~ALI~

„Curaj. Acesta este cuvântul care defineşte ceea ce suntem."

***

Câţi dintre acei oameni poartă steagul patriei pe piept? Câţi dintre ei au devenit martiri în această luptă crâncenă? Mulţi. Suntem învăţaţi să ţinem capul sus, oricât de mult ar durea pierderea unui camarad. Furia te copleşeşte, îţi strângi arma între degete şi te ridici având ochii inundaţi de lacrimi, dar pe care nu ai voie să le verşi. El stă întins pe pământ, ţinând o mână pe steagul de pe piept, iar pe cealaltă o lasă căzută între palmele unuia dintre colegi. 

Îl priveşti cum repetă "Fraţii mei, voi deveni martir."  ştiind că acestea vor fi ultimele cuvinte pe care le vei auzi din gura lui. Observi ochii săi fixaţi în dreptul tău, cerându-ţi binecuvântarea, îngheţi pentru câteva secunde, apoi te prăbuşeşti în genunchi lângă el. Îi apuci palma şi îi promiţi că vei avea grijă de familia lui şi că toţi teroriştii pe care îi vei ucide vor fi în memoria lui. Atunci soldatului îi înfloreşte un zâmbet şters, ştiind că va lăsa în grija comandantului său totul, după care inima încetează să îi mai bată. 

Îţi spui că moartea lui este vina ta, că tu ai condus echipa şi nu ai putut să îi aduci pe toţi acasă pe picioare. Unul dintre ei va ajunge între patru scânduri, acoperite cu steagul ţării, dus pe umeri de colegii săi. Va urma înmormântarea, la care va trebui să fii prezent, să îi explici soţiei sale de ce el a venit ca un martir şi nu tu. Te uiţi în ochii ei şi nu îţi găseşti cuvintele. Într-un final va izbucni în plâns, iar tu o vei îmbrăţişa, încercând să îi alini durerea. O vei vedea apoi stând lângă sicriu, suspinând încet, dar tu o vei auzi, deşi în jur este gălăgie. 

La sfârşit vei rămâne cu mâna lipită de crucea cu numele său pentru câteva momente, în sufletul tău începând să apară îndoieli cu privire la deciziile luate. Va trece o zi, o săptămână, dar tu vei continua să îi vizitezi mormântul. Este primul martir aflat sub comanda ta, te vei obişnui să duci în spate moartea camarazilor, vei învăţa să trăieşti cu asta.

***

Astăzi, ca în fiecare dimineaţă, îmi privesc reflexia în oglindă şi mă învinovăţesc. Va trece, ştiu asta. Mă întorc spre uşă şi păşesc în ritm alert în hol, unde echipa era prezentă, aşteptând ordinele. În momentul vederii mele, toţi iau poziţia de drepţi, salutându-mă.

- Domnule comandant! strigă toţi în cor.

- Relaxaţi! zic eu, trecând printre ei spre baza de operaţiuni. Ei în urma mea, cu paşi grăbiţi îşi şoptesc unul altuia. Îi aud şi mă opresc brusc. Ateş! 

- Da, domnule comandant! 

- Dacă ai ceva de spus, vrem să auzim cu toţii, spun, aruncându-i o privire serioasă.

- Sunteţi bine, domnule? mi se adresează el, ceilalţi, fixându-şi ochii pe expresia feţei mele.

- Da sunt bine. Am pierdut pe unul dintre ai noştri, dar războiul este încă acolo şi trebuie să ne concentrăm pe asta, replic eu, apoi mă întorc şi îmi continui drumul, auzind paşii lor în urma mea. Intrăm în încăperea imensă, care avea de jur împrejur birouri cu calculatoare la care lucrau soldaţi, iar în mijloc se afla o masă, lângă care stătea comandantul major Emin. 

- Luaţi loc, spune el, aşezându-se în capătul mesei. Ocupăm şi noi câte un loc, apoi începe să ne spună detaliile noii misiuni. El este Hasan Soluk, unul dintre liderii grupării teroriste. Avem informaţii că va ataca unul dintre aceste trei locuri cu atentatori sinucigaşi. 

- Nu avem o locaţie sigură? întreabă Savaş, atrăgând privirile asupra lui.

- Nu. Oamenii noştri lucrează la asta. Ateş, vreau să vorbeşti cu informatorii tăi şi să încerci să afli locaţia lui Hasan. Ia-i pe Cahit şi Bariş cu tine.

- Da, domnule, spune el. 

- Până vom afla unde şi când va fi atacul, toţi trebuie să fim în alertă. Restul vreau să mergeţi în tabăra refugiaţilor şi să îi ajutaţi pe oamenii noştri să gestioneze situaţia, adaugă comandantul major, apoi se ridică brusc, acelaşi lucru făcându-l şi noi. La treabă! spune autoritar, apoi iese din încăpere.

Ne îndepărtăm de masă, după care ieşim şi noi în urma lui pentru a executa ordinele. Dau să merg spre coridorul dinspre ieşire, însă sunt oprit de unul dintre soldaţi. Este Cahit, unul dintre cei mai vechi şi buni soldaţi pe care i-am întâlnit. Mă întorc spre el, observând o tristeţe apăsătoare în ochii săi. 

- Domnule comandant, replică el, ferindu-şi privirea, soţia mea trebuie să nască în câteva zile şi...

- Vei fi lângă ea, îl întrerup, văzând cum îşi ridică capul şi un zâmbet larg îi acaparează faţa. Este un moment important pentru voi.

- Este domnule. Va fi foarte fericită să audă asta, zice Cahit, apoi porneşte în urma celorlalţi, lăsându-mă singur pe coridor. 

Mă îndrept spre dormitorul meu pentru a mă pregăti de plecare, gândul hoinărindu-mi aiurea. Trec pe lângă camerele celorlalţi, fiind mândru de aceşti viteji camarazi, care şi-ar da viaţa pentru popor. Luptăm umăr la umăr, încredinţându-ne viaţa unul celuilalt. Încasăm gloanţe unul pentru celălalt. Plângem împreună pentru necazul unuia dintre noi. Aici nu mai suntem simpli soldaţi, suntem fraţi. Legătura formată este mult mai puternică decât cea de sânge, făcându-ne să sărim în faţa armei fără a ne gândi la faptul că am putea muri. 

Deschid uşa dulapului, iar poza lipită pe interiorul ei îmi atrage privirea ca un magnet. Era chipul ei acolo, balerina mea. Iau fotografia în mână, fixându-mi albastrul ochilor pe faţa ei. Părul îi cădea peste umeri, iar zâmbetul era unul inconfundabil. Îmi amintesc primul ei spectacol. Am alergat un oraş întreg pentru a o putea vedea performând ca balerină. Mişcările ei delicate şi emoţia din privire mă făceau să mă pierd în realitate. Acum tot ce mi-a mai rămas de la ea sunt pozele cu noi şi acest lanţ cu o aripă de înger. Ce ironie. Port aripa unui înger la gât, dar mă aflu într-un iad imens. Revin la realitate şi pun poza la loc, apoi ies din nou pe hol.

- Sunteţi gata? 

- Da domnule! spun camarazii mei, după care ne despărţim pentru a ne îndeplini misiunile. 

Eu împreună cu Can, Mert şi Savaş mergem în tabără pentru a-i ajuta pe ai noştri să facă faţă valului de refugiaţi, care nu încetează să apară, neştiind că aici aveam să dau nas în nas cu trecutul meu. Ajunşi la intrare, salutăm soladaţii, care păzeau locul, apoi ne împrăştiem la corturile amenajate. Înaintez printre oameni, fiind totuşi în alertă pentru orice mişcare suspectă. Controlat de atenţia cu care priveam fiecare mişcare a celor aflaţi acolo, simt o lovitură uşoară în spate. Mă întorc şi observ la picioarele mele o minge. O ridic şi zăresc un grup de copii, care se uită la mine, cerându-mi din priviri singura jucărie pe care o aveau. O fetiţă se apropie de mine, timidă şi când ajunge în dreptul meu se opreşte brusc. Mă aplec spre ea, acum având ochii la acelaşi nivel cu ai ei.

- Cum te numeşti? o întreb, iar ea se făstâceşte ruşinată.

- Zehra, răspunde ea, legănându-se dintr-o parte în alta.

- Uite, îi întind mingea, însă ea face un pas în dreapta şi începe să alerge, stârnindu-mi curiozitatea. 

Mă ridic şi îmi rotesc trupul în direcţia spre care o luase fetiţa, respiraţia fiindu-mi tăiată de chipul acelei femei spre care se îndreaptă fata. Ce caută ea aici? Ultima dată o văzusem în Ankara după acel atac terorist în care inima şi fericirea au murit. Trag aer în piept, fiind conştient că nu pot evita la nesfârşit întâlnirea cu ea, mai ales dacă va lucra în această tabără. Păşesc spre cele două, având un gol în stomac şi controlându-mi furia, ce îşi făcea loc în întreg corpul. În momentul în care mă zăreşte pur şi simplu încremeneşte, ţinând mânuţa copilei. Îi dau mingea fetei, iar ea pleacă să se joace, lăsând tăcere în urma ei. 

- Ce cauţi aici? o întreb, analizând-o.

- Aici lucrez, răspunde femeia, împreunându-şi mâinile la piept, moment în care las furia să iasă la iveală într-o doză mică.

- Ai venit să omori şi alţi oameni? mă răstesc către ea.

- Încă mai susţii că eu am omorât-o? Ştii foarte bine că starea ei era critică şi că nu ar fi supravieţuit, se apără ea. Am făcut tot ce se putea. Îmi pare rău pentru pierderea ta, zice femeia, intrând în cort, urmată de mine.

- Uite, spun trăgând aer în piept, îmi pare rău. Ştiu că ai făcut tot ce ţi-a stat în putinţă. Dar de câte ori te văd îmi amintesc chipul ei, adaug, rezemându-mă de masă.

- Este în regulă, îţi înţeleg durerea. Cu timpul va trece.

- Poate... Poate nu.

- Trebuie să îţi dau ceva, grăieşte ea, începând să caute prin poşetă. După câteva secunde scoate mâna din interiorul genţii şi vine spre mine. Îmi întinde palma în care se află un lănţişor. Este identic cu al meu. 

- Unde l-ai găsit? o întreb, luându-l din palma sa.

- Înainte să moară, mi-a dat acest lănţişor şi mi-a spus că trebuie să ajungă la tine. Te-am căutat, dar ai dispărut imediat după vestea morţii ei, aşa că l-am păstrat, ştiind că într-o zi ţi-l voi putea da. Acum nu mai avem niciun motiv să ne mai intersectăm, încheie ea, apoi iese.

Rămân privind lănţişorul, amintindu-mi în acelaşi timp momentul în care acel sinucigaş a apăsat pe buton, spulberându-i trupul la câţiva metri de mine. Am alergat spre ea şi am căzut în genunchi, rugând-o să deschidă ochii. Am îndreptat arma spre cer şi am tras toate gloanţele, consumându-mi furia şi suferinţa. 

După câteva minute ies din cort, căutând-o cu privirea, însă nici urmă de ea. Încep să merg, uitându-mă în toate părţile, până când îi zăresc pe Mert şi Can, jucându-se cu copii. Înaintez spre ei, paşii fiindu-mi întrerupţi de soneria telefonului. Îl scot din buzunar şi răspund grăbit.

- Da, domnule comandant. 

- Totul este în regulă în tabără? 

- Desigur, este..., moment în care sunt întrerupt de ţipete şi de vocile soldaţilor mei. Trebuie să închid.

Instinctul mă face să alerg spre locul de unde veneau acele voci şi ajung în mijlocul unei situaţii, care ar putea degenera din secundă în secundă. Un bărbat, cam de vărsta a doua, ţine lipită de tâmpla unei femei, ţeava unui pistol, ameninţând că o va omorî. Băieţii mei aveau armele îndreptate spre el, aşteptând o mişcare greşită, însă eu le ordon să le coboare, spre nemulţumirea lor. Ridic mâinile în aer şi păşesc lent spre el, încercând să îi păstrez privirea spre mine.

- Dă-i drumul femeii şi ia-mă pe mine. 

- Domnule comandant, se aude vocea lui Savaş, însă eu o ignor.

- Eu voi fi ostaticul, tu doar dă-i drumul, spun, apropiindu-mă de el. 

- Nu! Voi ne-aţi omorât poporul şi încercaţi să ne stăpâniţi pămânurile.

- Voi sunteţi cei care aruncaţi bombe pe teritoriul Turciei! protestează Can, moment în care îi fac semn cu mâna să tacă.

- Las-o să plece şi pune-mi mie pistolul la tâmplă, insist eu, mărind ochii la vederea femeii, pe care o căutam mai devreme cu privirea, în spatele lui. Haide, continui, prinzând-o de mână pe cea ameninţată. 

- Asta va fi o lecţie pentru voi toţi, strigă el, iar femeia îi înfige o seringă în gât, introducându-i tot conţinutul în trup. Bărbatul cade, fiind apoi înconjurat de băieţii mei. Având din nou situaţia sub control, o prind brusc pe femeie de braţ, trăgând-o la câţiva metri de locul incidentului.

- Ce a fost aia? 

- Ce să fie? îmi răspunde cu o întrebare, iar eu încep să mă enervez.

- A fost periculos ceea ce ai făcut acolo, Bahar! Rezumă-te la tratat oamenii şi lasă oprirea teroriştilor în seama noastră.

- Cum doriţi, domnule comandant Ali Tekin, spune ea, accentuând rangul meu, apoi se întoarce să calmeze oamenii.

Surâd scurt, după care mă întorc la ceilalţi, privirea căutând-o în continuare pe Bahar prin mulţime. Concentrează-te Ali!  îmi repet în gând, încercând să dau atenţie informaţiilor pe care colegii mei le puneau cap la cap. La câteva ore de la incident, ne pregătim să ne întoarcem la bază, pentru a-l putea pune la curent pe comandantul major cu situaţia din tabără. Îndreptându-mă spre poartă, o văd pe ea, consultând nişte oameni şi mă opresc, admirând-o. De ce fac asta? 

- Domnule comandant, aud vocea lui Savaş, care mă trezeşte din transă. Ateş a aflat unde şi când vor da atacul. 

- Bine, să mergem, replic eu, pornind cu el spre ieşire, însă un strigăt mă opreşte. Mă întorc şi observ chipul aflat în spatele meu.

Ce părere aveţi? Cum vi se pare personajul Ali Tekin? Dar soldaţii săi? Ce credeţi despre personalitatea lui? Oare evenimentele din trecutul său vor avea consecinţe în prezent? Cine este această Bahar? Şi de ce o acuză Ali de moartea unei numite "balerină"? Ce secrete ascunde comandantul? Dar Bahar? Vor reuşi sodaţii să oprească atacul?

Aştept cu nerăbdare părerile şi voturile voastre. Oricât de scurte şi simple ar fi părerile, le puteţi lăsa astfel încât să îmi dau seama dacă merită să continui cu cartea.

Iată primul capitol al acestei noi cărţi, care are o cu totul şi cu totul altă abordare şi face parte din genul Acţiune. Am ales să concep aceată lucrare, bineînţeles inspirată, dar dezvoltată în manieră proprie şi originală, deoarece consider că aceste acte de terorism trebuie combătute cu toate armele. Pe parcursul acestei cărţi vor fi prezentate evenimente dramatice şi viaţa de soldat într-o unitate turcă. Echipa condusă de comandantul Ali Tekin va trece prin situaţii dramatice, dar şi periculoase.