Lovituri fioroase de agonioasă amărăciune, s-au năpustit peste sărmana inocență. Au pisat-o în bucățele secate de speranță, cu a lor parșivă severitate injectată din scâncetul surd al durerii secerate. Și au împrăștiat-o în batjocură, peste biata inimă, sugrumată în ștreangul unei disperări răstignite într-o deznădăjduire absolută.  Apoi ca niște fulgere brăzdate în lagul bolții cerești, s-au avântat în al meu suflet rupturog și l-au spintecat cu ferocitate, până când picuri de stacijoie culoare, l-au învelit în vâltoarea suferinței mele amare.

      Un nemilos amalgam de lacrimi, mi-a cotrobăit atunci umila privire stinsă. Mi-a năvălit cu o umezeală seacă, pe marginea orbitelor înroșite, tulburându-mi ochii vlăguiți de chipul țepos al stăpânei. Și s-a lăsat scurs în voie, alături de alt flux continuu de sare topită, în acră cugetare. Însă tăcerea mormântală, înțepată de presiunea greoaie a acelui moment rumenit în flăcările iadului, nu mi-a lăsat plânsetul sufletului să-mi reverbereze în bietul gâtlej. Necontenita spaimă mi-a ținut în frâu fiecare suspin, scos de a mea durere înfocată. Nu m-a lăsat nicidecum să răsuflu într-o ușurare poate regretabilă în apropiatul viitor, din irisurile devorate de ură mânioasă, ale vrăjitoarei din fața mea.

       Chiar și rupt în mii de fâșii pătate de stropi stacoji, cugetul îmi interzicea să mai mișc vreun deget, în vizorul ochilor de zăpadă degerată, ai stăpânei. Mă îngenunchea în sfânta supunere, pe care o înghițeam neîncetat cu forța, căci știa atât de bine ce avea să însemne pentru înfățișarea mea, însângerata cicatrice de pe obrazul ei. Întreaga ființă îmi reverbera în parșiva conștiință, ce-mi pisa orice sărmană clipire, care își strecura mișcarea tremurândă, ștergându-mi irisurile încărcate de lichidul sărat.

       Undeva în goliciunea pieptului meu, sfârtecat de suflări spintecate, fisurile din suflet mi se adânceau.

        Mânate de valurile agitate ale mâniei vijelioase, pufnetele stăpânei, mi-au brăzdat tulburatul auz, cu ale lor foșnete fioroase. Erau acompaniate de bătăile nebunești ale lui Nalbert, care străpungeau răsunător lemnul firav al ușii, într-un strident cântec al agoniei. 
Însă nu cugetau să se lase pierdute, în graiul pumnilor care răsunau plini de disperare, în ecoul mișelesc mascat de pereți. Ci reverberau în voie într-o învălmășală de sunete malițioase, săpând până în miezul umilului meu cuget, până când disperarea atmosferei a început a se domoli, lăsând secundele agonioase să se scurgă sub încetarea izbiturilor.

      Atunci privirea mi-a cutezat să observe, cum marginile sărmanei uși din spatele stăpânei, au început a se unge cu o lumină orbitoare. Raze argintii au năvălit printre micile crăpături brăzdate, înjunghiind profund placa de lemn, ca o explozie de linii strălucitoare, netezite de culoarea metalică a argintului, scăldat în soare.
Mirosul înțepător al magiei, mi-a ajuns furtunos în simțuri, plesnindu-mi nasul cu o aromă dulceagă cunoscută.

       O mireasmă parșivă de zahăr putrezit, într-un amalgam de mizerie diavolicească, pe care nu aveam cum să nu o recunosc căci, ea mă sugrumase de fiecare dată, când stăpâna fluturase din degete, pe muzica cuvintelor șoptite.

        Distrasă de o surprindere încărcată de o furie clocotită, vrăjitoarea și-a azvârlit privirea mânjită de ură, spre ușă. Cu o brutalitate născută din disperare, Nalbert a trântit ușa cu putere de perete. Un tresăltat violent mi-a cutremurat corpul, când ochii mi-au îndrăznit să privească umili spre chipul lui ud de exasperare. Mâinile sale încordate de magia, care încă zvâcnea prin venele brăzdate în piele. Respirația sa care umplea întreaga încăpere de o durere sfâșietoare. Ochii săi cenușii, stropiți de apriga îngrijorare, scursă în picuri de transpirație de pe versantul frunții lui.

       Pașii lui care cutremurau fiecare centimetru din pardoseala veche, numai ca să calce în picioare umbra stăpânei și să-mi domine biata ființă, cu a lor prezență protectoare.

       — Nu se putea să renunț o clipă la rahatul ăsta de vrajă, i-am auzit cuvintele vibrându-i șoptite printre dinți, într-un pufnet exasperat.

      O mică pală de ușurare, mi-a uscat ultima lacrimă, ce aștepta să mi se dea de-a dura pe obraz. Însă spaima n-a cutezat să mă elibereze din ghearele sale, nici măcar în acel moment de relaxare. Cruzimea ei era mai severă decât stăpâna. Era mai dureroasă decât urmele însângerate de pumnal, sudate pe pielea mea. Era mai cruntă decât suferința mea, vărsată pe coada sfâșiată a bărzii mele neajutorate.

        Căci spaima era cea dintâi închisoare a mea.

         — Cum ai putut să faci așa ceva? întrebarea lui Nalbert, stârnită de o durere pătrunzătoare, a sfâșiat nemilos aerul și a plesnit-o peste față pe stăpână, zguduindu-mi fiecare părticică din ființă.

         Stăpâna și-a ațintit irisurile pline de venin, spre el. Un pufnet ieșit din al său iad interior, a mormăit deranjat în spațiul tot mai îngust dintre ei doi.     

       — Mucoasa asta trebuie educată! Mi-a distrus orice plan de răzbunare! Din vina ei Elleyne, a fost asasinată de vulpe! Doar din vina ei am pierdut totul! Care ție ți-e interesul? răcnetul îmbâcsit de ură mișeleacă al stăpânei, a străbătut ca un cuțit întreaga atmosferă, străpungându-mi fiecare suflare.

        Acidul din tonul ei mi-a străpuns fără milă, urechile țintindu-mi fiecare suflare în parte, care a îndrăznit să-mi evadeze dintre buze. Statornicia înghegată de frică din ființa mea, mă înjunghia cu brutalitate. Privirea însă îmi era înțepenită pe chipul lui Nalbert plin de o vijelioasă supărare. Pe expresia s-a mâniată, contorsionată de riduri adânci. Pe ale sale mâini încleștate în pumni fierbinți. Nu mi se retrăsese încă în pământul de sub pardoseală, pitulându-și irisurile în umilință, căci știa că locul pe care îl țintea era pașnic. Știam cu toată siguranța din sufletul meu dărâmat că bărbatul din ochii mei nu avea să-mi sfâșie trupul și sufletul pentru al meu gest necugetat.

       Însă uneori teama cuteza a mă contazice.

        — Ți-ai pierdut capul pe drum Myelefer? A câta oară să-ți amintesc că e doar un copil? Vrei să o omori? vocea lui Nalbert îmbibată de o sfâșietoare  revoltă, mi-a răsunat în cuget, ca un cântec stropit de drama nedreptății.
     
         Mi-a tulburat fiecare por din ființă, trezindu-mi un vârtej de aprige sentimente, care mi-au curmat fiecare pulsație a inimii, într-un ritm  necruțător de alert pentru pieptul meu.
Stăpâna a renunțat să-mi mai capteze fiecare mișcare și și-a întors întreaga înfățișare stropită cu venin, spre bărbatul cu ochii de cenușă.

        — Ar fi prea ușor pentru țânca asta fandosită să o omor. Toată puterea  ascunsă în interiorul ei ar fi o pierdere de care nici nu îți închipui. Ș-apoi uităte la ea idiotu-le! m-a țintuit cu al său deget arătător, sub dominația venitului ce-și făcea loc, în a sa privire ucigașă.
Asta nu-i durere! Adevărata durere e să fi lepădată ca un gunoi din propria ta casă! Atunci sigur ști că ai murit, pe stradă cu toți șobolanii... răcnetul stins al stăpânei, s-a răvășit într-o șoaptă distrugătoare scursă din a sa otravă mognită, sfâșiindu-mi și ultima pală de aer, ce-mi gâdilase gâtlejul.

       Irisurile vrăjitoarei au început a se scălda în câteva boabe transparente, create de o suferință îngropată într-o fisură din al ei suflet de piatră. O suferință adâncă, învelită într-o tainică vărsare de lacrimi fierbinți, care preț de o clipă au mascat orice picur de otravă din albeața ochilor ei. Tăcerea asurzitoare îl lovise pe Nalbert cu toată profunzimea momentului. Îl împietrise într-o stare de melancolie, care i se citea atât de ușor din cenușa privirii sale, încât dacă aș fi putut conștientiza cu exactitate scena din fața mea, lăsându-mi amărăciunea în urmă, l-aș fi putut devora ca pe o carte. Însă n-aveam cum să nu-mi pot lua ochii de la ființa nenorocită, ce-mi sfârtecase cu doar câteva momente în urmă, fiecare părticică din suflet cu al său pumnal. N-aveam cum să nu observ cum cea care îmi născuse lacrimi pe obraji, avea amarul unei tainice suferințe pe obraji.

         N-aveam idee cum, căci pentru prima dată o vedeam pe stăpână plângând cu aceiași stropi de sare, care îmi învăluiseră până atunci, fața în umezeala agoniei.

        Spintecată de propria s-a agonie încărcată de mânie, stăpâna și-a aruncat un ochi injectat cu otravă și sare spre Nalbert, apoi a pășit vijelios spre ușa larg deschisă, năvălind afară, fără niciun alt cuvânt veninos pe buze. Plapuma aspră a unei tăceri dureroase, s-a așternut peste încăpere, acoperind geamătul pardoselii, încă lovită în depărtare, de pașii vulcanici ai stăpânei. O relaxare fadă i-a închis un ochi spaimei mele, ce încă îmi zbuciuma ființa. O gură generoasă de aer, care mi-a permis sufletului să respire cu rapiditate peste toată, suferința ce mi-l ardea mistuitor. Însă s-a spulberat cu rapiditate, atunci când fără să-mi fi dat seama la momentul potrivit, mărgele de cenușă ale lui Nalbert, pline de o îngrijorare dureroasă îmi găsiseră în sfârșit umila privire.

       Nu mi-am putut stâmpăra nici măcar o clipă instictul, înainte să înghit cu nesaț în sec. Siguranța ce-mi țipa în cuget, abia îmi putea ține în frâu bătăile acelerate, mânate de blestemata neliniște. Tras de a sa mâhnire încărcată de o pură indignare, bărbatul s-a apropiat ușor de colțul meu plin de umilință sărată. Ochii săi pictați în culoarea cenușii, mi-au coborât cu o grijă profundă pe obraji, în căutarea lacrimilor mele, secate de uscăciunea agoniei. Mi-au atins  interiorul irisurilor, ca o vagă pișcătură a unui intrus strop de fierbinte ploaie.
Și parcă simțurile mi-au scăpărat un infim tresăltat, când pașii lui atât de șoptiți pe sub icnetele sufletului meu, au cutezat să-mi pătrundă urechile, șubrezite de înghețul temerilor mele.

       Cugetul mă dojenea cu a sa voce ascuțită, să-mi îndes acele dulci amintiri în care cel pe care îl gustam cu ochii înspăimântați, avusese compasiunea miraculoasă de a-mi face cunoștință cu afecțiunea. Acele momente care zburaseră, pierdute în vastul trecut apropiat. Acele clipe care îmi erau stropite în interior, de lacrimile amărăciunii mele amare, amestecate cu petele dureroase de lichid stacojiu.

       Acele secunde care-mi erau deja îngropate în suferinda cicatrice a traumei mele adânci.

       Îmi era tare greu să diger faptul că umbra care mă înghițea încetul cu încetul, n-avea să îmi stârnească alte picături de agonie pe linia orbitelor. Chiar și acele irisuri fumurii, înmuiate în îngrijorare, nu-mi puteau străpunge zidul gros al spaimei mele, îmbibate de șocul traumei profunde, abia săvârșite.
Nu... căci cu fiecare secundă ce mi se scurgea printre pleoape, inima îmi era tot mai agitată, iar pieptul abia dacă îmi mai putea ține în frâu, izbucnirea pulsațiilor sale haotice.

     M-am împins impulsiv cu spatele mai adânc de dulap, de parcă m-aș fi pregătit să fiu înghițită de umbra cu dinți a lui Nalbert. O mică speranță îmi colcăia prin cuget, stingându-mi domol flăcările sentimentelor mele mocnite.
Încerca cu toată puterea ei vlăguită, să-mi strângă la un loc, câteva fărâme din încrederea mea sfărâmată într-o palidă convingere, care să-mi străpungă nemiloasa frică. Însă înainte să pot să-mi adun rămășițele suflărilor, Nalbert deja înghițise cu nesaț din distanță, iar picioarele lui se potigniseră de mult în fața ochilor mei pierduți.

      Un alt tresăltat mi-a tulburat și ultimele mișcări fugare ale privirii mele disperate, înțepenindu-mi ochii pe chipul umbrit al bărbatului. Atunci n-am mai avut curajul îndrăzneț să-mi cobor în pământ, irisurile mânjite de picurii seci ai traumei, căci eram atât de degerată, încât pardoseala deveninse cu mult mai caldă, decât teama care mă măcina la nesfârșit.

       Eram atât de distrusă, însă nu aveam puterea să-mi dau seama, cât de adânci erau fisurile sufletului meu.

       — Of Myelefer... Cotoroanța asta, chicotitul slab al lui Nalbert, mi-a mângâiat fad gândurile. Mi-a luat ceva să cred cu adevărat că-i așa sadică și nenorocită.

       Sub groaza privirii mele înghegate, bărbatul și-a ghemuit înfățișarea înaltă pe vine, la nivelul meu. Răsuflarea sa leneșă a făcut numaidecât cunoștință cu simțurile mele împietrite, încălzindu-mi obrajii, încă dominați de uscăciunea amărăciunii mele brăzdate.
Atunci mâna sa, scăldată în întunericul încăperii, s-a săltat în îngustul spațiu dintre noi. Și cu o timidă șovăială în gesturi, mi-a mângâiat obrazul stâng, trasându-mi cu lejeritate, fiori încinși în toată ființa. Cu oasele vibrându-mi la unison cu bătăile mele nebunești din piept, m-am împins mai adânc cu spatele în placa de lemn a șifonierului.
Voiam cu ardoare să mă restrâng într-o infimă patriculă de praf și să zbor din acel moment poate mult prea dulceag pentru mine. Voiam să fug de atingerea degetelor lui, căci era atât caldă pentru spaima mea încât o topea într-o relaxare, pe care n-avusesem ocazia să o cunosc vreodată până să-l întâlnesc pe el.

         Voiam să fug, căci trauma instinctului mă îmbia.

        — Vino-ncoace, m-a îndemnat el, cu a sa căldură dogoritoare, strecurându-și ambele mâini, pe lângă talia mea firavă. Deocamdată nu sunt atât de prăpădit, ca să n-am un pat pentru tine.

         Mii de fiori mi-au fulgerat întregul corp, biciunidu-l nemilos, în timp ce valuri de căldură mi-au străbătut oasele înghețate. Ochii mi-au încetat să mai înfulece din acea imagine dinamică. Oasele mi s-au agățat grele de neputință, ca niște păpuși de lemn legate cu sfori, pe sub pielea mea, zbuciumată de șocul fiorilor. Picioarele mi-au atârnat cu o înspăimântătoare supunere, deasupra pardoselii ce se lăsa în jos ca o lume pustiită de linii lemnoase. O pereche de brațe îndeajuns de puternice, m-au ridicat în largul înălțimilor, departe de sumbrul meu colț al suferinței. Mi-au permis suflărilor să zboare libere în voie, în ritmul lor alert. Mi-au oferit un strop de încredere să-mi las sufletul să savureze priveliștea unui alt dulce moment, peste oricare zid al spaimei.

         Mi-au amintit de un miros  înduioșător de uman.

         Ochii mi s-au strecurat curioși, printre pleoapele tremurânde, surprinzând niște irisuri cenușii, îmbibate de o compasiune profundă, pe fundalul tavalului, brăzdat de crăpături. Preț de câteva secunde chinuitoare inima a încetat să-mi mai cutremure pieptul. Suflările mi s-au topit undeva într-un neant îndepărtat, înghițite de acea scânteie argintie din acele mărgele. N-am cutezat să-mi pierd ocheada în altă parte, căci gheața temerilor mă degerase. N-am îndrăznit să mă zbat nebunește din acele mâini ce-mi încălzeau pielea, căci învățasem din durere că supunerea îmi era sfântă.

      N-am avut curajul, căci eram în îmbrățișarea unei mieroase afecțiuni, ce-mi mângâia durerea și-mi ștergea sufletul de amărăciune... Eram în brațele lui Nalbert, undeva sus în largul dulcilor dezmierdări ale simpatiei.
 
        Cu o blândețe desfătătoare, brațele bărbatului m-au condus lin, prin universul dulceag al căldurii dogoritoare. Apoi mi-au dat drumul ușor și m-au lăsat să mă prăbușesc, într-o imensă mare de așternuturi. Să plutesc printre ele alături de miliardele de particule de praf, într-o continuă încântare, care mi-a invadat cu repeziciune sufletul. Însă cu o brutală cutezanță jonglată de a mea frică năucitoare, am refuzat cu încăpățânare să mă las învăluită de relaxare și m-am ghemuit într-un morman osos de viață, zbuciumat de infinite pulsații spasmodice. Mi-am astupat privirea îngrozită, scăldând-o în întunericul mâinilor mele încrucișate, strâns în jurul feței și n-am permis niciunui ochi cenușiu, să-mi perforeze îngrozitoarea beznă, a alor mele temeri.

          Degerata mea încăpățânare, era ca un zid gros de gheață  indestructibilă, pe care niciun foc mistuitor al afecțiuni nu-l putea topi.

          Pe fundalul vastului întuneric al pleoplelor mele, o pereche de pași domoli mi-a străbătut urechile ciulite. Atunci am cugetat să-mi las o crăpătură de lumină printre mâinile mele îmbrățișate și să-mi cufund curioasa privire, spre silueta lui Nalbert. Bărbatul  se îndepărtase de patul în care-mi ghemuisem ființa și scormonea de zor prin șifonierul, care îmi fusese nu de mult timp, loc al ororilor.
Insistența din gesturile sale repezite, creiona atât de profund îngrijorarea din oglinzile gri ale sufletului său, încât profunzimea sentimentului pe care îl gusta, se pierduse în tăcerea gâfâită, a acelei clipe transpirate.

       Atunci n-am putut să-mi mai permit privirii să-mi înghețe din nou, ca un cuțit împlântat în spatele siluetei sale deșirate, ci am cugetat să îmi izbesc ochii răciți de o altă țintă a atenției mele. Undeva pe marginea acestei scene, umezite de aroma dulceagă a compătimirii, rămășitele bărzii mele mi-au sărit în ocheadă și mi-au sfârtecat sufletul până când recenta amintire a distrugerii lor, m-a plesnit dur peste cuget. Nici măcar atunci nu mi-am putut crede durerea sfâșietoare pe care am simțit-o curmându-mă, căci speram cu toată ființa mea, că vedenia ce-mi mărșăluia atunci retina era o minciună.

      O duhoare de vis urâcios. O palmă a unui coșmar mișelesc. O ipocrită imagine, dornică să-mi spintece sufletul în bucăți de seacă speranță.

       Ca o ghiară încleștată în jurul urechilor mele, geamătul pardoselii mi-a apucat atenția crestată de suferință. Apoi mi-a târât-o înapoi la înfățișarea bărbatului, care se întorsese victorios din fața șifonierului larg deschis cu un mănunchi de fâșii albe din material, în mâini. La ultimul pas al lui Nalbert până lângă pat, am renunțat la orice brăzdătură prin care să-mi încânt ochii, cu imaginea din afara brațelor mele și mi-am strâns legătura mâinilor, până când suflările mi-au devenit mici gâfâituri, acompaniate de sudoarea amară a anxietății mele.
Răsuflarea lui mi-a ajuns însă cu repeziciune la ureche, înfiorându-mi fiecare por din ființă.

        — Îți promit că n-ai să împarți patul cu cotoroanța. I-am asigurat o altă încăpere pentru gustul ei rafinat. Dar am nevoie de puțintică încredere din partea ta, mi-a murmurat la ureche Nalbert, pe un ton rugător scăldat într-o dulce compasiune profundă, apoi și-a aventurat delicat degetele, prin spiralele ciufulite ale șuvițelor mele.

        Atingerea lui mi-a reverberat cu o blândețe distrugătoare, prin zidurile spaimei. Un strop fierbinte s-a prelins peste interiorul meu înghețat, încălzindu-l atât de adânc, încât bruma învelită în jurul sufletului meu stropit de sânge închegat, s-a lăsat topită în fiarta căldură. Îndrăzneala mi-a smuls presiunea din oase, îmbăindu-le într-o arșița relaxare a cărei voci convingătoare, mi-a dezmierdat cugetul încordat. Cu mici mișcări gândite și sucite pe toate părțile în mintea mea, îndemnarea mi-a dezlegat încetul cu încetul, legătura slăbită a mâinilor mele, puse de-a curmezișul. Apoi mi-a permis cu sfială să-mi descopăr chipul timid, încă însemnat adânc de cicatricea traumei.  Inima însă mi s-a aprins înfocată de pulsații, când mâna lui Nalbert, mi-a părăsit părul încâlcit, coborându-mi pe spatele însângerat.

        — Din totdeauna Myelefer a fost o fire impulsivă, dar de fiecare dată a avut un motiv adânc când și-a dezvelit colții ca să atace. Mare păcat că de data asta și-a împlântat ghearele în nevinovăția unui copil ca tine, în loc să își atârne nervii în cui pentru cine trebuie, mi-a murmurat cu un grai stins în dezamăgire, apoi și-a dezlipit mâna de pe spatele meu.

        L-am ațintit cu ochi timizi, încercând să îmi despart gândul de la durerea acidă, care mi se trezise din pielea vătămată, când căldura palmei sale părăsise suprafața sângeroasă, a unei cicatrici de pe spatele meu. Însă  infimul șoc care mi s-a pitit printre oasele cutiei toracice, mi-a năvălit peste inimă, atunci când mărgele cenușii ale bărbatului, s-au prăbușit în a sa palmă mânjită de sângele meu. Am înghițit în sec cu timidatea impregnată pe fiecare suflare a mea. Mâhnirea sfâșietoare de pe chipul lui Nalbert, a licărit neastăpârată peste culoarea roșiatică apretată, în amprentele pielii sale albe, sugrumându-mi simțurile cu propria mea suferință amară.

        —  Nu-i prima dată... așa-i? a cugetat să mă întrebe, cu privirea spintecată de o profundă compătimire.

        Am încuviințat scurt din cap, uitându-mi cuvântul aprobator, în abisul anxietății. Oasele îmi tremurau cu o sălbatică neîncetare. Atunci ochii lui au renunțat să mai admire stacojiul dominator, de pe mâna sa și au coborât lin asupra ființei mele temătoare, săgetându-mă cu o încrezătoare compasiune. Un picur de sudoare mi-a călcărit fruntea, șerpuindu-și drumul în josul chipului meu, tensionat de încisa sfială din sufletul meu. A ocolit cu dibăcie pădurea deasă a sprâncenei mele stângi, pleznindu-mi simțurile îmbătate de căldură. Și mi-a coborât  într-un dans repezit pe linia feței, ca o picătură sărată de înfrigurată presiune, ca mai apoi să zboare lin prin acea atmosferă încintată.

      Cu strădania strânsă în dinți m-am chinuit să-mi stâmpăr acea rușine care mă înțepa adânc în suflet. Acea lamă ascuțită ce-mi brăzda interiorul necontenit de vicleană. Acel cuțit ce-mi străpungea în firimituri, orice altă simțire pe care o mai aveam. Însă cu fiecare clipă am ajuns să descopăr cu crezare că n-aveam nici-o putere în fața sentimentelor mele. Atunci mi-am azvârlit privirea anxioasă adânc în înfățișarea bărbatului și am cutezat să îmi duc ochii la capătul brațului său.

         Sângele meu murdar, îi mânjise mâna. Lichidul suferinței mele nenorocite îi pătase albeața...

         — Știam eu... tristul său glas convins, m-a smuls apoi din strânsoarea dură, a sentimentelor mele. Era prea evident, atâta timp cât Myelefer a pus pe primul loc, părticia sa prețioasă din viața ei de dinainte, a oftat el printre buze, apoi a așezat mormanul de fâșii pe pat.

         Viața ei de dinainte?

         Un strop înflăcărat de curiozitate mi-a picurat peste încinsul suflet, gâdilându-l cu apriga atingere a neștiinței. Tare m-a sâcâit faptul că ultimele cuvinte ale bărbatului îmi erau atât de străine și atât de necunoscute pentru mintea mea, încât sămânța misterului nu mi-a dat nici-o clipă de pace, ci mi s-a sădit neinvitată în abisul cugetului meu, încărcându-l cu a sa  greutate enervantă. Era ca o pietricică străină, aruncată pe fundul unei mări agitate, care nu-și cunoștea adâncurile, îmbrăcate de nisipoasele lor haine, impregnate cu tot felul bolovani.
M-am străduit să ignor acel gol din interiorul minții mele frăgezite de a mea vârstă infimă. Însă strădania a împins greutatea gândurilor mele, într-o vagă îndepărtare, ascunse sub plasa țeopasă a rușinii, care încă mă înjughia pe interior.

       Brațele călduroase a lui Nalbert, au făcut în acel moment contact cu talia firavă a ființei mele, cutremurându-mi atenția. Torida sa piele, mi-a mângâiat atunci cu repeziciune simțurile, furându-mi fiecare pulsație. Simțurile mi s-au scăldat tremurânde în dogoritoarea senzație. Ochii mi s-au pitit sfioși, pe sub pleoplele strâns încleștate. Și sub clocotitul aprins al respirației mele ștrangulate, parcă oasele mi-au dansat tremurânde, în puternicile vibrații ale anxietății mele ascuțite. Însă chiar și cu brutalitatea răcitei mele reacții, sufletul îmi era ud de transpirație, anihilat de fierbintea afecțiune emanată.

          Îmi era zăpușit.

          Cu o mică ușurare, undeva strecurată prin ale mele mișcări sfioase, am reușit să observ cu ochii întredeschiși, pitiți sub jumătate de pleoape, că nu mai eram scufundată în așternuturi. Ci stăteam pe marginea patului, cu spatele călărit de umbra lui Nalbert și de ale sale pătrunzătoare priviri, ce-mi săgetau simțirile cu o nemiloasă observare, compătimitoare. Brăzdăturile peretelui lipit de pat, mi-au salutat cu sumbritate irisurile înțețoșate de emotivitatea momentului.
O pală răcoroasă mi-a lovit atunci spatele dezgolit, amintindu-mi de faptul că mare parte din înfățisarea mea, era golită de rochia sfârtecată de pe mine.
Roșeața mi-a pârlojit cu severitate obrajii, făcându-mă să-mi dezgrop cu desăvârșire, sensibilitatea ce-mi zvâcnea necontenit în suflet.

        Eram atât de dezgolită și atât de expusă sub privirile lui...
      
       Am cutezat cu sfială să-mi întorc nițel capul peste umăr și să părăsesc o clipă cu privirea, peretele din fața mea, căci curiozitatea mă împingea cu convingere să-mi întâlnesc ochii cu bărbatul din spatele meu. Să-i citesc chipul observator. Să mă ciocnesc de aceea otravă diabolică, ce-și revărsase cu câteva momente în urmă, lichidul toxic pe bietul meu suflet, sfârșiindu-mi pielea. La asta mă așteptam.  Însă n-am apucat să-mi trimit ocheada în locul său de destinație, căci un fior înfierbântat emanat de o atingere caldă, mi-a străbătut întreaga coloană, fărâmițându-mi orice îndrăzneală.
         
        — Nu-ți fie frică. N-am de gând să fac ce ți-a făcut cotoroanța, a încercat el  să mă calmeze, citindu-mi cu profunzime, frica din interior. Dar dacă ai putea nițel să stai nemișcată, ar fi perfect.

        M-am chinuit să-i ascult infima rugăminte, dându-mi în lături cu spunere, spaima care mă mișuna fără încetare. Echipat cu delicatețea și dibăcia înrădăcinată în ale sale mâini, Nalbert mi-a strecurat cu grijă, una dintre bucățile de material, pe sub veșmântul de rochie, ce-mi masca pieptul. Apoi a început a-mi înconjura întreaga talie, acoperindu-mi spatele cu o împletitură de fâșii, într-un bandaj improvizat. La fiecare atingere a sa n-am putut să nu-mi scap un sfios  tresăltat, ațâțat de durerea usturătoare care îmi ardea pielea, căci cu fiecare clipă roșeața din obraji mi se extindea pe întreg chipul, pârlindu-l, acompaniată de sutele de simțuri, care îmi țipau haotic, pe fundalul tăcerii mele mormântale.

        O dezordonată grămadă de sentimente greoaie îmi cocoșa cugetul incendiat. Însă niciun ignet n-a îndrăznit să-mi evadeze dintre buze, atunci când cicatricile mele dureroase, au început a plânge din nou și din nou cu lacrimi stacojii, pe sub materialul proapăt apretat asupra lor. N-am permis ca liniștea din interiorul tensionat al acelor patru pereți, să fie perturbată de suferindele mele țipete, fiindcă eram atât de paralizată în loc, încât să-mi fi mișcat gura ar fi fost o mare provocare.

        — Gata, vocea aprobatoare a lui Nalbert, plină de reușita gestului său îmbibat de compasiune, mi-a ajuns la urechi, trezindu-mă din statornicie.
Ar fi prins mult mai bine dacă aș fi avut un strop de spirt, dar merge și așa decât  nimic, a murmurat mulțumit, apoi și-a prăbușit ușor palmele aspre peste umerii mei.

       Un încins fior, înroșit în flăcările sentimentelor mele haotice, mi-a fugerat întregul corp, retezându-mi într-o infimă clipă, ștrangulata suflare.
Căldura dură a palmelor lui, mi-a curmat atunci cu repeziciune, orice mișcare. Mi-a anihilat inima, plină de pulsații multilate, cu profuzimea sa înfierbântată. Mi-a târât anxietatea prin abisul sufletului, suspendând-o cu ai să-i spini, de simțurile mele interne. Și cu severitatea ei îmbâcsită de zăpușala momentului, m-a topit, ca pe un petic de zăpadă, uitat de geroasa iarnă, pe meleagurile înfloritei primăveri.

         M-am lăsat moale sub atingerea lui, ca și când în acea secundă aș fi uitat cu totul de statornicia, cu care spaima îmi împietrea mișcările cu greaua sfială. Delicatețea așternuturilor, știrbită de ani buni de folosită, îmi cufunda picioarele atârnate pe marginea patului, ca o mieroasă chemare spre luxosul gust al relaxării.
Acea aromă dulceagă a compasiunii, care izvora din acei ochii cenușii. Acea răsuflare ce-mi mângâia suav ceafa, pitulată pe sub șuvițele mele rătăcite.  Acel miros inconfundabil de omenesc ce-mi gâdila nasul, cu o sublimitate de emoții pe care abia dacă le cunoșteam senzația.

        Era poate un vis hoinar îndulcit de ale mele gânduri înfometate  de prin mintea mea prostuță, dar era o sete de speranță, pe care nu mi-o puteam definii atunci. Era o secetă cruntă, strecurată printre ale mele picături de suferință înghegată.

         — N-o să-i mai permit să te atingă așa niciodată, chiar dacă ar însemna să dau ortu popii, profunzimea cuvintelor îmbăiate de adânca promisiune a lui Nalbert, mi-au străfulgerat sufletul, retrăgându-mi umerii de sub dominația  mâinilor sale.

        Cu ochii ațintiți într-un punct îndepărtat din înfățișarea mea sfioasă, bărbatul s-a ridicat încet de lângă mine, apoi și-a aventurat mâna stângă printre suvițele părului meu, mângâindu-mi creștetul cu o grijă dogoritoare.

       — Promite-mi că n-o să te văd dimineață, dormind pe pardoseală în starea asta. Da? m-a rugat el, cu toată dulceața din al său interior poleit cu aur. O să am grijă ca Myelefer să nu-și facă iar de cap cu tine.

       — Da... am îndrăznit să rostesc, cu buzele tremurânde, sub supremația copleșitoarelor mele sentimente de recunoștință.

       Mâinile sale lungi m-au îmbrățișat atunci cu ale lor călduroase mișcări și m-au prăbușit înapoi în marea moale de așternuturi, ca mai apoi să mă scufunde cu totul sub valurile albe ale unui subțire cearceaf, până la piscurile umerilor mei firavi. Atunci am cugetat să-mi rostogolesc ochii umeziți de strălucirea emotivității mele topite, peste silueta lui Nalbert. Peste chipul său luminos stropit de umbrele difuze ale nopții. Peste acele irisuri spălăcite de luciul unei licăriri pictate în calda lumină a umanității.  Peste sufletul său aurit, care veghea de acolo ascuns în neantul acelei cenuși.

      Peste scânteia din acele adâncuri care avusese drăgăstoasa bunătate  de a mă dezgheța din ale mele frici și a-mi șterge stacojiile lacrimi ale suferinței.

       Mi-am ghemuit ochii secunde bune, în interiorul ființei din fața mea, căci încrederea pe care el mi-o ceruse cu câteva minute în urmă, evada atunci cu desăvârșire din inima sa, copleșindu-mă cu un val uriaș de dulce siguranță. Însă Nalbert, n-a stat pe vecie lângă patul meu, ca să mă încânte cu simplele sale gesturi compasionale, ci s-a afundat cu pași domoli, în bezna încăperii spre ușă. Un gol nemilos mi s-a adâncit atunci în suflet, suflându-mi cu o pală rece de vânt, sentimentele dogoritoare. Mi-a perforat profund siguranța amelioratoare. Și mi-a lăsat gustul amar al spaimei, să-mi evadeze interiorul slăbit.

      Însă mă străduiam să înțeleg cu gândurile sfâșiate că acel moment nu putea ține o veșnicie, căci și soarele său era nevoit să apună, sub amurgul silit al nemilosului timp fugar.

      Înainte de aș învălui întreaga prezență în dispariție, bărbatul și-a  încetat drumul spre ușă, câteva clipe. Apoi și-a aruncat ochii de argint, spre barda mea care zăcuse până atunci, lângă șifonier, neobservată de a sa atenție. Cutezarea m-a împins cu duritate să mă foiesc, ca un pește prizonier pe uscat, în brațele cearceafului și să sap cu privirea înțepenită în observare, dezamăgirea ce se scurgea pe fața lui Nalbert, mascată de întuneric. Deșii mintea îmi era atât de necoaptă, m-am lovit în ale sale sentimente scufundate în revoltă sufletească.

       M-am lăsat învăluită de indignarea nedreaptă din amărăciunea sa și am cugetat să gust din aceeași durere, care mi-a sfârtecat interiorul, în acel moment când totul s-a năruit, odată cu un geamăt de lemn vechi.

        — Mâine, la răsărit, o să reparăm tot ce a mai rămas stricat, murmatul încet dar plin de hotărâre, al bărbatului a sfârșiat perdeaua de întuneric a tăcerii și mi-a pătruns în suflet, cu toată căldura cuvintelor sale.

        Apoi vocea lui Nalbert s-a risipt, ca un fulg de zăpadă topit de umezeala pământului, în abisul liniștii și freamătul emoției mele arzătoare din interior. S-a lăsat dusă de graiul pașilor săi, risipiți în macabrul ecou al beznei, pierzându-și esența dulceagă în adâncitura firavului meu suflet, dezmierdându-l cu uscăciunea toridă, a adâncitei sale promisiuni. Apoi m-a lăsat să mă prăbușesc în toropeala somnului, sub compania cântecului său  de dulce speranță.