Cu ochii fixând oglinda, îmi aranjez frumos coafura și-mi zâmbesc în mod încurajator. Astăzi va fi prima zi în care-mi voi cunoaște noii colegi de muncă, precum și restul responsabilităților pe care am ales de bună voie să le îndeplinesc după plecarea tatei. Dar totuși, nu simt nici cea mai mică urmă de nemulțumire în legătură cu această hotărâre. Sunt mulțumită de alegerile făcute în urmă cu doi ani, așa că nimeni și nimic nu mă poate întoarce din drum. 

          Sunt și voi fi mereu recunoscătoare cerului și lui Allah pentru toate cele pe care le am. Deși amintirile mă lovesc brutal, precum un tsunami ieșit total de sub control. Dar, eu sunt totuși conștientă de responsabilitatea mea cea mai mare. Trebuie și am nevoie să rămân în preajma familiei mele. Astfel că, deși-mi mușc involuntar obrazul drept, mă voi ridica din nou. Exact ca și când trecutul nici n-ar fi existat. De parcă aș fi renăscut din propriile greșeli. Ca și cum totul n-ar fi fost decât un vis îndepărtat, lung și intangibil pentru mine.

          Dreptatea reprezintă binele ce întruchipează focul din mine! 

          O meserie ca cea pe care o voi obține în ciuda pasiunilor mele, este dificil de obținut. Dar în același timp, e și suficient de puternică și dificilă de-ntreținut de către o persoană obișnuită. Însă, nu și pentru mine. Eu sunt fiica familiei mele. Deci, sunt puternică. Hotărâtă. De neclintit. Imprevizilă. Încrezătoare în Drepturile Omului. O adevărată familistă, și în același timp suficient de încăpățânată cât să știu ce vreau, pentru ce, cum și cât să lupt. Și mă găsesc mereu cu armele pregătite pentru a porni la război în orice secundă. Îmi trec mâna prin părul lung și negru ca pana corbului, pe care l-am prins într-o lejeră coadă de cal și-mi amintesc promisiunea făcută bunicului în acea zi.

           „Nimeni nu va distruge familia aceasta, Dede. Voi fi avocat, dacă asta îți dorești!"

          Promisiune, care a schimbat totul. Decursul vieții mele la acel moment. Viitorul incert și plin de obstacole pentru o familie de fete, abandonată de un tată care a ales ce era mai bine pentru sine la un anume moment al vieții sale la fel de plină de obstacole și ură ca pentru oricare alt avocat. Sau, cel puțin aceasta este povestea pe care Dede ne-a oferit-o mereu, atunci când întrebările copilăriei deveneau mai mult decât suportabile.

          Apăs un buton la întâmplare al telefonului personal aprinzând ecranul care-mi indică faptul că trebuie să mă grăbesc dacă nu vreau să întârzii – din nou, datorită mamei și-a surorii mele care ar face mereu aproape orice să mă-mpiedice în a-mi continua studiile, doar pentru a le ajuta la magazin. Și atunci când observ că timpul meu se scurge parcă mai repede decât nisipul din clepsidra din dormitor, îmi arunc nervoasă ochii ca noaptea peste cap. Dar nu spun nimic – iarăși, ci mă concentrez pe a grăbi acțiunile mele pentru plecarea către Academie.

          Am obținut șansa de a intra la Özyağcılar Millitary Accademy, foarte greu și a fost o muncă mai mult decât asiduă și obositoare. Dar cu mult curaj, determinare și știință, am obținut unul din cel mai mari punctaje al membrilor acceptați. Și astfel, am atins cumva primul obiectiv al țelurilor fixate întru deținerea celei mai mari titulaturi promise și dorite din secunda în care Dede s-a îmbolnăvit. Astfel, ridicându-mă din fața oglinzii micuțe de machiaj, mă rotesc scurt pe călcâie și trag cu forță aer în piept, de parcă acesta ar fi pe cale de dispariție, iar eu sunt pe punctul de a-mi pierde nu doar șansa la oxigen, ci și cea la viață.

     „ O să fiu cea mai bună din cadrul Academiei, Dede! Promit!" rostesc cu voce tare, și-agăț curajoasă geaca din fâș negru de pe pat. Apoi, cu pași mari și simțindu-mi inima bubuind literalmente în corpul firav de parc-ar dori să iasă urlând promisiunea făcută, mă-ndrept către ieșire. Las ușa dormitorului deschisă și-apoape că alerg către parter pe holul micuț, îngust și totuși întunecat al casei pe care am reușit s-o închiriem acum câteva săptămâni. Și asta, doar datorită dorinței uriașe a mamei și surorii mele de-a avea o casă ceva mai spațiosă, luxoasă și elegantă decât cea pe care Dede ne-a lăsat-o moștenire.

         Brusc, simt vibratoul telefonului de care am uitat cu desăvârșire în buzunar și mă opresc la nici cinci pași distanță de camera mea. Îmi dau scurt ochii peste cap, dar scot totuși aparatul subțire și alb din geacă. Un zâmbet sincer și scurt îmi acaparează colțul buzelor, fotografia celei mai bune prietene tronând împărătește pe ecranul din sticlă al aparatului din mâna mea. Mici imagini grăitoare cu începutul prieteniei noastre îmi traversează scurt mintea, iar eu trasez linia de „Acceptare Apel" de pe ecran, cu degetul și răspund la apelului acesteia.

     — Sunt așa de entuziasmată, Zeyno, că nici măcar nu știu dac-o să pot ajunge la timp! îi spun fetei cu părul colorat în ușoare nuanțe de mov și-o aud chicotind.

          Și chiar așa mă și simt. E de parcă milioane de emoții pozitive – ciudate, dar totuși pozitive , îmi străbat cu putere fiecare colțișor de suflet, iar eu mă simt de parcă sunt pe cale să zbor și totuși mi-e teamă să nu pierd altitudine. Exact ca-n ziua luării deciziei de a mă retrage din pasiunile mele. Ca în momentul în care Dede mi-a cerut să îi promit că adevărul și dreptatea vor trona întotdeauna peste orice și oricine în viața mea.

     — Vei ajunge, kızım! spune glasul ei vesel și plin de curaj. Am încredere în tine, îți amintești? spune din nou, iar eu expir cu putere.

          Nu-mi amintesc să mă fi simțit vreodată atât de presată de ceva, ca acum... La naiba! Nici măcar nu cred că am simțit vreodată frică și curaj deodată, așa cum simt acum. Însă, recunosc că în același timp mă simt bine. De parcă ceea ce fac acum, nu ar fi deloc greșit. Ca și când îndeplinesc și-o dorință ascunsă de-a mea, nu doar a lui Dede. Și zâmbesc.

     — Știu, Zeyno! exclam mândră că am reușit să cunosc o fată atât de simplă, curajoasă și iubitoare ca ea, în ciuda meseriei dure pe care o practică. Mulțumesc din inimă, draga mea prietenă! mărturisesc fericită, simțind cum, exact ca de fiecare dată când vorbim, bătăile accelerate ale inimii mele încep a slăbi din intensitatea pulsațiilor lor.

      — Doar ai grijă să nu faci vreo prostie și totul va fi bine la interviu. În regulă? zice ea, ușor îngrijorat, pașii săi dându-mi de înțeles că se găsește în mers.

     — O să fie bine, Zeynep! spun, deși o mint cu desăvârșire. – Lipsa de încredere în mine, deprinsă acum mulți ani în urmă, a reușit să-mi mascheze prezentul, viitorul și totdată, curajul de a vedea dincolo de limitele impuse de mama și sora mea. Chiar dacă, emoțiile mă-ndeamnă să sper că cel ce-o să-mi ia acest interviu nu o să fie Feyyaz bey! îmi sfârșesc discursul emoțional și-o aud oftând scurt.

     — Încetează să mai crezi despre tine că nu vei reuși, Hayat! spune glasul ei blând și totuși impunător. Feyyaz bey e un domn în adevăratul sens al cuvântului. În plus, tu ești o fată extraordinară și vei vedea. Chiar și decanul te va susține! își sfârșește ea discursul, eu ciocnindu-mă de cineva în drumul meu către scările ce duc la parter.

         Confuză, fac doi pași în spate păstrând telefonul la ureche. Ca ridicându-mi privirea la auzul oftatului epuizant parcă al surorii mele, să simt ca și când ziua mea nici că ar putea să devină mai bună. Și nu vreau să par o soră rea, dar prin prezența lui Hayal în fața mea acum, simt de parcă totul se va sfârși. Începând cu buna mea dispoziție.

     — Nici măcar nu știu de ce vrei să fii academiciană, când nici măcar nu vezi pe unde calci! spune glasul ei subțire, blonda frecându-și apăsat creștetul capului.

          Și vă mărturisesc cu mâna pe inima că eu nici măcar nu înțeleg de ce îmi vorbește astfel. Suntem surori, nu dușmance. De ce se poartă în acest fel, ca și când cea vinovată de ciocnire aș fi eu? Și de ce pare mereu că mă ceartă, iar mama că-i ține partea, deși și eu îi sunt fiică?

          La naiba! De ce sunt atât de mult necunoscute în viața mea?!

     — Îmi pare rău, Hayal! spun cu glasul stins, lăsând ușor telefonul să-mi alunece pe lângă corp.

     — Hayat, ce s-a auzit? Ești bine? Alo? Hay_ , e tot ceea ce mai aud și deja știu.

          Zeynep a auzit totul și deja știe ce se petrece acasă. În plus, nu e nici ca și când ar plăcea-o foarte tare pe sora mea mai mică. Și acest lucru se datorează strict comportamentului ușor sălbatic al blondei către oricare persoană mi se apropie. Cred eu.

     — Îți pare, pe naiba! spune blonda pe un ton răstit, forțându-mă să întorc telefonul cu ecranul în jos, coborându-mi rușinată privirea.

          Și deși îi văd pașii rotindu-se rapid pe călcâie, simțind-o cum se șterge practic de mine părăsind holul micuț, totuși aleg să nu reacționez. Am învățat de la Dede să ignor tot ceea ce mă supără, chiar dacă acel „ceva" , de cele mai multe ori, este reprezentat de Hayal. Și mama. Știu că e și vina mea, la fel cum e și a ei. Eu eram atrasă de telefon mai mult decât să acord importanță la ceea ce fac, iar Hayal are dreptate. Viața din afara familiei îmi distrage mult prea mult atenția și am nevoie să fac ceva de urgență, dacă vreau să salvez familia.

Mini Dicționar turco-român

— dede : Bunic

— kızım : fata mea / formă de adresare des întâlnită în Turcia între prieteni

— bey : domn, formă de adresare politicoasă către un bărbat gradat