a dat glas stăpâna, acidului viclean, incrustat cu o fină amenințare și și-a plimbat cu șiretenie, degetul arătător peste conturul micilor buze, ale copilului.

           Constrâns de severitatea rece a unei fricii nestăpânite, micul străin a tresăltat cu o trainică înțepenire, în captivitatea dominației copleșitoare, ca o neajutorată păsare întemnițată într-o colivie. Urma de la pumnal îi păta palida piele de la gât ca o atingere cruntă a unui masacru dezlănțuit.
Atunci nestematele albăstrui i s-au prăbușit în sălcia umilință, rătăcindu-se în largul pardoselii, lângă spada prăpădită de înfrângere.

        Speranța abia mai clipocea în înghețatele sale lacrimi răsărite.

         — Unde își ascunde scăfârlia stăpâna ta? sâsâita întrebare plină de greoaie amenințare, a plutit între spațiul dintre acuzatoarele mărgelele albicioase ale stăpânei și fețișoara plăpândă a micului străin, tresăltând din interiorul copilului un tremurat sălbatic.

         Ferecată între acele buze subțiri, strânse puternic ca într-o menghină, tăcerea a mascat suflările sugrumate ale băiatului, prefăcându-l într-o statuie, răsculată de un nemilos cutremur al spaimei nestăpânite. A pecetluit mica scânteiere a lacrimilor, ce-i mistuiau irisurile rănite, în fel și chip de otrava dominatoare a stăpânei. Apoi i-a înghețat mica însuflețire, ștrangulându-i ființa sub straturi, nefaste de pojghiță înghețată, întinse peste trupul său statornicit, de-o presiune mârșavă.

      Niciun cuvânt n-a cugetat ai părăsi gâtlejul constrâns de mii și mii de șocuri ale fricii și tainice șovăieli, profund sudate pe chipul său albicios. Nici o lacrimă n-a cutezat ai i se prelinge pe obrajii supți, deșii ochii îi erau țesuți de scânteieri sărate.
Niciun gest n-a înflorit din trupușorul său înghețat bognă sub dominația vicleană a stăpânei.

        Însă frâiele furiei s-au rupt în cugetul vrăjitoarei, atunci când răbdarea a început ai fugii din inima-i de piatră.

       — Ești al dracu de zgârcit la vorbă! a răgnit ea, scuturându-și mânia înfierbântată, apoi și-a înfipt mâinile gheroase adânc în umerii înguști ai copilului, zglăcinâdu-i cu putere, firava ființă ca pe un pomișor roditor.

         Cucerit de un crunt șoc al fricii, chipul copilului s-a scufundat într-o groază mai nimicitoare decât un uriaș monstru fioros, menit să-i sfâșie  inocentul suflet, în bucăți muribunde.

          — Doar n-ai crede că are să își  deschidă gura cu una cu două. Aster l-a instruit să tacă cu siguranță până la sânge, a pufnit Nabert, asistând detașat de lângă masa sufrageriei, cu ochii strălucindu-i pe furiș a compasiune pentru mărunta ființă capturată.

        Însoțită de ignoranța suspendată în jurul său ca o cortină groasă, stăpâna a aruncat cuvintele bărbatului în străfundurile nepăsării apoi a scrâjnit din dinții încleștați, spre statura îngrozită a micului străin, blocându-l în scaun cu o dominație covârșitoare. Umilința s-a așternut atunci pe înfățișarea sărmanului copil, cutremurându-i înfrânarea neîncetată asupra suferinței amare ce-i tulbura largul irisurilor palide.

        Cu ochii înțepeniți de o groază nimicitoare, pe chipul lipsit de nădejde al micului străin, am strâns la piept micul crucifix de lemn și m-am cufundat fără vlagă în spaima, ce-mi cocăia orbiele inundate. Cugetul mă îmbia cu o disperare înflăcărată, să mă năpustesc din nou asupra stăpânei și să îl salvez pe bietul suflet al cărui parfum de afine îmi bântuia pieptul cu dogoritoare dulceață. Inima îmi pulsa de veninoasa vinovăție, ce-mi condamna ființa neștiutoare, pentru groapa mistuitoare în care îl ademenisem pe sărmanul copil. Sufletul mi se răscula împotriva fricii care mă răstignea de perete, bătându-mi mâinile și picioarele în loc, cu îndoielnica șovăială.

       Însă neputința mea blestemată se năpustea asupra însuflețirii mele infantile, căci abia mă înălțasem cât un scaun, iar trupul îmi era încă o mică păpușă legată cu sfori. Un suflet prea neștiutor și prea lipsit de putere.

        — Unde-i nenorocita de Aster? Unde-i vulpea aia care își trimite plozii să-mi taie calea? a țipat stăpâna scuipând întrebările cu iz de mâine putredă, apoi la secerat pe micul străin, peste obraji, cu o pereche nemiloasă de palme reci.

        Străfulgerat de o îngrozire nestăpânită sărmanul suflet sfâșiat de violență, a cedat în ochii plini de mârșăvie ai stăpânei, scăpărându-și pe chipul înroșit de loviturile proaspete, o cruntă lacrimă amară. Apoi nestematele înfricoșate i s-au pitit strivite sub pleoape, lăsând la iveală dominația unei îndurări mult prea crude, pentru trupușorul său osos.
Un spânzurat suspin a topit pojghițele de gheață ale tăcerii sale înfrânate.

        Cuvintele nu s-au lăsat apărute.

        Însă durerea sfâșietoare, de pe chipul său asaltat brutal de picături sărate încă necurse, a reverberat în pieptul meu plăpând ca o lamă de cuțit, sfârtecându-mi interiorul dureros. Suferința mi-a inundat vinovăția, până când am simțit cum fiecare celulă din trupul meu, era masacrată dur de usturimea fiorului ca de plumb.
Abia apoi am simțit cum mica cruciuliță de lemn din pumnul meu strâns la piept, a început a-mi săpa în piele prezența ei încălzită.

         Ființa mi se ruga într-o disperare tăcută, pentru un infim picur de speranță.

         Necruțătoarea otravă diabolică s-a dezlănțuit arsă de provocarea subtilă, iscată de tăcerea micului străin, contorsionând grimasa ridată a stăpânei într-un rânjet ațâțat, de o satisfacție drăcească, atât de cunoscută în sufletul meu marcat. Durerea din interior mi-a crestat fără milă pieptul.
Prezența semnele rănilor care încă îmi brăzdau spatele mutilat, mi-a aprins în interior torța unui proaspăt fior al traumei sângerânde.

         Pesimismul îngrijorător ce-mi răsufla în ființă știa ce avea să se întâmple.
      
       Pufnetul aspru al nemulțumirii veninoase a descleștat ploapele încordate al băiatului, făcându-l să îndrăznească a o privii cu o spaimă fulgerătoare, pe vrăjitoare. O picătură de sudoare i s-a prelins de sub bretonul stufos, pogorându-se peste fața-i asudată de tensiune. Un semn al mănunchiului de copleștioare sentimente ce-i umbreau fețișoara albicioasă, care i-a atras atenția stăpânei. Mâniată de tăcerea asurzitoare, încă solidă, vrăjitoarea l-a apucat de bărbie cu o aspră severitate, scoțându-și pumnalul bestemat de sub faldurile pelerinei. M-am cutremurat în îmbrățișarea propriilor mele membre.

        Un tresăltat a fost deajuns, pentru ca inima să mi se prăbusească într-o gloată de cioburi care aveau să-i fie mormânt.

         Cu o aprigă înverșunare diabolică stăpâna și-a îndreptat vicleanul vârf al pumnalului, spre crestătura sângerândă încă proaspătă, care marca gâtul firav al micului străin, sugrumat de convulsii. Protestarea s-a declanșat, ca o goană după speranță pe chipul micului străin, făcându-l să îndrăznească a se zbate între viața ce-i ședea spânzurată pe ascuțișul vârfului damnat  și  zidul tăcerii,  pe care se chinuia al susține peste înfățișarea sa, statornicită de spaimă.

          Îmbibați de o secată speranță, ochii mi s-au rostogolit rugători spre Nalbert, care trata mascarul amar al stăpânei cu o indiferentă detașare, ce-mi dobora sufletul reverberat de imploare. Indundat de o grimasă nepăsătoare bărbatul, pitea în faldurile ochilor săi cenușii o văpaie arzătoare a copătimirii, înăbușind-o cu o stăpânire de fier, neclintită chiar și de suflările întretăiate de disperare ale micului străin. L-am privit sfâșiată, căzând în propria lui neputință și am lăsat un suspin să-mi cresteze interiorul deznădăjduit.
         
         Acela nu putea fi Nalbert.

         — Spune-mi dracului odată schelet osos ce ești! răcnetul sălbatic uns cu mânie inumană al stăpânei, a sfârtecat cursul nesfârșit al sugrumatelor răsuflări ale băiatului, curmându-i stăpânirea lacrimilor, sub o avalanje nesfârșită de suspine gușuite.

          Însă nici în acel moment ștrangulat de tensiunea amenințării, cuvintele n-au cutezat a răsării din gâtlejul constrâns al micului străin. Contractata tăcere l-a pedepsit aspru odată ce stăpâna, cucerită de diabolica lăcomie și-a pierdut cumpătul și i-a despicat rana de la gât mai larg cu vârful pumalului. Am cugetat a-mi îndrepta privirea tulburată mai profund spre masacrul suferinței mute.
Durereosul ignet înăbușit al măruntei însuflețirii, a spintecat aerul îmbâcsit de ostilitate și mi-a înjunghiat inima tresăltând-o în încremenite bătăi spasmodice. A fost ca o imploare pecetluită de o retineținere cruntă care a spart silita tăcere.

         Un inocent geamăt, înghițit în hăul nefast al inumanității crude.

          — Bag seamă că îți riști viața mai bine, decât să îmi dai răspunsul ăla prețios pe care îl aștept! s-a răstit stăpâna, adâncind lama pumnalului în pielea multilată a micului străin, smulgându-i tăcuta suferință din ochi.

         Copleșit de picăturile amărui ce-i zgâriau obrajii, micul străin și-a dezlipit privirea devastată, apoi ca o pală caldă de vânt încărcată de izbucnirea speranței, tensiunea ochilor săi, a planat asupra însuflețirii mele neputincioase. În acea clipă sugrumată de mirosul putred al traumei, sufletul mi-a tresăltat prea timid, ca să poată înțelege acea dogoritoare legătură, care se înfiripa în profundul contact al privirii mele, cu acele irisuri atât de imploratoare. Respirația mi s-a retezat în gâtlejul constrâns, la unison cu pulsațiile, pe care pieptul abia mi le putea simții. Cugetul mi s-a prăbușit în întinsul heleșteu al sentimentelor sugușate, înecându-se în neantul trăirii.

       Vinovăția mi-a mistuit interiorul în flăcări nemiloase de regret.

        — Adă-mi o funie cu care să-l țin pe loc! Moartea nu-l convinge să turuie, a poruncit stăpâna, detașându-se de scaunul micului străin, apoi și-a aruncat privirea albicioasă spre Nalbert.

        Adoptând o mină serioasă, bărbatul și-a țintuit ochii cercetători asupra micului străin. Compasiunea strălucea încă vie în nuanțele lor de culoarea cenușii.

          — Nu prea mai am sfori bune. Mai toate mi s-au putrezit prin lăzi, dar hai în bucătărie să îți arăt ce frânghii am, a îndemnat-o el pe stăpână, adoptând un ton solid de convingător, apoi a pornit-o cu siguranță spre odaia alăturată.

          Însă șiretenia parșivă a stăpânei nu putea fi păcălită, căci vrăjitoarea nu s-a obosit a-l urma.

        — Nu te mai fofila ca un cretin și adă-mi o funie s-au crezi că-s așa dobitoacă să-mi las prada singură să plece, a pufnit ea printre dinți și și-a încrucișat brațele subțiri autoritar, întorcându-se cu spatele la băiat.

       Atunci oceanul de sentimente din irisurile scăldate în amărăciune, a început a se învolvura într-o speranță renăscută pe chipul micului străin. Arzând într-o îndrăzneală zvâcolită în fel și chip de spaimă, infima însuflețire a mușcat cu nesaț din momentul de neatenție al stăpânei și a șters-o cât a putut de repede de pe scaun. Apoi recuperându-și spada azvârlită pe podea cu o repezită agilitate, și-a petrecut-o pe sub spatele însângerat al cămășii și a năvălit spre camera mea izbindu-se stângaci de ușa întredeschisă. Însă înainte să mă înfupt pentru el cu noul strop de speranță apărut, graiul înșelător al suflărilor lui pline de tensiune și scâncetul ruginit al balamalelor au smucit-o pe stăpână din neatenție.

          — Ah, lichea nemernică! a țipat plină de mânie stăpâna apoi și-a întors trupul impunător spre scaunul gol și ca o vijelie distrugătoare s-a năpustit asupra micului străin, prinzându-l din urmă cu cruzime.

         Îmbibat de tânjirea absolută, băiatul a încercat a se opune, zbătându-și ființa firavă. Spânzuratele sale gâfâituri protestatoare, împânzeau atmosfera sugrumată, dând grai îndurării într-o disperată neîncetare. Apriga sa îndârjire era însă ca o văpaie înflăcărată, care mistuia fiecare strop de sudoare ce-i străbătea chipul supt în picături încinse ale cutezanței. Impetuasa împotrivire îl mâna să-și zguduie mâinile și picioarele atârnate în strânsoarea stăpânei, ca niște retezate aripi de înger, închise pe veci în lăzi ferecate.

       Ochii mi s-au agățat scânteietori de pragul ușii. Profunda tânjire de a-l scăpa pe micul străin din mâinile ostile ale stăpânei, mi-a înghiontit mai aprig ca niciodată, inima umflată de pulsații spasmodice. Mi-a cutremurat trupul chircit în umbra peretelui, ca o nestăpânită briză sălbatică. Apoi mi-a zglăcinat sufletul, cu o forță plină de împrospătată convingere, trăgându-mi ființa afară din nefasta șovăială. Străfundurile ființei mi-au reverberat în grai de cutezare, pulsând în încinsa nevoie de a-mi scurtura cugetul de spaimă și de a-mi umple fragilul interior, de esența furtunoasă a curajului.

       Atunci m-am smucit din umbra protectorului perete, îmbâcsită de reținerea fricii și cu sufletul îmbibat de arșița tânjirii, am fugit spre încăperea mea. M-am avântat asupra stăpânei încărcată de o îndrăzneală fumegândă.
Plămânii îmi erau asaltați de suflări tremurânde. Trupul îmi era cucerit de haina îndârjire. Însă sub dezamăgirea cruntă, care mă sfâșia, n-am putut să opresc izbucnirea cu care, ghearele murdare ale stăpânei au azvârlit biata însuflețire în largul pardoselii din odaia mea, sfărâmându-i răsuflările înghețate, în cioburi de scâncete gâtuite.

         Ispitită de nestăpânita cutezanță ce-mi stârnea în pieptul convulsionat, m-am năpustit asupra stăpânei cu mâinile contractate, agățându-mă în infantilitatea atacului meu, de pelerina scăldată în culoarea penelor de corb, ce-i acoperea înfățișarea. Subit, cutia toracică mă amenința că avea să-mi se spargă sub presiunea pulsațiilor ce-mi vuiau dintre coaste. Însă mușcând lacom din ignoranță, am prins țesătura mantiei în pumni și dominată de un gustul amețitor al unui curaj, pe care nu-l mai cunoscusem până atunci, am tras-o pe stăpână cu toată puterea mea, zdrobită de inocență.

         Ațâțată de atacul meu neașteptat, vrăjitoarea s-a răsucit asupra mea, vărsându-și veninoasa mânie sub un sălbatic urlet barbar.

        — Pleacă de pe mine, țâncă nenorocită! s-a răstit ea, cu o ferocitate îngrozitare, apoi mi-a smus mâinile de pe mantia sa și m-a azvârlit cu brutalitate în peretele ce-l mai apropiat, de intrarea încăperii.

         Durerea fulgerătoare mi-a zdrobit crunt plăpânda ființă, ca pe o fâșie de sticlă strivită țândări, sub talpa dură a unui bocanc. Mi-a muls sufletul de scâncete gușuite, cu viclenie, până când gâtlejul mi-a cedat presiunii și-a dat glas terorii, ce-mi biciuia însuflețirea.
Mi-a spintecat curajul, ucigându-l sub dominația de spini a fricii mișelești și aruncându-l în neantul îndepărtat al amărăciunii mele. Un suspin mi-a evadat dintre buzele încordate, anunțând erupția nestăpânită a picăturilor de sare, ce-mi erau suspendate în orbite.

        Amara deznădejde îmi răstignea sufletul.

         Lipsită chiar și de cel mai sec strop al umanității, stăpâna și-a tras privirea dezinteresată, de pe trupul meu neputincios. Apoi și-a năpustit ochii de nuanța rece a omătului înghețat bognă, asupra micului străin, înfășcându-l cu putere de brațul strâng și retezându-i fără pic de compasiune, orice șansă de scăpare.

        — Crezi că poți să mă tragi pe sfoară și să fugi cu viață de aici, fără un cuvânt? Lighioană mută! a mârâit ea printre dinți, clocotind de furie veninoasă, apoi l-a târât pe băiat de pe jos și i-a smucit brațul subțire, cu o cruzime haină.

        Un ignet retezat de o îngrozită șovăială, a evadat dintre buzele subțiri ale micului străin. Implorarea, sădită în albastrul pal al irisurilor sale, strălucea într-o nimicitoare profunzime, care mi-ar fi putut topi inima inocentă de miliarde de ori. Însă n-ar fi putut spulbera, nici măcar o dată piatra goală din pieptul stăpânei. Neclintita răceală din ochii albicioși ai vrăjitoarei, a pulsat în brutalitatea cruntă cu care, nemiloasele sale brațe au izbit puternic infima însuflețire, de peretele încăperii, amuțindu-i crunt răsuflările întretăiate.

         — Unde-i Aster? blestemata întrebare a stăpânei, a vociferat violentă prin toată încăperea, ca un răcnet sălbatic.

          Suspine înghețate de spaimă au au zdrobit și ultima fâșie de impunătoare reținere de pe chipul micului străin, năvălind ca o avanșe a cioburilor desprinse din tăcuta sa suferință. Însă protestarea înfierbântată a trupului său, n-a dat în lături, ci a început a se încinge în mișcările sale zbătute, cutremurând dominația strânsorilor cu care bietul copil era țintuit de perete.

          În ciuda enormei presiuni, scurse aprig în lacrimi tulburi ale suferinței, răspunsul la nenorocita întrebare n-a apărut.

          Prăbușită de deznădejdea nereușitelor mele încercări, mi-am aruncat ochii răniți de picurii fierbinți ai durerii, ce-mi svâcnea în oase, asupra viului tablou, din fața mea, înghiț în umilință. Amarul neputinței mele mă izbea de parșiva vinovăție, care-mi devora sufletul mișelește, bucată cu bucată. Însă vlăguita infantilitate, se îmbăia în firescul ființei mele și oricât aș fi visat la zvelta războinică, sădită profund în cugetul meu, incapabilitatea mea era de neclintit. Am înghițit în sec.

          Slăbiciunea îmi măcina oasele încetul cu încetul.

         Furia veninoasă a tunat peste zvârcolirile disperate ale micului străin, reverberând aspura nemulțumirii acide, de pe chipul stăpânei, scofâlcit de-o grimasă nimicitoare. Mirosul toxicului venin s-a năpustit asupra vrăjitoarei ca o pâclă fumegândă, mistuindu-i irisurile de un putred alb, cu o încărcătură vulcanică de magie, gata să explodeze violent. Înverșunarea  acidă ce-i picura printre scrânjiturile dinților, oglindea reflexia intențiilor sale înecate în cinism. Uriașa mânie, întinsă ca o coardă flexibilă, până la marginile ființei sale, fierbea în venele-i brăzdate, pe marginea frunții, cucerite de riduri.  

       Haotica monstruozitate respira în interiorul ei, descompus sub o solidă cupolă făurită din răceală.

       — Al naibii de mult îți place să faci pe mutu'. Dar mucoșilor plini de fandoseală ca tine, le trebuie o educare ca la carte, a scuipat cuvintele stăpâna, cu un zeflemitor grai, scufundat în toxicitate, apoi l-a înfășcat pe micul străin de gât, cu severitate.

        O necruțătoare sufocare mi-a sugrumat grumazul, înecându-mi amalgamul nestăpânit al fricii, atunci când ochii mi-au zărit ființa vlăguită a micului străin, atârnând fără speranță în ghearele odioase ale stăpânei. Parșivul miros al magiei, îmbâcsit de-o putredă otravă, mi-a plesnit aspru însuflețirea amortiță, cucerindu-mi fiecare simțire, ca o năvălire a valurilor mării, peste țărmul uscat. Un gol mi s-a adâncit în stomac, devorându-mi interiorul cu o sălbatică poftă. Pielea mi s-a zbârcit cusută de împunsăturile reci ale fricii, invocându-mi în suflet cea mai lacomă spaimă pe care o gustasem  vreodată până în acea clipă mișelească.
Mi-am ațintit privirea neputincioasă în loc refuzând a mai fugi de umilitoarea scenă care mi se impregna în suflet, ca o proaspătă arsură, căpătată de la fierul înroșit în focul vinovăției.

       Deznădejdea îmi biciuia aspru ființa.

       — Nu-ți trage speranțe că scapi cu lacătul pe gură! Dacă tâmpitul ăla nu-i în stare să-mi aducă o sfoară pe măsură, te priponesc eu prostuțule, a mârâit printre dinți stăpâna, țintindu-l pe micul străin cu mâinile de perete.

         Amalgamul unor suflări retezate a evadat din pieptul subțire al băiatului, făcându-mi sufletul să se împidece de un morman greu al sentimentelor și să cadă captiv în largul îndepărtat al lor.
Mi-am chircit trupul inofensiv privind cu îngrozire. Ca o boabă născută din ura absolută, o picătură de sudoare a pogorât peste fruntea scofâlcită a stăpânei. Zbaterile lipsite de rost ale micii sale victime, îi întărâtaseră intențiile diabolice, transformându-le cu repeziciune, în unduirea șoptită a unei invocări, cu iz crunt de deznădejde. Neîndurătoarele șoapte ale unui necurat descântec, au sfârtecat liniștea zdrențuită a încăperii, ca o blestemată pecetlurie a sorții, canalizată prin cuvântarea obsură a runelor. În acel parșiv moment, speranța a năvălit, în picuri sărați fără astâmpăr, din ochii albăstrui ai micului străin, vărsându-se într-o acră amărăciune.

      Calea spre o fărâmă de libertate se năruise asemeni șovăielilor sale aspre, asupra deznădejdii ce-l năpădea.

         Nemiloase bucăți de frânghie, născute din vraja stăpânei, au apărut și s-au năpustit peste trupușorul fragil al copilului, apoi s-au înfășurat brutal, ca niște șerpi înfometați, peste subțirele-i brațe și peste scurtele-i picioare, care încă-i protestau fără încetare. L-au înlănțuit în condamnarea tăcutei suferințe. Apoi i-au strâns fragilele oasele ca într-o menghină, imobilizându-i însuflețire împovărată de sudoarea sufletului.  Însă o cruntă durere, mi-a săgetat interiorul, atunci când ultima fărâmă de cumpăt s-a prăbușit în neantul otrăvit al stăpânei, părăsind și singura licărire a umanității din irisurile ei. Cu un răcnet animalic, și-a înfipt degete lungi în umerii înguști ai micului străin și l-a azvârlit în vechiul șofrânar din încăpere, locul unde odată îmi ascunsesem barda.   

          Trupul imobilizat al băiatului s-a izbit cu o crudă putere, în latul mobilei, zguduind lemnul învechit și smulgând ușa șifonierului, brutal de la locul ei.
Un frânt geamăt a evadat din gâtlejul micului străin, fisurându-mi sufletul. Însă până să resimt reverberarea suferinței lui tăcute, atenția mi-a fost răpită cu repeziciune, de bucata șifonată de ziar, care a zburat dinlăuntrul șifonierului, plonjând afară, ca o frunză veștedă, deranjată de vânt. O panică sfâșietoare mi-a spintecat interiorul, atunci când ochii veninoși ai stăpânei sau oprit asupra acelei frânturi blestemate de adevăr.

          Infantilitatea mea nenorocită, îmi fisurase și ultima bucată de protecție.

          Ca o violentă furtună, iscată în largul cerului înegurat, stăpâna a aruncat deoparte interesul pentru micul străin și cu ochii arzându-i de mânie, a înfășcat bucata de ziar de pe podea. Inima mi s-a strâns în piept, ghemuindu-se departe de loviturile ce amenințau să-i blocheze bătăile accelerate. Regretul m-a plesnit crunt peste naivitatea, care-mi svâcnise în interior atât de tare, atunci când pescuisem din mormanul de fâșii ale ziarului găsit de mine, ilustrația cu înfățișarea Reginei Elleyne. Peste dorința inocentă care mă ispitise, atunci când tânjisem cu profunzime să păstrez o bucată generoasă din hârtia, care îmi fascinase sufletul neștiutor, în ciuda reacției lui Nalbert. Peste inocența neînțeleasă, cu care plănuisem să ascund în șifonier, pe furiș de el, acea damnată sursă de adevăr. M-am prăbușit în spinii ascuțiți ai propriei mele inconștiențe.

         Nu mai dețineam nici-o cale de scăpare.

        Cu o înverșunată lăcomie, stăpâna și-a aruncat privirea unsă de toxicitate, peste damnatele cuvinte impregnate deasupra ilustrației deteriorate și le-a devorat cu o crudă repeziciune. Furia veninoasă s-a contractat pe dată, peste chipul ei zbârcit, încingându-și amenințarea, plină de mirosul parșiv al trădării, care începuse a sufoca aerul transpirat al încăperii. Otrava albicioasă din irisurile ei, s-a aprins ca o torță, gata să-mi mistuie ființa cucerită de îngrozire. Văpaia renăscută din interiorul-i destrămat, i-a aprins înfățișarea impunătoare sub flacăra unei severe dominării. Am cugetat a mă ghemuii strâns lângă peretele de care mă izbise. Sufletul mi s-a pitit în adâncurile îndepărtate ale pieptului.

        Nu voia să mai sfârșească în propriile-i ruine, abia peticite de slabe speranțe.

         Însă inevitabila condamnare a strălucit în trupul dominator al stăpânei, care s-a năpustit ca o fiară asupra ființei mele, nelăsându-mi nici-o clipă de răgaz. Înfiorată ființa mi-a cedat în lacrimi de spaimă, suspendată de mâna vrăjitoarei, care mi-a încleștat gâtul firav, sugrumându-mi suflările gâtuite. Îndrăzneala oricărei protestări, mi-a pierit din cuget, ca o floare uscată de secetă, atunci când am zărit veninul ce-i pulsa diabolic în ochii de gheață. Preț de o secundă chinuitoare, inima a încetat a-mi mai împunge pieptul.

          — De unde dracu ai asta lepădătură mucoasă? mi-a aruncat întrebarea în față, stăpâna, sâsâind printre dinții contractați.

          Am izbucnit în lacrimi pline de amărăciune, neavând nici măcar o fărâmă de curaj să scot un cuvânt.
Simțurile îmi erau copleșite de aspră  teamă. Ființa îmi era năpădită de groază, tremurând răpusă de răceala invocată de furia ei nemărginită.
Interiorul îmi era sfâșiat de violența cu care vinovăția îmi tranșa sentimentele, asemeni feliilor de pâine. Însă răbuvnirea stăpânei m-a plesnit peste chipul încercat de slăbiciune, cutremurându-mă până în abisul larg al sinelui meu măcinat.

         — Deschide gura odată, până nu-ți  fac moaca asta fandosită, ferfeliță! s-a rățoit stăpâna, împroșcându-mă cu nemulțumirea sa atroce, apoi mi-a strivit brutal, infimul trup de suprafața dură a peretelui.

          Un răscolitor ignet, îmbâcsit de durere, mi-a evadat dintre buze, fără permisiune, străpungând întreaga încăpere scufundată de agonie. Însă graiul său sfâșietor a fost un semnal
implorator pentru scârțâitul metalic al balamalelor ușii, care s-a deschis întrutotul brutal. Atunci speranța mi-a scânteiat printre ruinele interiorului.

         — Lasă copila Myelefer. Ea nu știe să citească, graiul poruncitor al lui Nalbert, mi-a mângâiat auzul. Eu am fost!

         Destăinuirea bărbatului, îmbătată de mirosul acru al trădării, a smus violent, mâna stăpânei de la gâtul meu, dându-mi o clipă șansa de a-mi vărsa răsuflările și a-mi prăbuși la pământ, trupul istovit. Printre picăturile sărate mi-am zărit speranța întruchipată în înfățișarea îndrăzneață a lui Nalbert.
O clădură dogoritoare mi s-a aprins între coaste.

         Încă îl mai aveam pe el... Dar până când?

         — Trădătoru-le împuțit! Cum ai putut să-mi ascunzi că Elleyne trăiește?
Cum ai putut să mă lași să bâjbâi după niște nimicuri, când Aster se joacă cu noi și deja are cuțiul la gâtul coroanei?
Cum ai putut să mă împiedici, pentru mucoasa asta nenorocită? Cum ai putut?! întrebările stăpânei au țipat în valul furiei mistuitoare, aruncate ca niște roșii protestatoare, asupra lui Nalbert.

         Statornicia solidă a bărbatului, a mânat-o pe stăpână pe culmile mâniei înflăcărate de veninul otrăvit, făcând-o a se năpusti asupra lui, ca o monstruozitate pe cale de a se  metamorofoza violent, în vietatea feroce, care pulsa în interiorul ei damnat. Însă Nalbert nu s-a lăsat pradă împotrivirii, ci a primit-o în brațele-i lungi, înbrățișând sufletul, căruia îi oferise odată, prețioasa-i inimă.
A strâns-o la piept cu aceeași biată iubire, cu care îmi povestise plin de nostslgie despre, cine fusese fata care-i era cândva umplutura golului imens  din sufletul lui. A sugrumat gheața din jurul ei, încercând să spargă acea ferocitate haină, care-i năpădise interiorul cândva frumușel.

          Însă n-a reușit s-o aducă înapoi.

         — Am sperat că ai să o lași baltă cu toate tâmpenile astea și că ai să lași copila asta nevinovată în pace! M-am chinuit să te conving să te oprești și să redevii ce-ai fost odată! Am încercat să te trezesc din toată prostia asta Myelefer! Dar tu n-ai vrut să-ți revii, a răcnit Nalbert, cu graiul plin de  mărturisiri, cusute în sentimente încă vi, în enigmaticul său interior. 

          — Ai jucat prost, nemernicule, veninul nemilos al stăpânei a sfârtecat spațiul restrâns dintre ei, scuipând peste sentimentele bărbatului, apoi vrăjitoarea și-a scos pumnalul pe ascuns din faldurile pelerinei și l-a înfipt cu cruzime în coastele lui.

          Durerea a lovit crudă, asemeni fugerării dinaintea tunetului, care a străpuns necruțător printre coastele lui Nalbert, sfârtecându-i în gâtlej cuvintele pe veci nerostite. Pedeapsa sângeroasă a damnatului pumnal a picurat din acele dulci irisuri cenușii, scurse de viață și pecetluite de atrocitatea arzătoare din privirea ucigătoare a stăpânei. Ultimele suflări au curs printre acele buze subțiri, risipindu-se în neant, asemeni trupului zvelt, care s-a prăbușit ca un arbore proaspăt răpus de topor. Cinica moarte a pălit acea însuflețire învelită în mieroasă bunătate, prefăcând-ul fără compasiune, pe cel care îmi dezmierdase ființa, cu al său suflet dogoritor, într-un cadavru muribund.

           Pe cel care-mi fusese ca un tată adevărat...

        Cuțitul tăios al suferinței, mi-a înjunghiat inima plăpândă, rostogolindu-mi ființa lipsită de putere în amarul suspinelor, înecându-mă în abundența lacrimilor sărate și în disperarea țipetelor ascuțite, care-mi desfigurau sufletul peticit. Șocul crunt al suferinței mi-a strivit cumpătul și m-a aruncat asupra stăpânei, transforâmdu-mă într-un amalgam al ostilității uns de focul mișelesc al durerii.

          În acea clipă sumbrită de gustul tragediei, am uitat de spaima care mă țintuise de perete cu ale sale gheare invizibile. Am uitat de tăcuta suferință a micului străin, care încă mai pâplâia în străfundul cugetului meu devastat. Am uitat de propria-mi ființă, țesută de sălbiciunea inocenței naive. Cu picăturile dureroase ale suferinței, colcăindu-mi privirea nimicită, mi-am strâns între dinți suspinele și smucindu-mă din locul meu, m-am năpustit din nou asupra stăpânei. Însă înainte să mă pot agăța de mantia ei, cu bestialitatea dureroasă, ce-mi pulsa în vene, ghearele ei lungi m-au apucat de umeri strâns și în ciuda membrelor mele protestatoare, m-au suspendat în aer ca pe o păpușă cu sfori.

           — Ți s-a urcat fandoseala la cap, țâncă bună de nimic! a urlat ea sălbatic și m-a azvârlit de podea cu brutalitate, apoi clocotind de furie, l-a înfășcat pe Nalbert de guler, târându-l umilitor, afară din încăpere.

         Cu inima fisurată în mii de cioburi sângerânde, m-am izbit pe podea, prăbușindu-mă asemeni unui bolovan nefolositor, azvârlit din mijocul drumului. Ochii mi s-au agățat înlăcrimați de înfățișarea cadaverică a lui Nalbert, arși de durerea ce-mi reverbera fără încetare în pieptul fragil.
Inconștiența mea naivă îl ucisese.
Geamătul surd al sufletului, mi-a crestat însuflețirea zdrobită. Atunci trupul neînsuflețit al speranței mele, s-a îndepărtat îmbătat de durere, alături de monstruozitatea stăpânei, care încă picura, peste acidul trădării, din înfățișarea ei plină de mânie păcătoasă. Încăperea s-a scăldat în  dominația silitei tăcerii, asemeni unui sfârșit de judecată.

         Apoi ușa s-a închis în urma lor, ca o poartă ferecată asupra condamnatei mele fericirii.

          M-am căznit a-mi ține piept suferinței, care îmi sfârteca interiorul cu cruzime, însă am sfârșit înecându-mă în țipete ostile și în suspine gușuite, toate sentimentele răsunându-mi sălbatic din sufletul sfărâmat. Pesimismul îmi sugruma cugetul cu sforile tăioase ale sfârșitului.
Deznădejdea îmi răstignea inima scăldată în stacojitul durerii, ce-mi sângera necontenit în piept. Tristețea îmi incendia sufletul ruinat, prefăcându-i măruntaiele în cenușa disperării.

         Ființa îmi era devastată.

         Când ecoul pașilor stăpânei s-a risipt în abisul tăcerii mormântale, am îndrăznit a mă ridica de pe podea și a-mi întinde picioare sfărâmate de brutala izbitură primită. Atunci disperatele încercări ale micului străin, de a se elibera din strânsoarea frânghilor, mi-au aprins simțurile copleșite, atrăgăndu-mi atenția, smulsă din valul de lacrimi amare. Fără vreo reținere care să le încurce calea tentantă, ochii panicați, mi s-au repezit asupra colțului retras de lângă șifonierul meu răvășit, unde mica însuflețire se zbătea în zadar, în frânghile ce-i sugrumau trupul slăbit.

       O rugăminte surdă zăcea fără grai pe chipul micului străin, cucerit de lacrimi și sudoare, strălucind în privirea-i albăstruie, lipsită de speranță. O implorare sorbită de acea șovăială atât de tainică și misterioasă, care mi-a mișcat sufletul din locu-i părăgit. În acel moment vinovăția mi-a răscolit din nou sentimentele arse, prefăcându-se într-un imbold aprig asupra cugetului meu încărcat. Lacrimile mi s-au uscat pe chip, odată cu sângerarea suferinței, care mi se prelisese în interior, lăsând loc nevoii arzătoare de ajuta acea ființă deznădăjduită, în ciuda tăcerii ei depline.

          De-ai aduce speranța pe care eu nu o mai puteam avea.

          Lipsită de orice șovăială m-am apropiat de mărunta însuflețire, devorând distanța, cu pași repezi. O idee ingenioasă mi-a înflorit pe dată în cuget, atunci când am privit analizatoare frânghile legate în jurul micului străin. Lama semicirulară a armei mele, fisurase pântecul Sperietoarei în zeci de bucăți, în timpul antrenamentelor mele inocente. Un mănunchi de frânghii putea fi o floare la ureche pentru cea ce acuțișul ei de metal putea face.

        Renăscând într-un picur de entuziasm naiv, m-am năpustit asupra șifonierului și mi-am înfășcat barda ascunsă în spatele mobilei. Îngrozirea s-a așternut însă pe chipul băiatului, atunci când ochii lui de safir, mi-au observat arma uriașă din mână.
Traumatizata sa însuflețire s-a tras mai adânc în colțul său, dominată de o spaimă născută din odioasa atitudine a stăpânei care îi marcase pieptul nemilos de profund. M-am apropiat și am înghenuchiat lângă el.

           — Nu-ți fie frică. N-am de gând să fac ce ți-a făcut cotoroanța, cuvintele mângâietoare ale lui Nalbert, care fuseseră rostite atunci când îmi îngrijise spatele rănit, au răsunat din ființa mea, împovărată de lacrimi necurse.

         Tensiunea din irisurile albăstrui ale micului străin a pălit nițel, în urma emanației mele liniștitoare, lăsând loc unei licăririi de speranță. Statornicia lui s-a topit odată cu pojghițele înghețate ale reținerii, care-i încătușau tăcuta suferință, tainică. Însă spaimă n-a îngăduit, ai părăsi trupul cutremurat de respirația întretăiată. Cu toată grija și îndemnârea pe care o adunasem din naivitatea mea, am apucat cu mâinile tremurânde, legăturile strânse de-a lungul trupușorului uscățiv al băiatului și le-am retezat una câte una, cu acuțișul neted al bărzii mele.

        Când și ultima legătură s-a prăbușit la pământ, m-am retras cu inima zvâcnindu-mi de pulsații, îmbătându-mă în sentimentul dulceag al reușitei mele. Senzația libertății a îndesat o vagă ușoare pe chipul micului străin, odată ce frânghiile din jurul său, au acoperit podeaua, într-un morman condamnat la inutilitate. Privirea inocentă i-a strălucit de o puternică emoție, răsărind asemeni razelor aurite ale soarelui, după o lungă furtună mistuitoare. Atunci a îndrăznit timid a se ridicat din colțul condamnării sale sumbre și pentru prima dată și-a aruncat ochii palizi de safir, spre ființa mea, înăbușindu-mă cu o silențioasă  recunoștință.

         Îmbătată de chipul său recunoscător, mi-am amintit fulgerător de infimul lui crucifix de lemn, care se rătăcise în mâinile mele, în tot acest timp crucial. O căldură înfierbântată mi-a rumenit obrajii, atunci când mi-am izbit o ocheadă spre mâna mea dreaptă, care sugușea profund, un jnur negruliu suspendat printre degetele mele încordate. M-am împiedicat în proprile mele sentimente înfocate, însă nu m-am înduplecat să renunț a cugeta în continuare, ci mi-am întins brațul dezvelindu-mi pumnul contractat.

          — Asta cred că e a ta, am murmurat sfioasă, îndreptând crucifixul de lemn, spre micul străin.   

          Văpaia sentimentelor a erupt, ca o învălmășală de valuri sălbatice peste irisurile pale ale băiatului, topindu-i înfățișarea măruntă într-o sfială profundă. O slăbuță mână firavă, s-a întins cu timiditate spre micuțul obiect, luându-l cu grijă din strânsoarea mea.  Apoi fără ca cugetul meu să-și poată da seamă, surprinderea a dat năvală peste sufletul meu răvășit înecându-l într-un gust mult prea plăcut pentru cea ce învățasem să simt. Recunoștința a explodat din însuflețirea micului străin, înfășurându-i brațele fragile în jurul ființei mele, într-o îmbrățișare îmbibată de covârșitoare emoție.

         — Mulțumesc... graiul lui catifelat, asemeni unei șoapte tainice, mi-a mângâiat auzul, scufundându-mi sufletul în brațele sale recunoscătoare.

         Ființa mi s-a cutremurat copleșită de acea căldură dulce a parfumului de afine, care mi-a infuzat interiorul cu a sa dulce aromă. Dorința mea inocentă de-a putea cunoaște acea însuflețire măruntă care-mi trezea o aprigă senzație de familiaritare, mi-a străpuns cugetul zăpăcit. Abia atunci curiozitatea m-a lovit din plin, dominându-mi insistenta tânjire. Însă brațele din jurul meu s-au retras înainte ca ființa mea să poată observa din plin. În acel moment pasul grăbit al micului străin s-a îndrepta iute spre fereastra ferecată a încăperii.

          — Trebuie să plec, am auzit șoapta copilului, mângâindu-mi urechile ca o trezire brusă la realitate.

         — Stai, am murmurat pe un ton implorator și am strecurat barda la locul ei, repezindu-mă spre el cu inima bătându-mi puternic.

         Graiul meu rugător, a oprit brusc tremurândele încercări disperate, ale micului străin de a înlătura șipcile bătute de-a lungul ferestrei. Atunci privirea de căprioară, i s-a întors topită spre înfățișarea mea. Un nod în gât mi s-a pus în calea întrebărilor, ce-mi vuiau fără încetare în mintea nestăpânită. Însă n-am renunțat, ci am lăsat loc liber cele-i mai importante dintre ele, azvârlindu-mi deoparte reținerea dominatoare.

           — Cum te numești...? mi-am lăsat gâtlejul să se inunde de cuvintele, care-mi frământaseră atât de tare cugetul, de când îl întâlnisem prima dată.

           Ochii de culoarea cerului senin, ai băiatului au strălucit asemeni curiozității mele înfocate, privind până în străfundurile inimii mele pline de spasme. Iz-ul sentimentelor cucernice, a năvălit dinlăuntrul lor agitat de emoție.

           — Shadow... numele  lui a plutit sfios, ca o pală răcoroasă de vânt, străbătând fierbințeala toridă a unei după-amiezi de vară.

         Apoi însuflețirea lui a dispărut în faldurile unui dulce mister,
cufundându-se în opalul transparent al neființei.