Capitolul 4
Pătura aurie se potrivea ca o mănușă peste corpul ce părea inert, întins pe canapeaua de culoare gri din livingul înghesuit. Apartamentul nu era destul de spațios și toate obiectele, deși erau puține, îl făceau să pară și mai mic. Atât mobilierul cât și parchetul erau în nuanțe de alb și gri creând privitorului o senzație ștearsă, anostă, tristă, de parcă s-ar fii aflat într-un spital. Totul era aranjat perfect, amețitor de ordonat ceea ce aprofunda melancolia în care se afunda Bill de fiecare dată când își petrecea serile în propria casă. Îi plăcea acea senzație doar în momentul în care găsea puțin timp pentru a-și înșira gândurile pe foaie, scriind în jurnal, sau când doar privea în gol zeci de minute fără să aibă vreo reacție.
Însă, în acel moment, se simțea ca o bombă cu ceas și universul părea că voia cu disperare să-l facă să explodeze. A aruncat o ultimă privire către prietenul său care dormea adânc și s-a întors în dormitor hotărât să-și continuie somnul care a dispărut complet în momentul în care ochii lucioși și plini de lacrimi ai soției sale l-au privit cu dispreț.
- Mereu va fii vorba de familia asta, nu? Îl întrebă ea în șoaptă, într-un final.
Bill răsuflă încercând să-și controleze emoțiile.
- Știi ceva? Nu e nevoie să răspunzi, știu deja răspunsul.
Hellen s-a ridicat de pe pat îndreptându-se către șifonier, aruncând prin toată camera cu hainele lui Bill, ceea ce a făcut ca răbdarea acestuia să ia sfârșit.
- M-am săturat de toate astea, m-am săturat de tine, de el, de ea și de coșmarul ăsta!
Țipetele lui Hellen au devenit mai puternice de parcă ar fii venit din adâncul plămânilor, alături de lacrimi amare. Durerea din sufletul ei o ardea mult prea tare, iar tot ce făcea Bill era să intensifice acea durere. Certurile între cei doi erau rare pentru că Bill reușea cumva să-și păstreze calmul de fiecare dată sau de multe ori ajungea acasă mult prea târziu, găsind-o pe Hellen deja dormind. Știa că singura modalitate de a câștiga o ceartă este să o eviți așa că el o evita pe ea cât de mult putea. A avut bune perioade în care a încercat să-i acorde o șansă, să treacă mai departe întemeiându-și propria familie, însă de fiecare dată se simțea mai gol și mai nefericit și tot ce făcea Hellen era să pună accent pe acel sentiment de pustietate deoarece îi amintea tot timpul de ea, femeia pe care nu a încetat niciodată să o iubească cu toată inima.
Era o altă seară în care Bill savura un pahar de vin, pe balcon, privind stelele. Hellen era plecată la una din surorile sale și avea să se întoarcă a doua zi așa că Bill se putea bucura din plin de liniștea casei sale. Câteva lumânări aprinse în jurul său îi luminau calea către împlinire deoarece mâna lui scria liberă versuri în jurnalul verde. Era secretul lui, nici măcar Dean nu știa de el. Acolo îi închina ei cele mai dulci cuvinte, declarându-i dragostea eternă. Poeziile sale erau fără noimă, fără rimă sau muzicalitate însă pentru el, toate acele cuvinte aruncate însemnau mult mai mult: legământul sfânt pe care jurase să nu-l încalce vreodată. Inspira adânc aerul rece al nopții pentru a se cufunda în liniștea orașului sub privirea stelelor ce îl păzeau de pe cerul senin. Și-a dres glasul, după un timp îndelungat în care mâna sa a continuat să jongleze cu literele albastre, pregătit sufletește pentru momentul preferat din acel ritual.
- "Să mă lași să-ți fiu păcat
Crucea să ți-o port,
Să-ngrop durerea ta
în trupul meu cel mort.
Să-ți fiu floare și coroană
Să mă porți mândru aș vrea!
De-ar fii să rămân un nimeni,
Aș rămâne-n fața ta!
Să mă pedepsești aspru
ca pe-un om nenorocit
Să mă porți astfel cu tine-n gând
suflet neprihănit.
Și de-ar fii să-mi vorbești
suav să-mi cânți
M-aș închina, zeița mea!
Păcatul să mi-l ierți.
M-am născut să-ți fiu urmaș,
cenușă o să mă prefac
Când vei auzi strigătul din ochii mei
Atunci când plâng și tac."
Vocea îi era joasă, ușor îngroșată, iar interpretarea versurilor i se părea spectaculoasă. Era mulțumit de capodopera lui deși uneori nu înțelegea sensul acelor cuvinte ci doar scopul lor. Însă nu era singurul care avea acea nelămurire.
- Bill...
Un zgomot înfundat i-a distras atenția, ceva asemănător cu contactul unor bagaje cu podeaua. Și-a întors privirea descoperind sursa fiind șocat de acea prezență nedorită care nu avea nici un motiv să fie acolo.
- Nu pot să cred! În tot acest timp, te-ai gândit la ea. Ai trăit pentru ea, lângă mine! M-ai mințit, nu ai lăsat-o să plece...
În vocea ei se putea remarca o dezamăgire profundă, însă Bill a rămas nemișcat.
- Tu nu trebuia să fii aici.
Mâinile sale s-au împreunat la nivelul pieptului, privind-o absent în timp ce Hellen a rămas în aceeași poziție.
- Asta e tot ce poți să-mi spui? Nici o explicație, o scuză?
Bill a ridicat din umeri indiferent. Era unul din momentele în care prezența soției sale îl irita punându-i la încercare răbdarea și calmul. Hellen s-a așezat pe canapea îngropându-și capul în palme, plângând.
- Mi-ai decis destinul obligându-mă să joc un rol în teatrul tău de doi bani doar pentru că durerea ta a fost mai presus de orice limită umană. Mi-ai tranșat inima de parcă ar fii o bucată de carne neînsemnată.
Bill ignoră discursul ei considerându-l ca fiind simple aberații și trânti zgomotos ușa balconului. Din acea seară nu s-a mai ferit de Hellen atunci când simțea nevoia să-i recite poezii frumoasei iubite imaginare, Lilly. Tot de atunci, Hellen a știut că nu o va înlocui niciodată pe ea, iar relația lor nu se baza nicidecum pe iubire.
Sătul de reproșurile lui Hellen și de amintirea sufocantă a acelei nopți, Bill a părăsit apartamentul încercând să uite ceea ce tocmai se întâmplase și să se concentreze strict asupra ordinelor pe care urma să le primească. A coborât în grabă scările urcând în mașina învechită pe care o avea. Radioul era stricat așa că doar traficul îl mai putea scoate din acea stare.
Telefonul îi sună exact în momentul în care a ajuns în parcare, pregătit să preia mașina de serviciu din perimetrul privat al complexului în care își avea biroul șeful său.
- Bună dimineața, domnule Clifford! În câteva minute voi fii în fața biroului dumneavoastră, aștept indicațiile.
- Bună dimineața, Bill! Ai ajuns devreme astăzi, apreciez. Vreau să îmi aduci mapa neagră din sertarul de sus al biroului etichetată cu numerele 2707|C. În cât timp crezi că ajungi?
Bill a aruncat o privire rapidă asupra ceasului de la mână pe care îl primise cadou de la Hellen pe data de 5 noiembrie, ziua lui de naștere.
- În jur de douăzeci de minute.
Aruncă telefonul înapoi în lăcașul buzunarului și se îndreptă spre biroul lui Ethan. Bill era omul său de încredere și probabil singurul angajat pe care îl plăcea. Ethan era cunoscut din cauza poziției sale bune în rândul firmelor de avocatură și era familiarizat cu numele său dinainte să lucreze în favoarea lui. Imediat ce a descoperit anunțul în ziar pentru postul de șofer al îndrăgitului avocat, a sunat sperând ca destinul să fie de partea lui. Interviul a fost scurt, la obiect și victorios pentru tânărul Bill. Ceva timp mai târziu, Dean și-a făcut apariția în viața lui Ethan la sugestia lui Bill prezentântu-l ca o persoană pe care o văzuse doar de câteva ori în viața lui, dar despre care auzise multe. Ceea ce nu știa Ethan era faptul că își angajase proprii călăi căci Bill și Dean erau hotărâți să-l deposede de toate proprietățile și aveau să o făcă curând.
Ușa din metal era întredeschisă, semn că cineva a ajuns înaintea lui acolo lucru care i se părea suspect. Era oricum prea devreme. Se înarmă cu răbdare și înaintă pe coridoarele reci până când a ajuns în dreptul ușii pe care scria SECRETARIAT unde a bătut sfios de câteva ori. Nu a primit nici un răspuns și se părea că nu era nimeni dincolo de poarta de lemn deoarece descoperi că era încuiată după ce apăsă clanța. Se încruntă pesemne că situația începea să îl irite deși era un om foarte calm și înțelegător de obicei. Poate situația de acasă îi făcea ca acele virtuți să se risipească puțin câte puțin în bătaia aspră a trecerii timpului.
Se îndreptă spre biroul lui Clifford în timp ce căuta cheia potrivită printre celelalte pe ce care le avea agățate de un breloc în formă de copac, din metal argintiu. Niște zgomote venite din înăuntrul biroului i-au atras atenția. Câteva înjurături se auzeau rostite de o voce subțire, feminină, răsărite dintr-o minte clar bărbătească. Intensitatea urii din spatele lor îl făcea și pe Bill să se întrebe de unde le învățase persoana respectivă și cine mai exact se afla la acea oră într-un loc în care trebuia să fie numai și numai el.
A deschis ușa încet cât să poată analiza încăperea și descoperi o silută subțire, cu picioare lungi și frumos conturate, ce stătea cu spatele către el și cu atenția asupra biroului. Probabil căuta ceva. Bill își aranjă costumul și tuși fals.
- Vă pot ajuta cu ceva? rosti batjocoritor.
Femeia s-a speriat, tresărind ca arsă și s-a întors cu privirea către Bill, încercând să pară sigură pe ea ca și când nu ea era intrusul, ci el.
- Cred că eu vă pot ajuta, poftindu-vă afară din acest birou. Programul de lucru începe abia de la ora nouă, iar domnului Clifford nu îi place să primească vizitatori neanunțați.
Bill a dat drumul unui râs zgomotos în timp ce palmele sale au alunecat în buzunarele pantalonilor perfect apretați, sprijindu-se de tocul ușii.
- Domnișoară, dacă îmi permiteți, cred că dumneavostră sunteți cea care a venit neanunțată și mai mult decât atât, ați încălcat conduita invadând un spațiu personal, la o oră nescorespunzătoare și într-un mod ilicit. Dacă v-aș adresa acea întrebare referitoare la modul în care ați reușit să intrați în această încăpere, ce mi-ați răspunde?
A făcut un pas către ea, apoi încă unul, din ce în ce mai sigur pe el emanând în jurul său sentimentul de control asupra situației. Nici ea nu a fost mai prejos, menținând contactul vizual chiar dacă îi ochii săi se citea o oarecare teamă. Până la urmă, cine era acest bărbat?
- În calitate de secretară a domnului avocat, nu am nici o obligație să vă ofer informații cu privire la prezența mea autorizată aici. Cred că dumneavoastră sunteți cel care ar fii îndreptățit să dea explicații sau, mai bine, să părăsiți incinta și să vă întoarceți în timpul programului, cu aprobarea domnului Clifford. Altfel mă văd nevoită să chem paza.
Acea atitudine sfidătoare îl incita pe Bill ceea ce l-a făcut să se aproprie la o distanță aproape invizibilă de aceasta. Părul de o nuanță portocalie îi era strâns într-o coadă perfectă, iar ochii maronii erau evidențiați de machiajul discret de culoarea pielii, accentuat de o linia subțire a tușului. Buzele pline formau o linie dreaptă.
- Nu cred că este cazul unor prezentări de esență personală, însă sunt aici în calitate de șoferul și confidentul lui Ethan Clifford, cu aprobarea și înștiințarea lui, bineînțeles. Acum, domnișoară, te rog să părăsești încăperea deoarece îmi stai în drum și nu vreau să fiu așteptat.
Ochii femeii s-au mărit de uimire. În sinea ei știa că un protest nu ar fii fost potrivit deoarece denota neprofesionalism. Aranjă repede documentele de pe birou din care luă câteva și părăsi biroul imediat ce îi aruncă lui Bill o ultimă privire disprețuitoare. Trânti ușa în urma ei, iar Bill pufi ușor amuzat. Așteptă câteva secunde pentru a fii sigur că femeia nu avea să se întoarcă și căută cheia seifului care era agățată în spatele unui tablou. A introdus cheia în seif întrebându-se dacă domnișoara secretară a găsit ceea ce căuta sau ce căuta, de fapt, atât de disperată încât limbajul ei era așa colorat. Poate era ceva urgent sau poate că Ethan nici măcar nu știa de prezența ei acolo în acea dimineață. Nu era treaba lui așa că ignoră acel eveniment pentru moment.
Găsi, într-un final, dosarul pe care erau înscripționate cele menționate de Ethan. Curiozitatea l-a împins să îl deschidă, însă rațiunea l-a împiedicat. Poate nu era ceva atât de important încât să fie secret, altfel Ethan ar fii luat personal acele documente. Se așeză pe scaun, analizând situația, apoi aruncă un ochi peste celelalte dosare care erau așezate în ordine alfabetică în seiful ascuns în compartimentul biroului masiv. Cel din mâna sa nu părea diferit față de celelalte și nici special. Toate erau confidențiale, asta o știa sigur, avea aceeași culoare și aproape aceeași grosime. Privirea i-a fost captată de micul tablou de pe birou ce înrăma o femeie tânără, frumoasă cu chipul învăluit de șuvițele negre în bătaia unei adieri de vară, probabil. Lăsă dosarul deoparte luând în mâna sa obiectul de la care nu își putea lua privirea. Buzele colorate de un ruj maroniu erau arcuite într-un zâmbet pe care îți era, parcă, drag să îl privești, dezvăluind o dantură albă, perfectă, iar în ochii ei se citea fericire, bucurie, împlinire. Umerii păreau înveliți de o bluză albă, culoarea purității, iar pe fundal se puteau observa doi pescăruși ca două puncte albe pe un cer senin și albastru. Acel chip i se părea atât de cunoscut lui Bill. A închis ochii și mintea lui s-a luminat.
- Nu se poate! exlamă mai mult pentru sine.
Vocea lui Dean a apărut ca un ecou, din nicăieri, șoptindu-i să deschidă dosarul. Cu rama încă între degetele lui, a deschis dosarul, negăsind nimic interesant. Câteva schițe ce păreau a unei viitoare case destul de luxoase, câteva numere de telefon fără vreo informație referitoare la apartenența lor și multe hârtii albe, nescrise. Era dezamăgit și se pregăti să renunțe când ultima pagină i-a atras atenția. O poză cu aceeași femeie, o semnătură și un nume: Clara Tores. Atât a reușit să memoreze deoarece un ciocănit s-a auzit și ușa s-a deschis apoi, iar Bill a închis repede dosarul și, implicit, seiful încercând să nu pară surprins.
- Doriți o cafea, domnule...?
- Bill Russel și nu, nu doresc. Mulțumesc, dar mă grăbesc.
Încuie seiful luând cu el dosarul și cheia.
- Și dumneavoastră vă prezentați ca? o întrebă când a ajuns în dreptul ei.
- Avery Noah, îi spuse aceasta.
Bill încuviință, părăsind în fugă incinta. Avery... avea de gând să țină minte acel nume ce i-a stârnit interesul.
Bạn đang đọc truyện trên: AzTruyen.Top