Graiul surd al unui molatic foșnet, a chicotit printre infimele brăzdături, cutremurând duios suflarea liniștii, impregnată în bieții pereți, scufundați  sub auriul strălucitor al răsăritului. A călătorit neînfricat printre valurile călduroase ale dulcegei tăceri, susurând asemeni unui cântec, scăldat în pozitivismul acelei preamărite dimineți. A plojat lin în albul întins al cearceafului, invitat la dans de picioarele mele entuziasmate, de îndrăgitul confort, al îmbrătișerii așternuturilor. Apoi mi s-a oprit în străfundurile urechilor, până în al meu suflet, măgulit de dulceața acelor clipe, parcă ireal de mângâietoare, trezindu-mi ochii, pe sub deschizătura leneșelor pleoape.

       Șireata lumină și-a făcut cu repeziciune loc, pe retina mea, încă tulburată de somul dulce, care cutezase să-mi părăsească ființa, cu doar câteva clipe în urmă. Foiala mi-a cuprins și mai tare membrele, făcându-mă să-mi întind oasele tremurânde, pe tot întinsul patului, în brațele subțirului material alb, sub care corpul îmi era răsfățat de o dogoritoare căldură.
Însă în secunda a doua mi-am regretat aspru mișcarea, căci odată ce mi-am întins întreaga ființă dominată de relaxare, o lacomă durere mi-a săgetat brutal spatele, amintindu-mi de fiecare cicatice nenorocită, ce-mi plângea cu lacrimi de sânge, pe sub bandajele improvizate, strânse de-a lungul bustului meu.

       Un ignet secerat de propria mea reținere, mi-a fugit dintre buze, ca o șoaptă repirată de țipetele interiorului meu, răcit de imaginea întâmplărilor de dinaintea acelei nopți ce curgeau aprig, una câte una peste cugetul meu.
Am cugetat să-mi arunc toate acele mârșave clipe, undeva în străfundurile uitării, înfășurându-le în încercarea mea disperată, de a pune mâna pe controlul propriei mele minți, însă cu greu strădania mea a șters lacrimile stacojiiale sufletului meu.

       N-am cugetat să renunț.

       M-am agățat de razele purpurii ale bucuriei, ce-mi valsau pe sub costelivul meu piept, și mi-am atârnat ființa de sfoara acelor clipe împăciutoare. Nu mă mai puteam gândii la gustul de plumb al sângelui, care-mi străbătea spatele. Nu mă mai puteam uita la lacrimile pe care încă le mai simțeam, în vaga lor rostogolire, pe chipul meu, ciopârțit de fierbințeala durerii. Nu mă mai puteam mișca în acea nenorocită amintire, căci se scusese de mult pe lângă mine, în macabrul trecut.

      Nu mai aveam cum, căci sufletul mă implora să mă îndop cu acel dulceag prezent, aceea mireasmă înduioșătoare  care-mi curma bietele simțuri vrăjite.

      Lașitatea picioarelor mele, încă adormite sub îmbrățișarea ceaceafului, m-a împiedicat câteva clipe lungi, să mă ridic în capul oaselor și să părăsesc acel mieros lăcaș al bucuriei mele. Însă n-am permis acelor secunde, să-mi fure voința strălucită de a-mi asculta instinctul fraged și să încep a scormonii  prin încăpere, după placul curiozității mele. Mi-am desprins cu grijă înroșitul spate, de așternutul prăfuit al patului și cu tălpile leneșe, m-am ridicat în capul oaselor, cu ființa tremurându-mi fad. Un scâncet surd mi-a curs printre suflări, când am cutezat să mă întorc și să apuc o bucată generoasă din așternut, care zăcea pe pardoseală, și s-o pun înapoi în pat, unde îi era locul.

       Atunci ochii mi s-au rostogolit vinovați, peste locul unde roșeața stacojie de pe rănile mele, străpunsese nemiloasă badajele improvizate și marcase albul prăfuit al materialului, cu  nuanțele suferinței mele. O săgeată de gheață m-a țintuit printre coaste, retezându-mi suflarea preț de un moment, aducându-mi aminte cu aceeași energie diavolicească, de durerea care mă spinteca fără oprire.
O picătură suferindă mi-a topit orbita  ochiului stâng, apoi mi s-a prelins peste perdeaua subțire a bunăstării care mi se înfășurase dealungul sufletului, îngăurind-o cu o arsură.

       Murdărisem cu desăvârșire și ultima fâșie de bucurie, cu a mea stacojie suferință.

       Am furișat cearceaful cu o stângăcie tremurândă, peste pata mea de înroșită vinovăție, apoi m-am răsucit pe călcâie, lăsând în spate amalgamul cenușiu al albului cu dominația vicleanului arămiu, prinsă la mijloc. Ochii mi s-au izbit atunci, de chipul ridat de crăpături, al pereților camerei și de dunga aurie ce-i trasa trufașă, pe fiecare în parte. Ștriba șiretenie din lumina ei, mi-a ațâțat privirea curioasă să cadă lin înspre locul de unde își luase avânt, ca să tranșeze camera. Apoi mi-a păcălit cu desăvârșire, bucuria fragedei mele curiozității, de-ai desluși capătul de unde plecase. Pe urmă m-a făcut să-mi prăbușesc cu brutalitate, irisurile de podea, unde barda mea zăcea, cu coada sfâșiată și cu lama captivă în luciul, care propaga la nesfârșit vicleana dungă luminoasă.

        O disprețuitoare durere mi-a săgetat pieptul, nimerindu-mi sufletul, umezit de sângele izvorât din însângeratele cusături ale timpului, proapăt trecut, peste crestăturile, ce-l desfigurau pe toate părțile. Ca două sfrijite paie cocoșate de vânt, picioarele  mi s-au muiat, lăsându-mă să mă prăbușesc cu cugetul frânt, și cu genunchii gemându-mi surd pe podea.
Înțețoșată de amărăciune, privirea mi s-a plimbat peste cele două părți rupte, din cea ce fusese până nu de mult, coada improvizată și lustruită de entuziasmul meu copilăresc. O scânteiere pătată de-o strălucire melancolică, dansa agale pe curbura incrustată de mici zgârieturi ale timpului, a lamei semicirulare, care păstrase bine cu dânsa, o parte din coadă.

         Cu pași mărunți, și ultima lucire a licăririi afurisite, a îndrăznit să apună  sub ochii mei, lăsându-mi barda să doarmă pe vecie, în inutilitate.

         Momente în șir am refuzat să-mi iau privirea din pământ. Inima îmi împungea pieptul, la fel de agitată ca și mintea ce-mi alerga disperată, în căutare de un petic de soluție, care să cârpească fisura proaspătă din suflet și din fața ochilor mei absenți. Cugetul îmi era înfierbântat de setea unei cusături, pe care nici nu voia să creadă că n-o poate exectua. Îi părea o tăietură ușoară, care nu merita cruțarea de-ași vărsa lacrimile, peste irisurile mele.

        O nimica toată, pentru care nu trebuia să mă smiorcăi, căci n-aveam voie.

          Cu mâinile tremurânde, mi-am șters la repezeală orice picătură de sare, care a cugetat să-mi deranjeze văzul.  Am luat în brațe rămășițele bărzii mele și trăgând în piept o generoasă briză de aer, m-am ridicat pe picioare ca arsă, clătindându-mă cu pași cât mai repeziți spre ușa așa zisei mele încăperi. Sprijinită bine de tăria convingerii, o idee a cutezat a mi se aprinde în minte, ca un neînfricat licurici călător în miez de noapte. Revigorarea unei senzații plăcute de satisfacție, mi s-a scurs peste sufletul neliniștit, făcându-l să reînvie din țărușele durerii în care era înfipt cu cruzime. Și apoi, dominate de o încrezătoare speranță, mâinile mi s-au strâns mai tare, apăsăndu-mi rămășitele armei la piept.

        Am răsuflat cu hotărârea înfiptă în gâtlej și azvârlindu-mi lanțurile temerilor deoparte, cu o putere inimaginabilă pentru interiorul meu fraged, am năvălit spre ușă. Mi-am încleștat mâna dreaptă, tremurândă de nerăbdare, de cleanța ruginită și fără să mai zăbovesc o clipă în deznădejdea durerii mele interioare, m-am lăsat împinsă de voință, afară departe de frică și de închipuirea zâmbetului mârșav al stăpânei. Afară departe de propriile mele mute rugăminți, încurcate în lacrimi sângerânde. Afară departe de tot acel amaglam al vieții mele croșetate în tragedie. Atunci am îndrăznit să uit și ultima fărâmă lipicioasă de sfântă supunere și mi-am impregnat în minte, modestia vorbelor dulci ale lui Nalbert, ce-mi susurau în amintire cu hotărârea lor deplină.
        
        ,, Mâine, la răsărit, o să reparăm tot ce a mai rămas stricat."

        Cu goliciunea tălpilor, plesnind pardoseala în alergarea creionată de suflările frăgezimii mele, am străbătut micul hol, care comunica strâns, cu puținele încăperi ale magherniței și am dat nas în nas cu șibrezimea ușii de la capăt și cu umbra sa uriașă, ce-i masca interiorul. Înfrânarea unei fade timidități, mi-a încetinit fugitiv mersul entuziasmat. Apoi m-a plesnit peste față gâlcevitor, aducându-mi aminte de zecile de motive inventate, pentru care nu trebuia să-mi fi părăsit cuibul ca să ajung cu brațele încărcate, acolo în fața cortinei, care ascundea periculoasa monstruozitate, a siluetei stăpânei.
Dar am cutezat să sper că pesimismul severei mele anxietați, n-avea să mă împiedice să-mi readuc la viață barda.

          S-o trezesc din somnul de veci al inutilității.

         Mi-am încleștat fiecare suflare și cu tot amalgamul de sentimente ce mă străpungea aprig pe întregul interior, am atins mânerul uzat al ușii. Apoi, în contrastul puternic al pulsațiilor spasmodice ale inimii mele fragile, am intrat domol în prima încăpere, cu care făcusem cunoștință, din acea magherniță, îmbâcsită de mirosul modestiei. O sfioasă suflare mi-a fugit dintre buze, făcând cunoștință cu aerul adormit în tăcere al atmosferei singuratice. Cercetașă, privirea mi s-a dat de-a dura peste masa, dezbrăcată în goliciunea simplă a lemnului ei prăfuit și sfeșnicul, stins în moliciunea topită a lumânărilor, care fuseseră dominate de planurile misterioase ale stăpânei și ideile eșuate ale lui Nalbert, parcă acum o eternitate. Ochii mi-au zărit în drum până și locșorul în care mă pitisem la umbra peretelui, supusă de propriile mele temeri. Zidul de care mă sprijinisem rămânsese la fel de ridat și de sumbrit de timp.

        Și parcă prezența siluetei mele, încă  răsufla pe peticul unde fără să mi fi dat seama, stacojiul sângelui pictat de rănile mele, zgâria jugrăveala veche.

         Acompaniată de asurzitoarea liniște, vocea unei suflări ușurate mi s-a prelins peste buze, ca o șoaptă molatică. În mersul pașilor mei târșâiți, încă de reținerea temeriilor, m-am apropiat de blatul croit de scrijelituri și cu brațele jucându-mi tremurânde, am așezat barda pe masă. Un geamăt scurt al lamei, a străfulgerat încăperea în defavoarea liniștii și a ușurării mele, făcându-mă să-mi sucesc capul, mânat de spaimă, în toate colțurile.

       A fost o tainică declanșare a unei răsuflări, care a năvălit crunt în simțiurile mele țuguiate de frică, ce s-au lăsat inundate de șocurile intense ale pulsațiilor necontenite, de sub coastele mele. O răsuflare ce-mi susura în urechi, cu o scânteietoare atenționare pentru cugetul, care se pregătea să le poruncească picioarelor mele, s-o șteargă din loc, în cel mai dur fel. M-am lăsat pradă împunsăturilor instinctului, căci imediat m-am izbit de aspra conștiință, care îmi desena în minte nimicitoarea prezență a stăpânei, ce-mi sufla în ceafă cu pumnalul nenorocit, între omoplații mei. Atunci regretarea mi-a lovit cu cruzime sufletul, îndesându-mi pe gât greșala fatală pe care o executasem, de a ieșii din cuibul meu, și a mă lăsa atacată din nou de mârșăvia stăpânei.

         De a-mi risca interiorul ciuruit, cu o nouă cicatrice a traumei.      

         — O coadă de argint îi grea, dar n-are să se mai rupă niciodată, vocea lui Nalbert, mi-a răsunat printre bătăile tensionate, topindu-mi cu un val de căldură, fiecare sloi de gheață care-mi stagna suflările și-mi impregna în minte imaginea stăpânei.

       Un mic tresăltat mi-a foit oasele tensionate. Înțepenit de timidate, capul mi s-a întors spre umbra siluetei lui, care din senin apăruse în spatele meu, fără niciun grai de pași. Sub pătura de siguranță proapsăt așternută, am îndrăznit a-mi dat drumul, plămânilor încremeniți. Mi-am ciocnit ochii bulbucați de nenumăratele înțepături ale anxietății, de mărgelele sale cenușii, care mă priveau cu o dogoritoare simpatie, scăldate în umbra întunericului, stăpânitor al încăperii.

         — Îți place? m-a întrebat cu o ușoară reținere în grai și a înălțat coada argintie, în văzul privirii mele neschimbate.

          Ochii mi s-au plimbat pe luciul argintului, răsfățați de strălucirea vagă a modelelor sculptate și prăfuite de timp, ca pe o acadea gustoasă ce se pregăteau să o înfulece cu irisurile. În inocența gândirii mele am deslușit diferența măreață dintre minunăția, ce stătea atârnată în mâna lui Nalbert și bucata de lemn improvizat, ce-l asambasem de lama bărzii, ca pe o piesă perfectă. În acel moment am știut cu adevărat, că soluția ce-mi pâplâise în minte și care mă scosese afară din cuibul meu, fusese Nalbert.

        — Da... mi-am înghițit suflările, odată cu vocea, încurându-le pe amândouă în emoția satisfăcătoare, care m-a năvălit înflăcărată.

        Un infim zâmbet scăldat de unduirea unei raze strecurate, a apărut pe chipul bărbatului, apoi s-a stins la fel de repede precum a apărut.

        — Am băgat pe urechi tot felul de șușoteli, de pe marginea drumului, legate de cinstea lu' tata și meșteșugul lui de fierar. Cică era mare meșteșugar și metalele fieroase erau mămăliga lui de modelat. Eu n-am apucat să-l cunosc o clipă... un oftat scurt a fugit în grabă din tonul său melancolic, fluturându-și încet graiul șoptit pe la urechile mele ciulite.

          Mirosul unduior al tristeții, mi-a trezit simțurile, revigorate de o curiozitate enervantă, împingându-mi privirea în abisul de cenușă al irisurilor lui Nalbert, spălăcite într-o umbră de tristețe. O tristețe al cărei gust îl cunoșteam, și parcă îl simțeam prelingându-se de pe chipul ridat al bărbatului în propriul meu interior.
Însă frăgezimea minții mele, nu putea înțelege pe întregime, ce simțea și ce vedea sădit în acele perle cenușii.

          Nu putea percepe, ce se ascundea în acel piept uriaș, mascat de umbra unei alte povești necunoscute.

         — Argintul ăsta e sigurul lucru pe care îl am de la el. Bucata asta a fost multe vremuri singura piesă de valoare, care o mai aveam. De foame și de sărăcime, era cât pe aci să o vând la hoții ăia de negustori din dosul orașului. Ar fi fost mai singurii, care mi-ar fi dat măcar jumate din valoarea ei, dar am vrut să o păstrez și să o dau cuiva cu mâinile curate și îmi pare că am găsit cui să i-o dau, mi-a grăit cu  convingere, lăsându-și privirea plină de sentimente greoaie să atârne de chipul meu, ca o coroană de flori rezemată pe capul meu.

         Am îndrăznit a scotocii în universul irisurilor sale cu mai multă profunzime, căci emoția mă acaparase odată cu dogoarea cuvintelor sale. Ca un ghipe în coastă umilirea m-a cuprins și m-a împins cu severitate departe de căldura pe care Nalbert o emana fără să-și de-a seama. Cugetele mi s-au izbit de suflet ca niște cuțite înfipte adânc. Apoi am realizat cum adevărul mă călca fără încetare, ca o talpă de bocanc peste fiecare biată bucurie.

         Eram câinele stăpânei, în planuri diabolice de care n-aveam habar, dar fără să pot clinti o secundă această menire severă, nu mă puteam numi curată.

        — Dar mâinile mele sunt murdare... umilința a vociferat prin glasul meu condamnat, mototolindu-mi sentimentele emotive într-un ghem de hârtie.

        Cu chipul trezit din monotonie, Nalbert a lăsat coada de argint pe masă și și-a plecat ochii împrospătați de șoc, peste ființa mea. Expresia din ochii să-i era mai adâncă și mai întunecată de îngrijorare ca niciodată. Mi-am plecat capul în pământ prinzându-mi încordată, la spate, mâna stângă de cea dreaptă. Sub presiunea a câtorva lacrimi care îmi luceau în orbite, pleoapele mi s-au încleștat cu repeziciune, peste privirea năucită de sentimente. Înjosirea cugetelor mi-a injectat sufletul, cu aroma amară a durerii profunde, ca și când interiorul meu ar fi fost un condamnat batjocorit, în ultimele sale clipe de viață. Simțurile însă mi-au cedat sub profunzimea greuății lacrimilor și nestemate de sare mi s-au scurs agale pe obraji, sub bietele pleoape, încă apăsate peste întreaga explozie a trăirii mele.

         Fragilitatea îmi devastase ființa, atât de profund încât, lacrimile îmi erau necontenite.

         — Dacă ar fi fost murdare cu adevărat, nu mai erau mâini de copil. Erau gheare zbârcite de riduri și de sânge închegat, a chicotit sec bărbatul, pe fundalul milioanelor sale de sentimente copleșitoare, apoi și-a lăsat mâinile uriașe ca două cuverturi de lână greoaie, să cadă peste umerii mei.

         Încins în profunzimea unei cruzimi fără margini, un fior mi-a spintecat pieptul, atunci când simțurile mi-au sărit ca arse, sub căldura ce-mi acoperea goliciunea umerilor. Un val de sudoare mi s-a năpustit peste frunte, ca o perdea de rouă înrăcită în miezul unei proapete dimineți. Mi-a alunecat agale peste spate, suflându-mi picături de usturime printre bandaje. Apoi mi-a străfulgerat ființa cu o înflăcărată dogoare, topindu-mi unduitor sloiurile de gheață din suflet și prefăcându-le în picuri calzi de emoție. În zadar am încercat, să las o clipire să-mi schițeze năvălirea toridă din interior, căci am sfârșit cu pleoapele mai încordare și cu respirația mai frântă, în fața acestui imens necunoscut, ce-mi ciopârțea delicat ființa, cu ale sale licăriri de cenușă.

       Însă el nu s-a înduplecat să-și smulgă mica sa simpatie înfierbântată, ci a șlefuit-o cu mai multă profunzime, făcând-o să strălucească mai tare, între cicatricile sufletului meu, ca o diademă scufundată în adâncul unui ocean devorat de mii și mii de pietre.

       — Myelefer ți-a băgat cu forța pe gât așa ceva, pentru că ea are mâinile murdare de atâta amar de vreme, că nici nu mai știe cum le-a avut când era de-o șchioapă și nevinovată așa ca tine, m-a mângâiat cu vorbele sale murmurate parcă din propriul său piept, pitit pe sub acea cămașă mototlită și pe sub modestia chipului său, pălmuit de atâtea ori de viață.

        Măgulită de mica scânteie sădită în cugetul meu, din cuvintele sale, m-am agățat de un fir de curaj și-am îndrăznit ai cutreera întreaga ființă, împachetată în fața mea, pe vine. I-am pipăit cu ochii arzându-mi de anxietate, obrajii supțiați de sărăcime, pielea înfulecată de riduri tot mai proeminente, irisurile spălăcite de culoare. Și în acea clipă m-am convins înecată de modestia sa umană, că el era un om. Și părul său grizonat, statura sa deșirată, umbra sa uriașă, nu erau ale stăpânei, ci ale sale, ale unui suflet adevărat.

          În acel moment am știut că sub plapuma călduroasă a prezenței lui, mereu am să-mi șterg ochii de spaimă și am să o arunc în groapa uitării.

         — Hai să reparăm vechitura asta și s-o întinerim pentru nenfricata asta mică care doarme în tine, mi-a reverberat duios în urechi, vocea reumplută de vigoare a lui Nalbert și ca o briză de îmbărbătare, mâinile sale m-au bătut ușor pe umeri.

         Am tresăltat cu sufletul ud de entuziasm. Interiorul parcă îmi era renăscut din cenușa sumbră a suferinței mele uscate, într-un mănunchi de dulci sentimente ce-mi ungeau cu uitare rănile trecutului, făcându-le să dispară temporar, din necoptul meu cuget. Simțurile îmi erau răsfățate de plăcerea siguranței, topite în acea bucurie copilărească pe care o devoram flămânzită. Și parcă tristețea din ochii mei plecase o vreme la plimbare, lăsându-mi obrajii nițel supți, să se îmbujoreze de acele dogoritoare clipe, fără să mii mai mânjească cu sare.

        Cu o strălucitoare fermitate pe chip, Nalbert s-a întors, ațintindu-și privirea cercetașă peste coada sfâșiată a armei mele. Mânați de naivitatea mea inocentă ochii mi-au sărit voioși înapoi pe blatul mesei, chinuindu-se să asiste, în ciuda înălțimii mele atât de zgârcite, la mâinile lungi și uriașe ale bărbatului, care evaluau observatoare starea bărzii mele. Un chicotit fad s-a ivit pe buzele lui, degetele i s-au plimbat câteva clipe peste ruptura care  ciopârțise lemnul cozii pe marginile fisurate.

          — N-am putut niciodată să nu recunosc de la o poștă chiar și naivitatea asta a lui Myelefer. Parcă a rămas tot un copil răzgâiat, a murmat Nalbert, pe sub un zâmbet uns cu ironie, apoi și-a lăsat mâna să cadă peste lama bărzii.

       I-am privit mâinile cu cugetul meu necopt și mi-am înșirat în minte fel și fel de mărgele ale curiozității, ca mai apoi să le simt gâdilându-mă pe interior, cu finele lor rostogoliri agitate. Erau concentrate să execute hotărâre primul pas de a repara stricăciunea armei mele. O mișcare atât de complexă și de necunoscută pentru ochii mei sfioși, încât până și forța din acele degete încordate de-a lungul lamei, care se chinuiau să scoată bucata de lemn ruptă din locașul, unde o asamblase ideea mea naivă, era o taină ce-mi era ca un amplu mister.
Asta până când vânjoasa putere din dibăcia lui Nalbert, a reușit să înlăture piesa inutilă, care era pricipalul obstacol al miraculoasei înlocuiri, aruncându-mi pe chip o uimire la fel de naivă ca și nestiința mea infantilă.

       — Am scăpat de lemnul ăsta putrezit. Myelefer are să moară de ciudă că nu mai poate să-ți distrugă jucăria, vocea lui a grăit într-o ușurare zeflemitoare, răsuflată din tot pieptul.

        Lipsită de orice realizare profundă, mi-am schițat un fad zâmbet, care mi-a adus aminte cu aroma sa melancolică, de faptul că până atunci chipul îmi fusese mereu stropit de amare lacrimi, de crudă durere și de necontenită spaimă. În acea clipă m-am lovit cu duritate de un val imens de întrebări, care mi-au vlăguit sufletul. Curiozitatea m-a gâdilat mai aprig ca niciodată până atunci, silindu-mi ființa să se îngroape în abisul nemărginit al celui din văzul ei inocent și torturând-o până la infinit.

        — De ce stăpâna mă urăște...? am smus cuțitul cel mai adânc înfipt în sufletul meu și l-am lăsat să fugă din interior ca un bolovan azvârlit dintr-o catapultă, în acel univers a-l atmosferei proaspăt deranjat de un val nou de aer tulbure.

         Cu privirea secerată de o furtunoasă tulburare, Nalbert și-a smuls capul din lucru și l-a întors cu șiovăitor spre ființa mea pârlojită de miliardele de convulsii, ale sentimentelor mele mognite. Am rămas  înghețată în statornicia îndrăzirii mele necugetate, atât de dorite de sufletul meu înflăcărat. Obrajii îmi erau pârliți de gâlceava emoției mele, care-mi strafugera corpul, pedepsindu-l pentru marea cutezare de-aș grăi o fărâmă din durere. Capul îmi era adâncit în pământ, de parcă s-ar fi pregătit pentru condamnarea sfâșietoare de a se despărții de gât, sub lama chilotinei, ascunzându-mi sub umbră, fața depășită de oricare altă greutate, de-a se mai arăta. Mâinile îmi erau împachetate la spate în cătușele invizibile ale tremuratului, alături de întreaga mea însuflețire zbuciumată.

        Nu mai aveam cutezanța să fug de condamnarea ascuțitelor mele sentimente, căci fiecare por din mine era învățat să se scalde în sfânta supunere.
      
        — Myelefer nu te urăște pe tine. Îi urăște pe cei care au rănit-o, murmuratul lui îmbibat de o tainică compătimire mi-a mângâiat cugetul, înfierbântat de copleșirea sentimentelor.

        Ținându-mi între dinți toată stăpânirea, mi-am ridicat capul șovăielnic din pământ și mi-am agățat privirea umilă spre expresia lui melancolică, vag acoperită de atenția acordată bărzii mele. Atunci am zărit cum unul dintre irisurile sale m-a țintit cu repeziciune, pitit la coada ochiului.

        — Ea n-a fost dintotdeauna așa cum o știi tu, dar soarta a avut grijă să o dichisească. Myelefer a fost și ea odată de mult o simplă copilă, așa ca tine. A fost o biată orfană aruncată pe stradă, când am cunoscut-o. Avea vreo șapte ani pe atunci, când și eu eram un băiețandru la fel de slăbănog și de pricopsit ca ea. Eram prieteni buni, la furat de pungi cu gălbiori și la șterpelit mâncarea de la brutăria din dosul străzii, pe care o împărțeam frățește. Ea cu truculețele ei de magie și eu cu pitulatul pe după oameni, o echipă numai bună. Asta până când a reușit să fure mila tocmai a reginei Katelyn monarha de pe atunci, care nu reușise să nască niciun țânc moștenitor al tronului până atunci și a adoptat-o, chiar dacă tot regatul și regele urlau că nu era o alegere demnă să lase mai târziu tronul unei fete fără sânge regal.
Și uite așa șiretenia asta de fată și-a făcut rost de un acoperiș deasupra capului, pe când eu stăteam și mă uitam la ea, cum reușea să se bage așa adânc într-un suflet de om, un chicotit nostalgic a răsuflat printre susurul istorisirilor, care îmbunau atmosfera dintre noi, cu gustul dulcegăit al amintirilor de demult.

         Ațintită de fiecare cuvânt al lui Nalbert, mi-am vărsat atenția copilărească peste mâinile sale proapăt înarmate cu un ciocan vechi, care băteau cu străjnicie, în capătul bărzii, căptușit de vârful noii cozi. N-am îndrăznit o clipă să întrerup povestea ce curgea lin de pe buzele lui, dar fără să îmi dau seama am făcut-o. Bărbatul mi-a aruncat o ocheadă plină de voioșie, remarcându-mi puerila atenție, apoi și-a dres graiul și a continuat. 

       — Toate bune până aici. Am păstrat legătura de amiciție și am început să ne întâlnim pe furși. Ea era tare entuziasmată să-mi spună vezi și uscate despre viața ei numai bună de lins pe bot, dar după o gură de timp s-a distanțat de mine. După ce s-a încălzit bine la luxul din castel, au trecut ani de zile de când n-a mai dat de pe la ușa mea. În tot timpul ăsta a avut totuși bunăvoința să-mi scrie romane de scrisori, în care își motiva lipsa. Îmi spunea că viața la castel nu îi permitea să mai iese dintre zidurile lui și să vină jos la mine să ne mai pierdem vremea împreună. Eu am înțeles-o... dar îi simțeam lipsa. Totuși după câțiva ani s-a întâmplat ca regina să nască în sfârșit o răzgâiată de țâncă cu sânge albastru, preaînapoiata Elleyne, pe care ai văzut-o la bal dând ortu popii. O prințesă cu defecte mintale, dar numai bună de pus pe tron mai târziu, când Katelyn a murit de nu știu ce boală și moșul de rege s-a prăpădit de la prea multe tone de băutură. Elleyne după ce a scăpat de moș și babă, a considerat cu poporul vuindu-i în spate că ea era moștenitoarea tronului și fără să mai stea pe gândurile ei întoarse pe dos, a izgonit-o pe biata noastră Myelefer din castel, urlând în gura mare, că ea n-are niciun drept să stea acolo și să-i i-a locul. Așa a ajuns Myelefer la ușa mea, după ani de zile în care n-am văzut-o, plângând de parcă cerul ar fi fost rapăn de necazul ei și tot așa a ajuns și azi înapoi aici, cu răzbunarea cicatrizată în gură, glasul lui Nalbert a grăit, printre pauze nostalgice, la unison cu sunetul metalic al fierului bătut de ciocan.

        Șirul istorisirii mi s-a strecurat prin cuget, ca o pală vagă de vânt încâlcită cu frunze de toamnă. O imagine a început atunci a mi se desena singură în suflet, peste portretul monstrus al stăpânei ce-mi ședea ca un afiși de avertizare în suflet. O lacrimă s-a născut apoi pe chipul scrânjelit al stăpânei, izvorâtă din amintirea momentului când sângele cicatricei proaspete de pe obrazul ei, se contopise cu una dintre picăturile de sare, parcă ireale din ochii ei otrăviți. Atunci a fost ultima dată când mânia ei, mi-a mânjit sufletul de cicatrici și spatele de sânge.

        Atunci a fost prima dată când ochii ei s-au lăsat inundați de un picur de umanitate.

        — Țin minte, când a venit la mine și mi s-a cuibărit o vreme în magherniță. Era distrusă, pentru că știa că nu mai avea din nou pe nimeni și nimic. Fix atunci m-a prins dragul de ea  mai mult ca niciodată. Fix când ea era deja disperată cu gândul să se întoarcă și să o facă tărâțe pe Elleyne. N-avea niciun sentiment pentru mine... un oftat adâncit de-o rană de mult cicatrizată de timp, a plutit din monotonia acaparată în interiorul bărbatului, ca un fulg de nea zburat de crivăț, în miezul iernii.

        Simțurile mi s-au izbit de acel ton înecat într-un gust amar, ca de un tainic mister, prea complex pentru frăgezimea mea, dar tot atât de răscolitor, precum esența suferinței mele, poate cum mult mai infimă decât cea ce mi se arăta în hăul ființei de lângă mine. Privirea mi-a coborât cu șiovăială sub greutatea din interior, care mă apăsa ca un cuțit, refuzând să se mai plimbe pe mâinile lucrătoare și pe expresia lui Nalbert scufundată într-o tristețe forțat ascunsă.
Mintea nu-mi era în stare să priceapă ce se întâmpla în pieptul bărbatul și în chipul său ciubit de mai multe riduri, grăitoare ale unei dureri de mult tăcute. Însă sufletul adulmeca gustul de plumb al sângelui uscat, ce-și marca existența între suflările acelui interior,  care a fost cândva, un cuget încărcat de siropoasa dragoste.

        Când și ultima bătaie de ciocan s-a risipt în scâncetul sugrumat al fierului, o atingere caldă mi-a cuprins creștetul încă plecat spre pardoseală. În acea clipă, un fior dogoritor mi-a coborât fugar pe șira spinării, zgudurându-mi oasele tremurânde și cugetul zbuciumat de emoții.

         — Nu mi-ar strica un ochișor de la tine, să văd dacă ce am făcut cea ce trebuie, mica rugăminte a lui Nalbert, mi-a străpuns unduitor urechile, cu suavitate.

         Înțepenită de o încărcătură emoțională poate prea grea pentru firava mea ființă, mi-am înălțat capul sfioasă spre mâna lui Nalbert, ce ținea cu voioșie, barda mea, în toată splendoarea ei renăscută de luciul  cozii argintii, care-i dădea o revigorantă strălucire uluitoare. Un val de căldură cum n-am mai simțit vreodată mi-a năvălit sufletul, topindu-l de transpirația unei bucurii de o puritate inocentă, desenându-mi un zâmbet plin de sinceritatea mea naivă, cum n-am mai avut niciodată până atunci. Ființa mi s-a lăsat scăldată de razele aurite ale propriei mele bunăstări, radiind de o generoasă fericire, pe care o înghițeam cu fiecare suflare și o savuram cu fiecare pulsație a inimii mele tresăltate.
Chipul mi s-a lăsat răpus de miliardele de emoții dulcege, ca un desen proaspăt   colorat de nuanțe aprinse. Ochii mi s-au înmuiat în lacrimi de miere, izbucnând într-un plânset înfundat de dulceața acelui moment, poate prea împopoțonat de acel pozitivism, ce-mi cosea temporar cicatricile, cu fire subțiri de uitare.

        Poate prea dulce, pentru menirea mea severă.
        
        Am respirat adânc, ca și când tot acel mănunchi de sentimente mă strangulase prea tare de gât. Apoi cu cugetul vrăjit de toată toriditatea acelor momente mieroase, m-am lăsat împinsă de setea aspră de recunoștință. Am azvâlit de-o parte orice fărâmă de anxietate care mă sâcâia și cu toată cutezanța negândită din mine, mi-am deschis brațele și m-am năpustit ca un copil fericit cu adevărat, la pieptul lui Nalbert, strângându-l nemilos cu toată infima mea putere.

       Brațele bărbatului nu s-au lăsat reci pe lângă corp nici măcar o firimitură de clipă, ci m-au prins în sugrumanta lor căldură gigantică, asfinxindu-mi sufletul de mirosul înduioșător, al acelei secunde oprite în loc de miliardele de suflări contopite. Atunci am îndrăznit a-mi umple interiorul cu acea lavă încinsă a sentimentelor, ce-mi cugea nestăvilită prin vene și a-mi arde dureroasele răni adâncite în suflet, cu zahărul topit din acel moment, nemaigustat de ființa mea vreodată, în cei câțiva anișori pe care îi aveam.

          Am opărit fiecare senzație de frică și de amărăciune, de dragul acelei arome izvorâte parcă dintr-un vis mieros, născocit de-a mea minte însetată.

         — Hai s-o testăm, mi-a șoptit cu dulceață în ton, Nalbert, apoi și-a slăbit agale, strânsoarea din jurul meu.

         O ușoară pală înrăcită s-a strecurat între spațiul tot mai bucălat dintre noi și mi-a cutreierat corpul, ca o picătură de ploaie pe pământul prăjit. Simțurile însă îmi erau încă încintate de toridiatea slădiciosului moment, ce-mi  zbuciumase cu plăcerea sa înfierbântată fiecare por. Transpirația îmi mângâia fruntea istovită de atâtea trăiri copleșitoare. Inima îmi alerga în pulsații nestăpânite. Însă zâmbetul îmi era încă stropit de sinceritatea pură, care îl pictase pe buzele mele încordate.

       Luminat de o grimasă împăciuitoare, Nalbert mi-a pus arma în mâini cu grijă. Cu ochii timizi i-am întors privirea plină de o profundă  recunoștință și mi-am lăsat irisurile să hoinărească câteva clipe peste brava lucire a bărzii, care era scăldată în admirația și dragostea atenției mele sufletești. Nu mai era un biet obiect sfâșiat de inutiliate. Nu mai era o improvizație a naivității mele puerile, ci era o adevărată secure, pregătită să fie autoarea a zeci de înfruntări câștigate și a sute de picături de sânge vărsate.

        Era o licărire afurisită, renăscută din propria sa îndrăzneală.

         — Vino să te învăț s-o folosești, m-a îndemnat Nalbert, cu o scânteie de însuflețire în glas, apoi m-a apucat cu grijă de mână.

          La auzul vocii lui, un năpraznic entuziasm mi-a cuprins sufletul, ca o năvalnică briză de bucurie, scăpată dintr-o dorință adânc sădită în abisul cugetului meu. Scânteierea aspirației mele de a deveni acea războinică nefricată, pe care mi-o imaginasem când am deslușit cum să-mi inventez barda, a început a lua contur în inima mea îmbibată de ritmuri spasmodice. Petice pale de culori sau așternut pe potretul acelui vis dulceag mânate de imaginația mea înfometată, ca de dansul unei pensule impregnate pe întinsul unei picturi abia începute. Apoi au șlefuit cu grijă silueta aceea înaltă vlăguită de lipsa de nuanțe. I-au înmuiat chipul cu un zâmbet șiret și  irisurile de un verde plin de viață. Părul lung, i l-au învolburat de cârlionți, înșirându-l pe spate, închepsuit de barda suită într-o teacă.

        Și i-au dat o picătură de viață, acolo în pieptul meu osos, făcând-o parcă să trăiască.

        M-am lăsat condusă de mâna lui Nalbert, în pași țopăiți pe care n-aș fi crezut că aș fi avut vreodată curajul să-i dansez, înainte să dau cu nasul de aroma armonioasă a bucuriei copilărești. Încăperile magherniței s-au lăsat duse în spatele nostru, iar cu fiecare pas scânteind de nerăbdare,  Nalbert m-a contus în mica sa curte din fundul casei lui. Un spațiu modest, dominat de câteva lemne sparte așezate într-o parte și un petic de iarbă, bătucită deja, de sosirea neașteptată a toamnei. Câteva blăni fragile și împânzite de mucegai, victime tăcute ale anilor fugari trecuți le lângă ele, formau un șubred gard, care îngradea acea mică suflare de spațiu, lăsând în spate largul întins al unei pășuni răsărite printre casele răsfirate la preferia orașului, ca un sătuc lipsit de orășenime.

        — Aici e cel mai bun loc să înveți să te lupți, a murmurat Nalbet printre chicoteli, apoi s-a îndreptat spre un sac vechi crucificat pe un suport de lemn improvizat.

       M-am lăsat vrăjită preț de câteva clipe de imaginea ce mi se afișa de dinaintea ochilor, apoi ochii mi s-au lăsat purați spre așa-zisul manechin, care stătea acum la câțiva pași răsuflați de ființa mea, lângă Nalbert, rânjidu-mi cu un zâmbet imaginar de profocator.

       —  Sperietoarea e de acum în colo, ticălosul căruia trebuie să-i reterzi capul înainte să ți-l reteze el pe al tău.
Ai să îl bați până când au să-i iese paiele din el, iar când ai să reușești să-i faci felul atunci ai trecut de toate lecțiile mele, mi-a explicat bărbatul, cu o relaxare generoasă în ton.

         Am îndrăznit a arunca o ocheadă hotărâtă peste manechin, săgetându-i sacul îndesat de paie, cu toată cutezanța strânsă în interiorul meu. Atunci am știut că Sperietoarea n-avea nici-o șansă să mă doboare, căci n-avea nici măcar un picur de reușită să mă înfioare.

         Atunci am conștientizat că deja era învins.

         Așa au urmat să mă încânte zile întregi de atunci în colo. Spaima n-a mai cugetat să-mi ștraguleze bucuria. Durerea n-a mai avut curajul să-mi prelingă lacrimi pe chip. Sfiala nu mi-a mai bântuit oasele, manipulându-le să tremure, în neîncetarea acelor clipe tensionate, de suferința sufletului meu ciopârțit. Iar stăpâna nu mi s-a mai arătat în văzul ochilor și niciunde în închipuirea mea rănită, ci m-a lăsat în voia bucuriei mele, în timp ce ea s-a închis între pereții ei și n-a mai îndrăznit să-mi domine ființa. Așa că mi-am scurs acele zile împăciuitoare, doar în umbra protectoare a lui Nalbert.

        Însă nemiloasa sărăcie ne-a mai amintit din când în când de viața din afara trăirilor noastre mieroase.

       O săptămână întreagă am flămânzit pe fundalul celor acelei rutine, și parcă la sfârșitul ei, stomacul abia îmi mai ținea în frâu chiorăiturile. În fiecare dimineață îl așteptasem pe Nalbert cu sufletul în gât de foame, să vină cu desaga atârnându-i pe braț, dar de fiecare dată se întorsese la fel de sumbrit cu ea goală înghesuită în mână.

        Nimic nu fusese schimbat.

        Așa am stat pitită la geamul magherniței și la sfârșit sfârșitul acelor zile cu aceeași speranță pâlpâindu-mi în interior. Eram atât de înfometată, încât unghile de la mâini îmi erau roase până în carne. Ochii îmi erau atât de flămânzi, încât simțeam cum devorau imaginea străzii pustiite, înrămată de  crăpăturile șipcilor, răstignite de fereastră. Căutau cu atâta disperare silueta acelui bărbat, îmbrăcat într-o cămașă zdrențuită și-o pereche de nădragi, atârnați de talia sugrumată.  Înfățișarea celui căruia îi oferau în fiecare zi, speranță când se lăsa dis de dimineață înghițit de ușă și de largul depărtat al străzilor. Închipuirea acelui Nalbert, pe care abia îl cunoșteau de aprope o lună, dar parcă îl știau de-o viață. Și când au crezut că pâlpâitul nădejdii din pieptul meu a pierit, l-au zărit în depărtarea acelei imagini strecurate pe retină, cum se apropia agale ca un punct într-o continuă creștere.

        Însă desaga iar nu-i era îngrășată de nimic.
       
        L-am urmărit, pitită după perdeaua întunecată a blănilor, cu inima jerpelită de o nenoricită dezamăgire. Stomacul mi s-a cutremurat atunci mai mult într-o surdă protestare, călită de tăcerea mea deznădăjduită și plină de îndurare. Când pașii lui au început a vocifera în apropiere, mi-am smlus privirea vlăguită de deznădejde și m-am năpustit spre ușa de la intrare, izbindu-mă de peretele fisurat de lângă ea așteptând, cu încă o mică zvâcnire în suflet și în tâmple. Atunci geamătul ruginit al balamalelor, mi-a spintecat ciulitul auz, lăsând în urmă umbra uriașă a lui Nalbert să înegrească pardoseala și să agite dorința mea de-a mă lovi cu toată speranța rămasă, de goliciunea strânsă în traista lui din mână.

        Imediat ce i-am zărit chipul mai sumbrit ca în toate zilele de dinainte, m-am furișat în fața lui, ca o copilă înfometată ce eram, și mi-am plimbat irisurile imploratoare pe statura sa tăcută și impunătoare.

          — Nici azi zgârcenia aia de brutăreasă, n-a vrut să-mi de-a și mie ocazia să fur vre-o zgură de pâine, un oftat scobit adânc de-o dezamăgire profundă, a ieșit din mâhnirea lui Nalbert, răscolind tăcerea așternută.

         M-am scufundat în chipul său cu vorbele imploratare ferecate în gură, ca foamea să nu-mi deschidă pliscul rugător. Detestam să dau grai tânjelilor mele, de teama de a nu fi afundată în fandoseala ucigătoare, pe care stăpâna o vânase atât de profund în interorul meu. Conștiința îmi îndesa în cuget sfânta supunere, care pe atunci era singura mea cale de-a scăpa fără lacrimi stacojii în suflet și sare topită în ochii.

        Deșii mă străduisem cu toată voința mea să azvârlesc afară, spaima dintre coastele mele, însuflețirea ei șireată tot mă mai bântuia.

         — Când eram puștan, toată șterpeleala asta de mâncare era floare la ureche. Aveam mila oamenilor de partea mea tot timpul. Acum, când mă văd pe stradă ăia care și-au mai rupt câte un colț de pâine ca să-mi potolească mie burta, se uită la mine ca la câine vagabond, a murmat Nalbert  pe un ton nostalgic și s-a așezat pe un șubred scaun, pitulat pe după masă.

         Mi-am lăsat capul să se prăbușească nevoiași în pământ. Chipul mi s-a încrețit de o suferindă tristețe, care mi se prelingea peste simțuri ca o pală rece de vânt, ce-mi prefăcea sentimentele în sloiuri gheață dureroase, ca mai apoi să mi le arunce peste suflet, asemeni unor pietre grele.
Mi-am lăsat câteva ocheade să-mi fugă printre gene peste expresia pălită de îndurare lui Nalbert și atunci fără să-mi fi dat seama, o luminiță mi-a aprins mintea cufundată în gânduri. Mi-a trezit din mohorâre o reînviată înflăcărare agitată de energia acelei idei afuriste. Apoi mi-a gâtilad sâcâitoare gâtlejul, ca o pană îndrăzneață, smusă dintr-o aripă de înger. Atunci simțit cum călcăile mi s-au aprins de acea senzație de încântare, făcându-mă să tresalt și să mă apropii rugătoare de Nalbert.

          — Pot eu să încerc? am îndrăznit a-mi îndesa dorința de-a grăii într-o singură întrebare.

          Bărbatul și-a fixat privirea nițel nedumerită spre ființa mea cutremurată de dorință.

          — Ce vrei să încerci? m-a întrebat,  atunci pe un ton absent.

          — Să aduc mâncare, a vociferat entuziasmul doritor din mine, dârdâind în tremurânda mea însuflețire.

          Am înghițit cu nesaț în piept. Senzația mârșavă care m-a săgetat, mi-a domolit din însuflețirea care mă năvălise, pulsându-mi în piept, cu o profunzine covărșitorare. Chipul lui Nalbert, s-a scufundat într-o deplină neliniște, la auzul spuselor mele, ca și când l-aș fi rugat să-mi permită să mă cocoțez pe acoperișul magherniței să schimb țigla ciubită.

        — Orașul e prea periculos pentru o fetișcană așa micuță ca tine, refuzul lui mi-a zdrobit  îndrăznirea, ca o talpă grea de bocanc.

       Însă nu m-am lăsat atât de ușor înduplecată, căci încăpățanrea mea infantilă îmi era de o străjnicie cumplită.

        Cu capul plecat de o mică dezamăgire am fugit să-mi culeg barda sprijinită de un perete apropiat și am zbugit-o cu crezarea arzându-mi în piept, înapoi la Nalbert, gâfâind zgomotos.

        — Dar am brada cu mine și am să retez pe oricine încearcă să mă atace, i-am explicat cu un zâmbet lărgit de a lui târjită aprobare.

        Ochii mi s-au bulbucat de setea răspunsului pe care îl așteptam cu atâta ardoare, de parcă acele cuvinte ieșite dintre buzele lui Nalbert ar fi fost totul pentru însuflețirea mea plină de viață.
Mărgelele observatoare ale bărbatului  mi-au tranversat cu profunzime întreaga statură, trecând adânc peste chipul meu luminat, ca niște păsări de pradă peste îndepărtatul larg al cerului.

        — Bine... Dar să nu cumva să te găsesc mai târziu pe nu știu ce stradă rătăcită sau răpită de vreun libidinos beat... Da? m-a fixat el cu o privire perforată de seriozitate.

         Am încuviințat din cap, țâșnind într-o săritură plină de vigoarea acelui moment, atât de dorit de naivitatea mea inocentă. Bucuria mi-a uns interiorul plăpând, dezmierdându-l cu de esența dulceagă a încântării mele depline, atât de profund încât am crezut că acele clipe dulcege sunt o închipuire mult prea mieroasă. Însă atunci când Nalbert s-a ridicat pe picioare de pe scaun, scoțând cu gijă dintr-o cutie veche așezată pe masă, o încâlcitură de curele și un lunguieț scăcăteu de piele, am conștientizat că mă pregătea pentru plecare.

          —  Astea o să le porți cu tine, peste haine, ca arma să nu iese la iveală în, ochii ălora de pe drum. Nu-i bine să te plimbi cu sabia atârnată pe lângă teacă, mi-a murmurat el pe o notă plină de seriozitate, apoi mi le-a înmânat cu grijă.

          Ochii mi s-au rostogolit peste ele înmuiați de o curiozitate neștiutoare.
Curele erau vechi și uzate. Pielea săcăteului, care semăna izbitor cu o teacă  mult mai lată, decât cele de săbii, era pe unele locuri scrâjelită de zgârieturile timpului. Însă în acel moment nici-o frântură de păsare nu mi-a invadat privirea, ci mi-a lăsat-o să  se umple de o încântare mai mare, la văzul acelor obiecte, ca și când cea ce țineam în mâini era o mare bucată de ciocolată.

        La scurt timp Nalbert, m-a ajutat cu grijă să-mi atașez teaca și curele peste umeri. Însă lărgimea lor era cu mult peste statura mea minusculă, făcându-le să pară mai mult atârnate de silueta mea, decât strânse de-a binelea pe umerii mei înguști. Dar entuziasmul meu nemărginit, mi-a acoperit orice urmă de șovăială de pe chip, desenându-mi în permanență peste buze, sincere zâmbete care nu-și avuseseră loc pe fața mea, niciodată până în acele zile.

           — Să ții mine, mergi doar până la colțul străzii. Acolo dai de brutărie și când reușești să înhați ceva de mâncare, vii înapoi pe același drum. Fără încurcături și rătăciri pe nu știu unde. Da? mi-a descris el lejer, fără prea multe detalii, drumul pe care trebuia să-l i-au la pas, apoi m-a condus spre ușă.

           Chipul mi-a încuviințat, cu o încântată aprobare, murmurată între buze. Apoi mi s-a aruncat în biciurea rece a unei brize răsuflate, de acea proaspătă dimineață tomnatică, care mi s-a izbit de ființă, imediat ce crăpătura ușii s-a lărgit, mânată de mâna șovăielincă a lui Nalbert.
Corpul mi-a căzut victimă, asprului frig care mi-a străpuns cu brutalitate în oasele fragile, răcindu-mi zdrențuita rochie, ce-mi fusese singurul veșmânt de la început și prefăcând-o asemeni unei fâșii de gheață, învelită dealungul pielii mele înroșite. Însă chiar și adânca apăsare a acelei stări, nu mi-a stins încântarea din ochi, ci m-a făcut s-o înghit cu nesaț în îndurare și să pornesc într-un țopăit statornicit de tremurul picioarelor mele goale, cu traista fluturându-mi goală pe braț și cu barda camuflată bine în teaca de la spate, lăsându-l pe Nalbert în urmă, ca pe o încremenită statuie părăsită.

       Cu tălpile goale și înghețate bocnă, am luat-o la fugă pe stradă, înghiontită la fiecare pas de bucuria ce-mi izvora cu neîncetarea ei viguroasă. Nu le-am permis o clipă ochilor să se
rostogolească peste fețele pătate de mohoreala judecătare a trecătorilor, pe care-i ocoleam vitezomană, căci n-am vrut să permit, ca niciun sentiment al anxietății, să-mi tulbure acea stare de luxoasă de bine. I-am lăsat pe toți ce-i din jur să-mi săgeteze ființa anesteziată de entuziasm, cu ale lor priviri ursuze. Am trecut ca vântul pe lângă acel tablou al sărăcimi sumbre, care ilustra marea parte a periferiei orașului, scufundată în indiferența otrăvită a nobilimii.  Și fără să-mi fi dat seama m-am ciocnit cu toate simțurile, de mirosul atât de sublim și de înduioșător  al pâinii proapăt evadată din vatră.

       Imaginea unei mici prăvăli înghesuite în colț de stradă, mi s-a impregnat pe retină. Stomacul abia dacă mi-am mai rezistat, când ochii mi-au fixat undeva pe fundalul abuit al unui geam de la modesta brutărie, un rând de pâini de toate soiurile așezate pe un răftuleț de lemn. Cu o rapiditate neînchipuită de cugetul meu, ajunsesem în punctul descris de Nalbert. Însă n-am apucat să-mi bucur sufletul cu prea multă încântare, căci câteva momente lungi, mi-am frământat cugetul cu șiovăială în mers, cum să șterpelesc măcar una dintre acele bunăciuni de pe raft, fără să dau greș. 
 
      Totuși o scânteiere de năzbâtie mi-a luminat nițel mintea frăgezită.

       Fără prea multă plictisitoare cugetare, m-am apropiat cu chipul mascat sub o falsă sumbritate și mi-am lipit cu tânjire mâna stângă, încă tremurândă de frig, de geamul prăvăliei, privind cu înfometare dansul aburilor așternut deasupra pâinilor.
O siluetă durdulie, sugrumată de un șorț pătat de negreală, a apărut atunci în spatele geamului și și-a scos capul printr-o deschizătură, înfiorându-mi ființa copleșită de spinii spaimei, ce mi se înfigeau pe ascuns în suflet.

         — Dacă n-ai nici-o para, n-am ce-ți da copilă, mi-a grăit pe un ton exasperat ațâțat de grimasa mea imploratoare, ce-mi dârdâia, forțată pe frunte.

          — Aveți pâine în vatră? am întrebat-o cu o curiozitate silită, dar parcă atât de iritantă pentru brutăreasa grosolană din fața ochilor mei.

          — Sigur că am! Doar de asta stau aici. Nu vezi? I-a hai, valea de aici, că n-am ce-ți da pe gratis, m-a împroșcat cu glasul ei zeflemitor, fluturând agale din mâini, în semn s-o șterg de acolo.

         Am privit-o cu respirația întretăiată de pulsațiile ce-mi cutremurau pieptul agitat, de tensiunea acelui moment. Însă chiar și cu frica sădită tot mai profund în ale mele simțuri, n-am cutezat să fug, căci nu voiam în fel și chip să mă întorc la Nalbert, cu desaga goală și cu un val de dezamăgire amară pe chip. Mi-am luat inima în dinți și mi-am lipit cu statornicie tălpile, mai tare de locul în care mă aflam.

          — Aș vrea și eu să văd ce-i acolo
Iese o gloată de fum, am arătat cu degetul tremurând, spre vatra afundată în spatele prăvăliei, cu o convingere ștribă.

         Femeia a sărit într-un suflet de la deschizătura geamului și s-a repezit în fundul prăvăliei la vatra fumegătoare, de la care pluteau unduitor un miros de  aluat ars. Cu suflările întretăiate, am profitat de ocazie mi-am pregătit desaga. Mi-am strecurat mâna înfrigurată, prin deschizătura micii ferestre. Și am înfășcat cu stângăcie, una dintre pâinile de pe raft, pe fundalul tensiunii maxime din interiorul meu, ce-mi ștrangula cu fiecare clipă, simțurile amețite de painca nemiloasă. Am strecurat prada cu repeziciune în desagă, alături de alte două bunăciuni îndesate pe furiș. Apoi am luat-o la goană, fără nici-o ocheadă în urmă, la unison cu protestele grosolane ale brutăresei, care se auzeau în gol ca niște gloanțe zgomotoase de pușcă, trase una după alta în spatele meu.

          Cu pieptul bubuindu-mi fără încetare, am gonit pe stradă înapoi, până când picioarele mi s-au ramolit de tot de frig, iar plămânii mi-au explodat într-o severă necontenire. Am încenit pasul cu nesiguranță și mi-am întors șiovăitoare capul, ca să mă asigur că urletele brutărestei, nu erau urmate de urmărirea mea. O urmă de ușurare mi-a mângâiat sufletul spânzurat de răscolitoare sentimente, ca o pală de aer revigorant peste pieptul meu, încordat de extenuarea tensiunii covărșitoare.

         Însă n-a apucat să-mi răsfețe ființa prea mult timp, căci undeva în coada privirii mele, o pereche de smaralde lustruite de o rugăminte surdă, mi s-au înfipt în piept, ca două săgeți nimerite la tință. O presiune greoaie mi-a străbătut interorul coastelor, mânându-mă asemeni unei păpuși spânzurate de sfori să-mi țintesc irisurile în acea margine de stradă. În acel ghem uman, ce mă privea cu foame și dorință sprijinit de zidul unei case părăginite.

        Acea infimă însuflețire scăldată într-o adâncă stăruință, mascată de o pereche de mâini subțiri, una de picioare și o perdea de sfială, strânse dur toate la olalată.

       Sesizarea unei umile lacrimi, parcă reflectată în acei ochi verzui, m-a împins să mă apropii cu sufletul făcut ghem pe interior, în ciuda vorbelor lui Nalbert, care mă atenționaseră, cu atâta seriozitate, să nu mă furișez în încurcături. Cu o istovitoare timiditate am pășit în umbra acelui zid și m-am oprit cu picioarele tremurându-mi, în fața acelor mici smaralde. Apoi m-am lăsat pe vine. Deșii clocoteam de emoții pe interior, dorința mea de a cunoaște lacrima lucitoare din acea privire a fost cu mult mai puternică, decât orice nesiguranță care mă mișuna.

         — Ție foame? am rostit cu vocea îngreunată de sentimente, în încercarea mea cutezantă de a afla ce era ascuns în amărăciunea acelui verde pălit.

          Fără niciun răspuns, mica însuflețire din ochii mei, sa ghemuit mai tare în a sa suferință, refuzând cu tăcerea înghițită înăuntrul său, să-mi mai ofere chiar și ultima deschidere către sufletul său.

           — De ce plângi? l-am sâcâit cu a mea întrebare stupidă, de parcă n-aș fi observat în ochii săi înlăcrimați, cum îmi țintuia desaga din mână.

          — Te rog... lasă-mă în pace, i-am auzit graiul sugrumat de implorări, care îmi șopteau fără cuvinte povestea din spatele lui, acelui copil din fața mea.

          Rugămintea sa mi-a sfâșiat sufletul, ca netezimea unei lame de cuțit. Mi-a zgâriat cu cruzime rănile din interior. Mi le-a presărat cu o sărată remușcare, care mi-a spulberat fiecare suflare. Și mi-a târât îngrozitoarele amintiri ale țipetelor mele îndurerate. Ale clipelor în care nu știusem ce gust avea afecțiunea. Ale momentelor în care mă copleșisem de frică, înaintea gesturilor dulcegi ale lui Nabert.

       Atunci în acea secundă, oglinda interorului meu, s-a reflectat cu toată sumbritatea ei, ca o aură de negre tragedii, în înfățișarea sufletului de dinaintea mea.
        
        Fără niciun cuvânt pe buze, am scos o pâine din traistă mânjită de furtișagul meu și mâinile mele murdare și am așezat-o lângă suferindu-l ghem însuflețit. Apoi m-am ridicat pe picioare și am pornit-o la drum, lăsând în urmă acele pietricele verzui să-mi săgeteze spatele bandajat pe sub teaca bărzii și  să observe în tăcerea lor îndurătoare, asemănarea acestor două povești atât de îmbăiate în tragedii surde.

       M-am depărtat de data asta cu mai mulți pași domoli decât fugari, ca în vremea când plecasem la șterpeleală. Corpul îmi răbdase frigul, până când răceala din suflările vântului devenise doar o mângâiere rece, pentru pielea mea înroșită. Tălpile abia îmi mai simțeau duritatea pietrelor, înșirate pe strada, parcă spulberată de sărăcia dominatoare. Obrajii îmi erau înghețați de purpuriul lăsat de zecile de palme încasate de la vânt. Însă nimic din cea ce percepeam în vaga mea amorțire, nu-mi cutreera cugetele parcă înghegate de senzația plăcută pe care o devoram cu toate simțurile. Nalbert n-avea să fie dezamăgit, când aveam să ajung la magherniță.

        N-aveam desaga goală.

         Clipe în șir am rămas în dominarea acelei bucurii satisfăcătoare, până când atenția mea naivă, mi s-a lăsat răpită de imaginea unui ziar aruncat pe mijlocul străzii. Ochii mi s-au aruncat cu repeziciune, peste ziarul care a ajuns la picioarele mele numaidecât, după ce mi-am silit corpul să fugă mânat de curiozitatea mea infantilă, în locul unde îl observasem cu încântare. Era o adunătură de file mototolite, atacate la colțuri de picături de apă și murdărie. Însă chiar și în starea degradată în care se afla fruntașa pagină, o ilustra cu claritate pe regina Elleyne cea care își dăduse duhul la bal, în ochii fuziunii și al tuturor invitaților care asistaseră la acea ciorbă a nobilimii. Alături de ilustrație era un paragraf întreg de cuvinte, unele mai grase, altele mai slabe, dar toate la fel de necunoscute pe atunci de ochii mei fragezi.

        Am înfășcat ziarul ca și când ar fi fost o comoară, apoi am pornit-o cu pași mari spre magherniță, plină de încântarea de ai arăta și lui Nalbert ce minunăție am găsit. În câteva clipe, m-am și văzut în fața casei și în masiva ei umbră, care mă înghițea cu fiecare pas înainte. Mi-am dat privirea de dura fugitiv peste ferestrele croite cu șipci, în căutarea acelor mărgele cenușii însă știam că Nalbert, nu-mi copia gesturile naive, căci el nu era un copil așa de fraged ca mine.

        El era un om de mult copt.

         Ușa de la intrare s-a deschis însă, înainte s-o pot împinge de ruginita cleanța, lăsând în cadrul pragului, înfățișarea masivă a lui Nalbert, încărcată de mulțumirea strălucită de pe chipul său ridat. Un fior cald m-a cuprins atunci când i-am zărit expresia, iar satisfacția plăcută din sufletul meu de copil s-a mărit cu desăvârșire.

         — Am adus mâncare, i-am grăit cu ochii arzându-mi de bucurie pe fața sa luminată.

         — Bănuiam eu că ai să reușești. Să fii copil e altfel să ciordești, m-a bătut el  ușor peste umăr și cu recunoștință în gesturi m-a condus înăuntru.

          La unison cu pieptul zvâcnindu-mi înăuntru, în dominația bătăilor spasmodice, nerăbdarea m-a învins cu șiretenia ei neînchipuită și m-a făcut să-i întind ziarul, când ne-am așezat la masa din încăpere, alături de desaga îmbogățită de pâine.

         — Uite ce am găsit, i-am grăit cu voioșie în voce, apoi i-am întins pe masă ziarul înfofolit.

        Bărbatul și-a azvârlit ochii cu repeziciune peste prima pagină, apoi șocul i-a schimbat cu desăvârșire expresia de pe chip, de parcă cea ce zărise pe ilustrația reginei, fusese  nu tocmai ceva bun, cum văzusesem eu prin ochii mei de copilă. L-am privit cu neștiința mea, frământată de deslușirea grimasei lui, mult prea complexă pentru frageda mea minte.

        — N-a murit... a  murmurat el pe un ton absent, apoi mi-am dat seama despre ce vorbea.

      Însă înainte să pot să realizez cea ce am auzit cu tot cugetul, Nalbert a rupt cu o cruzime fără margini, ilustrația lui Elleyne sub ochii mei sfârșiați și deznădăjdu-ți de faptul că distrusese minunăția pe care o găsisem.

       — Nu-i nevoie să mai distrugem o viață nevinovată cu așa ceva, vocea sa s-a auzit, ca o șoaptă ferecată într-un cufăr îngropat pe fundul unei mări, pe atât de adânci, pe atât de învolburate.