Vreau doar să spun că, deși au trecut aproape patru ani, încă recunosc username-urile, și sunt șocată și veșnic recunoscătoare vouă, câțiva cititori care-mi sunteți alături înca din liceu. 

Acest capitol este dedicat vouă!

Spre surprinderea mea, a trecut o jumătate de oră înainte să aud huruitul motorului și Hamza să se facă disparut în noaptea rece de toamnă. Mai șocantă a fost însă atitudinea bunăică-mii. 

Mă așteptam să o găsesc în plin episod psihotic, gata să arunce cu rahat în mine când am intrat în apartament, nu la o inspecție din cap până-n picioare și la o îmbrățișare după ce a decis că nu e nimic în neregulă. Ciudat. Chiar își făcuse griji pentru mine?

„Am crezut că minți și ai pățit ceva", a oftat, cu ochii ei de culoarea chihlimbarului calzi, dar concentrați. 

Ochii îi erau frumos înconjurați de linii ce îi arătau vârsta din ce în ce mai mult cu fiecare an care trecea. Senină. Sănătoasă. Acum era bunica pe care o știam și o iubeam. I-am oferit un zâmbet descumpănit.

„Ți-am spus, pur și simplu am uitat să dau telefonul de pe silențios după ore."

A oftat și s-a dus să ia loc pe unul dintre fotoliile vechi.

„Te-am visat urât noaptea trecută", a spus ea cu siguranța cuiva care cunoaște legile universale ale fizicii. Conform superstițiilor, un vis urât însemna că se va întâmpla ceva rău, așa că nu se aștepta la mai puțin.

De obicei, aș fi făcut o glumă pe tema asta. De data asta, superstiție sau nu, nu greșise; mi s-a întâmplat ceva rău. Mai multe chiar. Un diavol cu ochi verzi și o personalitate autoritară a fiind unul dintre ele. Cel mai rău, de fapt, era că încă îmi bântuia mintea.

„Ei bine, după cum poți vedea, nu s-a întâmplat nimic. Te poți relaxa acum", am mințit printre dinți.

„Totuși, e târziu."

O privire la ceasul analogic de pe raftul vitrinei care acoperea peretele din cealaltă parte a camerei mi-a spus că era abia nouă și un sfert. Am petrecut mult mai multe nopți ajungând acasă într-un mod mult mai răvășit și mai drogat în primele ore ale dimineții când locuiam cu mama. Dacă mama i-a spus despre asta bună-mii, ar fi fost posibil să fie motivul pentru care a reacționat așa.

Era și unul dintre motivele pentru care în ultima lună, mi-am propus să evit majoritatea petrecerilor și să vin acasă imediat după terminarea orelor. Rareori mă vedeam cu Laura, Becka sau ceilalți în oraș și cu atât mai rar rămâneam acolo după ora șapte

Deși era o interdicție autoimpusă, era modul meu de a mă asigura că evit tentația de a căuta alte chestii. Știam că mai mult de câteva ore blocată în același loc plin de oameni m-ar face să vreau ceva care să-mi amorțească simțurile. 

O petrecere cu mult alcool și acces ușor la droguri mi-ar fi distrus abstinența mai repede decât îl poate doborî Kryptonita pe Superman. Iar eu eram departe de a fi un super-om fără câteva linii sau ceva boabe în organism. 

Acum, toate eforturile mele s-au dus pe apa sâmbetei și, deși orice mi-ar fi dat Hamza m-a ținut pe picioare deocamdată, nu avea să dureze. Mai devreme sau mai târziu aveam să dau de pământ. Sper să fie a doua variantă. Însă asta era o problemă pentru mâine. Acum, trebuia să mă asigur că situatia nu escalada în punctul în care maică-mea să fie implicată. Cunoșteam prea bine toanele bunicii mele.

„Am optsprezece ani deja, Mamaie. Îmi dau seama că mama ți-a spus probabil unele lucruri, dar nu mai sunt într-o asemenea stare de rău. Știu că trebuie să am grijă de asta. Ce s-a întâmplat înainte a fost..." Am tras de timp, neștiind cu adevărat ce să îi spun. Cât știa ea defapt. 

„Știu." A oftat. „ Ați avut problemele voastre, dar îmi cunosc copilul. Te-am crescut, Raisa. În ciuda divergențelor dintre voi două, știu că ești un copil bun", mi-a oferit unul dintre zâmbetele ei calde și luminoase pe care nu le mai meritam de ani buni.

Nu știa. Nu cu adevărat. Dacă ar fi știut că nu mă comportam urât și eram deprimată după accidentare și renunțarea la belt ci adevărul, ceea ce făcusem, nu m-ar fi privit niciodată așa. 

Mica Raisa pe care a crescut-o și la care se gândea a dispărut undeva între prafuri și pastile în ultimii doi ani. Eram doar o cochilie a ei. O mincinoasă. 

O detestam pe mama din mai multe motive, dar decizia ei de a nu-i spune bunicii a fost unul dintre puținele lucruri pentru care îi eram recunoscătoare. Știam amândouă că, dacă ar fi aflat că nepoata ei a ajuns la urgențe și la secția de poliție de mai multe ori, uneori mai vie decât altele, din cauza drogurilor și a tuturor prostiilor pe care le-am făcut, i s-ar fi oprit inima pe loc. N-aș fi fost în stare să trăiesc cu vina. 

Așa că am stat acolo, nedemnă, forțându-mă să zâmbesc în timp ce ea mă îmbrățișa.

„Voi avea mai multă încredere în tine de-acum încolo. Dar să-mi spui unde ești, da?"

Încuviințând din cap, mi-am îndemnat lacrimile să stea locului când mi-a dat drumul și s-a dus în camera ei. M-am zvârcolit și m-am răsucit toată noaptea, știind că voi ajunge în iad pentru că am mințit-o în felul acesta. 

Termenul „ mizerabil" nu ar putea descrie amploarea stării mele. Când alarma a străpuns liniștea din cameră la 6:30, eram deja cu ochi larg deschiși; mă simțeam ca un boxer învins după un meci brutal. Mi-am masat ușor tâmplele și m-am îndreptat spre baie, împleticindu-mă pe drum.

M-am oprit în fața oglinzii după un duș rapid. Ștergând cu prosopul suprafața încețoșată, m-am uitat la daunele produse de noaptea mea albă și am înjurat în șoaptă. De la colțurile interioare până sub ochi mi se întindea o pată purpurie. Tenul îmi părea mai lipsit de strălucire decât îl avusesem în câteva săptămâni, iar buzele-mi erau uscate și crăpate.

Nuanța platinată a părului meu decolorat nu mă ajuta. Împreună cu paloarea pe care am dobândit-o după ce am fost închisă în clinică aproape toată vara, puteam trece cu ușurință drept un cadavru umblător. Prinzându-mă de chiuvetă, am încercat să mă țin în picioare, ignorând amețeala provocată de orice mi-ar fi dat Hamza când începuse să îmi părăsească organismul.

Aș fi putut să-mi iau medicația pentru dependență, dar un bolnav poate să-și ia oricând medicația, tot degeaba dacă continuă să bea. Ăsta era adevărul din spatele situației triste în care mă aflam. 

Suspinând, mi-am scos geanta cu cosmetice. Chiar dacă nu aveam niciun chef, trebuia măcar să încerc să arăt vie. Mâna mi-a înghețat peste pensulă înainte să pot începe.

„Să-mi bag..." Am înjurat, observând vânătaia de pe gât. Curtoazie din partea lui Hamza, desigur.

Nenorocitul ăla a avut tupeul să-mi lase semn fix pe mijlocul gâtului, pe linia pulsului. Ceea ce era, pe cât se putea, un loc al naibii de greu de acoperit. Îl făcuse cel mai probabil în timpul certei noastre, când mi-a sărutat gâtul. Ar fi trebuit să-mi dau seama că ticălosul nu mă săruta pur și simplu, din moment ce se comportase ca și cum îmi aplica o pedeapsă.

Cu cât mă uitam mai mult la nenorocita de pată mov, cu atât îmi creștea tensiunea. Rahatul ăsta ar fi atras atenția chiar și unui miop cu felul în care contrasta cu pielea mea palidă și lipsită de soare. 

Înainte de a arunca peria în oglindă și de a o alerta pe bunica, care făcea cafea în bucătărie, mi-am recuperat cumpătul. Încleștându-mi maxilarul, am respirat adânc și am numărat până la zece, așa cum m-au învățat la reabilitare când furia îmi scăpa de sub control.

„Îl omor", am șuierat.

Nu, Raisa, omorul e rău. Ai deja un cazier gros. Omuciderea e ultimul lucru pe care ar trebui să-l adaugi la el dacă mai vrei să ai un viitor. Vocea rațiunii mele mi-a grăit, ridicând un punct de vedere bun. 

Adevărata întrebare era alta: Mă gândeam măcar să am un viitor? Scuturând din cap, mi-am alungat gândurile din minte. N-aveam de gând să deschid cutia aia de viermi azi.

„Ești bine acolo, Mămăiță*?" a strigat bunică-mea din cealaltă parte a ușii.

„Da, mă machiez", am strigat înapoi fericită că noaptea trecută, în agitația ei, nu mi-a observat gâtul. Sau dacă a făcut-o, a pretins că nu știe nimic. 

Am auzit-o îndepărtându-se și m-am reîntors la trusa de cosmetice, căutând un anticearcăn suficient de dens cât să acopere cadoul de rahat al lui Hamza. Mâna mea se mișca practic singură. Eram atentă la ceea ce făceam, dar creierul meu se liniștea progresiv pe măsură ce schimbam pensulele și produsele pentru a crea un smokey eye delicat.

De-a lungul anilor, machiajul a devenit forma mea de meditație. Cel mai des, asta însemna că, de fiecare dată când încercam să mă machiez „puțin", ajungeam să-mi fac o față întreagă. Astăzi a fost una dintre acele zile. Acum, din necesitate, mai mult decât orice. 

Dracu mai știa cât aș rezista înainte să explodex dacă asta avea să fiu luată la chestionat și pentru asta. Telefonul meu era indeajuns de plin de notificări cu mesaje de la Dani și restul. Toți întrebând același lucru—te cunoști cu Hamza? urmate de un, ești ok?  Nu nu eram ok. Eram la un pas de omucidere. Spre binele lui, speram că Hamza să nu încerce să ma calce pe coadă și astăzi. 

Dacă știți alte persoane cărora le-ar plăcea această poveste, da-ți un share. M-ar ajuta enorm! 🫶🏻 Hai sa adunăm mai mulți îngeri sălbatici🪽