Cândva prin mijlocul anilor 2010,

Septembrie, Brăila, România

Nu eram un cadavru, dar, pe dinăuntru, simțeam că mă descompun, trăind fără scop, fără direcție, ca un ambalaj gol.

Prost de simplu și ignorantă – asta îmi doream să fiu, cum erau alții, pentru că să trăiesc și să simt era prea dureros. Dar, în liniștea resemnării mele, ai intrat tu – ca un uragan, un șoc de adrenalină pură, tăind prin viață și modelând-o după bunul plac, distrugând totul în jurul meu.

Dacă eram mai deșteaptă, aș fi recunoscut furtuna pe care o purtai în tine, aș fi ascultat sfaturile prietenilor și aș fi stat departe. Și atunci nu ne-am fi cunoscut niciodată, iar povestea pe care urmează să o spun nu ar fi existat. Dar cum naiba să fi știut că ziua în care ai dat buzna în viața mea mă va prinde la cel mai jos punct posibil?

Conform rutinei mele, ar fi trebuit să chiulesc de la prima oră. Să mă plimb aiurea prin oraș și să ajung pe la Kalloss, scârboșenia aia de bar, când se deschidea – mereu mult prea devreme chiar și pentru cei mai dedicați alcoolici. Nu cereau niciodată buletinul, iar mie îmi plăcea senzația aia ciudată de a-mi petrece diminețile într-un bar gol.

Ca să fac lucrurile mai „sănătoase", uneori mă plimbam printr-un parc. Sincer, mai bine mergeam oriunde, numai la școală nu – oriunde, numai nu în clădirea aia plină de elevi cu ochii de uliu, hrănindu-se din bârfe.

Nu era prima și nici ultima dată când chiuleam. Prezența mea la ore fusese, oricum, praf. La naiba, anul trecut strânsesem sute de absențe. O performanță chiar și pentru mine.

Dar când mamaie îmi pusese ghiozdanul în mână dimineața și îmi zisese că „e așa fericită să mă trimită din nou la școală", parcă picioarele mele se mișcaseră singure. Până să-mi dau seama, eram deja în autobuz, în drum spre clasă. Decizie tâmpită, clar.

Scuturând piciorul, mă holbam la ceasul vechi atârnat deasupra tablei, ca și cum asta l-ar fi făcut să meargă mai repede. Douăzeci de minute rămase. Nouăsprezece. Optsprezece. Șaptesprezece... La dracu', nu mai puteam să suport.

Ridicasem mâna, mușcându-mi obrazul pe dinăuntru, așteptând ca profu' de mate, domnu' Ciumag, să mă bage în seamă. N-a fost niciodată cel mai atent sau cel mai rapid. Lângă mine, colega de bancă, Becka, îmi aruncase o privire îngrijorată.

— Ești bine? articulase ea fără să scoată un sunet.

Nefiind capabilă să-i dau o explicație, clătinasem din cap. Puteam doar să ghicesc cum arătam în ochii ei. Nici eu nu trecusem cu vederea paloarea pielii și cercurile mov de sub ochii mei dimineața, în oglindă. Fondul de ten și toate machiajele mele păreau inutile.

După vreo minută, domnu' Ciumag își ridicase, în sfârșit, capul din carte, salvându-mă de dilema de a-i răspunde Beckăi.

— Da, Achimescu?

Auzi tu, să-mi spună pe numele de familie... Mă enervase maxim chestia asta. Toți profii făceau la fel. Uram atât orașul ăsta de rahat, cât și numele meu de familie.

— Tre' să merg la baie, zisesem.

Ciumag se uitase la ceas, făcându-mă să-mi pierd răbdarea și mai tare.

— Mai sunt cincisprezece minute din oră.

— Știu, îi răspunsesem printre dinți, simțind cum sudoarea rece mi se prelingea pe ceafă.

— Atunci poate să aștepte. Nu mai ești la gimnaziu, Achimescu.

Uff, ce nervi îmi făcea! Voiam să-i dau una, să-i zboare părul rămas pe părți și să-i devină chelia oficială.

— Nu, chiar nu poate, insistasem, strângându-mi puloverul în pumni.

Cu greu îmi păstrasem calmul. Ciumag nu suporta nimic altceva decât supunerea totală, și după ce avusesem săptămâna trecută o mică ceartă – care implicase niște cretă aruncată și o notă de trei – nu voiam să-l provoc și mai tare.

— Este o urgență femină, am zis. Știu că mințeam, dar uneori, doar așa scapi.

Ochii lui s-au făcut cât niște castroane de ciorbă, iar fața i s-a îmbujorat ca după o țuică zdravănă, stârnind hohote de râs în clasă.

— Eh... atunci poți să mergi, cedase el, vizibil jenat.

Eram deja pe ușă până să termine fraza. N-aveam de gând să mă mai întorc.

Când ajunsesem la baie, nici măcar nu apucasem să închid ușa cabinei că spasmele mă loviseră, iar fierea amară îmi ieșise pe gât. Cadou de la stomacul meu gol și nemulțumit.

Eram o varză totală. De ceva timp deja, dar parcă devenise din ce în ce mai rău. Motiv suficient pentru ca maică-mea să mă trimită înapoi în orașul ăsta jegos, să locuiesc cu mamaie.

Ea sperase că aici o să mă „calmez" și că o să-mi pun viața pe roate. Îi spusesem să „și-o bage în cur" și să se mute ea dacă voia așa tare liniște. Dar nu. Mă îndesase cu forța în mașină, cu tot cu bagaje, înainte să apuc să mă gândesc la vreo fugă.

Pe gresia rece, nici măcar murdăria nu mă mai deranjase.

— Ce relaxare, mamă... mă auzi? murmurasem, râzând amar.

Telefonul îmi vibrase la picioare. Un mesaj de la Becka: „Ești bine?" Nu-i răspunsesem. Stătusem acolo, pe jos, încercând să-mi liniștesc mintea.

Când am terminat de vomitat, corpul îmi devenise moale, ca un sac de cartofi. Rămăsesem sprijinită de gresia rece, fără să mă mai gândesc la murdăria de pe jos.

Telefonul îmi vibrase din nou, dar de data asta nu l-am mai verificat. În loc de asta, îmi închisesem ochii pentru câteva secunde, încercând să-mi liniștesc respirația.

După câteva clipe, m-am ridicat cu greu, sprijinindu-mă de pereții băii. Trăsesem adânc aer în piept și încercasem să mă conving că totul avea să fie bine.

— O să fie bine, Isa, șoptisem pentru mine, încercând să-mi controlez tremuratul din mâini.

Dar adevărul fusese că nu fusese bine. Nici măcar pe aproape. Și știam asta.

Ieșisem din baie, sprijinindu-mă de pereți, încercând să evit privirile curioase ale elevilor care deja se adunaseră pe coridoare.

Clopoțelul tocmai sunase, iar ușile claselor se deschiseseră una câte una. Voci răzlețe umpluseră coridorul. Eu mă grăbisem să ajung la ieșire, cu gândul să scap de acolo.

Nu mă mai interesase nimic altceva. Trebuia să ies, să respir, să găsesc ceva care să mă ajute să scap de starea asta mizerabilă. Îmi scosesem telefonul, deja cu gândul făcut să-i scriu lui Thirty. Știam că încă se ocupa cu dealer-eala și eram sigură că n-ar fi refuzat să ajute o prietenă veche.

„Trebuie doar să—"

Asta tastasem când, brusc, totul s-a întunecat. Mă sprijinisem de o mașină parcată în apropiere, dar picioarele nu mă mai ținuseră.

— Raisa!

— Ești bine?

Vocile lui Andrei și Dani îmi ajunseseră la urechi, dar păreau departe, ca un ecou. Știam că cei doi stăteau mereu la colțul magazinului, trăgând câte o țigară dimineața. Probabil mă văzuseră prăbușindu-mă.

Nu! Rămâneți acolo, voiam să le strig, dar nu putusem scoate un sunet.

În loc să ridic privirea spre ei, îmi concentrasem ochii pe asfaltul din fața mea. Acolo, câteva mașini colorate intraseră în viteză în curtea școlii, cu una neagră în frunte. Motoarele lor răgeau, iar vibrațiile parcă îmi treceau prin oase.

— Cred că ar trebui să chemăm o ambulanță, auzisem vocea lui Andrei.

— Nu... nu! șoptisem, dar vocea mea sunase mai mult ca un miorlăit de pisică.

Am încercat să ridic privirea, dar eram prea slăbită.

Apoi, o pereche de cizme negre de piele se apropiase de mine.

— N... nu! am strigat din nou, dar vocea mea fusese frântă.

Mâinile mele încercaseră să împingă pieptul persoanei care mă ridicase, dar păreau fără vlagă.

— Stai calmă, o să fie bine, auzisem o voce joasă, masculină, vibrând lângă urechea mea.

Nu recunoscusem vocea. Era atât de profundă, atât de fermă, că mă făcuse să-mi pierd și ultima fărâmă de rezistență.

— Nu va fi niciun doctor, promisese el.

Cuvintele lui îmi aduseseră o liniște ciudată, ca un fel de garanție că totul era sub control. Nu mai avusesem puterea să mă împotrivesc. Simțisem cum străinul mă ridicase în brațe și se îndepărtase.

Apoi, vocea lui Dani răsunase din nou, mai aproape:

— Raisa! Îl cunoști pe tipul ăsta?

— Lasă-mă în pace, Dani... murmurasem, dar cuvintele parcă nici nu ieșiseră.

— Ia mâna de pe ea, auzisem străinul spunând, pe un ton periculos de calm.

— Am pus o întrebare. Unde o duci pe Isa? întrebase Dani, cu o notă de furie în voce.

— Și eu ți-am spus să iei mâna de pe mine. Înainte să ți-o rup, Devinescu, scuipase străinul printre dinți.

— Dani, las-o baltă, intervenise Andrei. Glasul lui sunase deja a capitulare.

Simțisem cum tensiunea din aer scăzuse treptat, iar străinul – Hamza, din câte îl numise Andrei – începuse să meargă din nou, ducându-mă spre o mașină.

Când ușa mașinii se închisese, auzisem vocea lui Dani strigându-mi din nou numele, dar mașina pornise deja. Motoarele răgeau, iar curtea școlii rămăsese în urmă.

Îmi închisesem ochii, încercând să-mi liniștesc respirația. Știam că treaba asta putea să se termine prost, dar deja era prea târziu să mai schimb ceva.