Aveam cu mine o geacă scurtă, care s-a pierdut pe undeva pe parcursul nopții—nici măcar nu știu când. Nici nu conta. Uimirea era atât de puternică încât bloca vântul rece al toamnei. Pentru că, în parcarea The Factory, în spatele unui zid tot mai mare de oameni, o mică colecție de mașini tunate care păreau scoase direct dintr-un joc așteptau.

Maxilarul mi-a rămas probabil căzut fără să-mi dau seama, pentru că mâna lui Hamza s-a întins să mi-l ridice, închizându-mi gura căscată.

– Ți-am stârnit interesul acum, nu? a spus Scooby cu un rânjet autosuficient, umflându-și pieptul. Lângă el, băieții care ne-au urmat până aici nu păreau deloc mai puțin mândri.

Privind când la Hamza, când la Scooby, când la expoziția de mașini, am clipit de două ori, încercând să-mi dau seama dacă am luat altceva în afară de Molly și am început să halucinez. Dar nu, totul era acolo: mașinile, oamenii.

Fără cuvinte, am urmat grupul lui Hamza către mașinile parcate. Mulțimea s-a dat la o parte, privindu-ne cu atenție în timp ce ne apropiam. Șoaptele înfundate bâzâiau ca albinele în jurul nostru, setea și entuziasmul lor pentru bârfe proaspete fiind enervant de neperturbate de prezența noastră.

M-am întrebat dacă așa era mereu când Hamza apărea undeva. Faptul că niște necunoscuți se comportau așa era destul de rău, dar elevi de liceu care erau, la propriu, obsedați de el? Asta era un alt tip de nebunie. În momentul ăla, înțelegeam de ce sărea peste ore.

Unul câte unul, motoarele au început să toarcă, iar LED-urile colorate s-au aprins, scăldând asfaltul în lumină, în timp ce șoferii se urcau la volan și își revendicau mașinile, făcând spectacol pentru mulțimea adunată. Mi-a amintit de jocurile de curse de care fratele meu era obsedat când era mic.

A fost o perioadă când micul Ștefan mă convingea să joc cu el, și, nu o să mint—după ce i-am prins gustul, chiar m-am distrat. Nu credeam că jocurile îmi vor fi vreodată de folos, dar uitându-mă la spectacolul colorat și recunoscând câteva dintre mărcile mașinilor, am zâmbit în sinea mea, mulțumindu-i mental fratelui meu că a insistat să joc.

Scooby s-a repezit să revendice un Chevrolet galben aprins, zâmbind până la urechi mulțimii care îl privea cu admirație, în timp ce aducea mașina la viață. Cosmin a urmat, aprinzând LED-urile albastre ale unui Nissan GT-R, o favorită personală. În trecut, dacă îl tunezi bine, era o bestie în jocuri și câștigai aproape orice cursă. Evident, era alegerea mea la majoritatea curselor.

La volanul unui Toyota GT86 roz intens, cu fluturi albi pictați pe lateral, am văzut-o pe Pixie. Deci și ea era racer. Cumva, nu mă surprindea. Se învârtea în cercul lui Hamza.

Dintre toate zvonurile, faptul că erau piloți de curse era singurul care se dovedise adevărat până acum. Adică, dacă astea erau mașinile lor, cine ar fi putut să conteste?

Dar cu Pixie plecată, m-am trezit singură cu Hamza și m-am încruntat, prea conștientă de privirile mulțimii care ne studiau. Pe mine. Felul în care stăteam lângă el. Uram asta. O uram atât de tare.

Făcând un pas în lateral, am încercat să pun puțin spațiu între noi, să mă salvez de chinul care avea să vină odată ce acest detaliu „suculent" ajungea la urechile elevilor. Hamza și-a scos cheia din buzunar, atrăgându-mi atenția și oprindu-mă pe loc când a apăsat pe ea.

Majoritatea celor din mulțime priveau cu anticipație. Se părea că eram printre puținii șocați să-i vadă mașina. Dar când farurile s-au aprins, ușile s-au ridicat, iar ochii mei au găsit-o acolo unde stătea, camuflată în umbre, n-am putut să mă abțin să nu reacționez impulsiv.

– Un Lamborghini?! am țipat. Conduci un nenorocit de Lambo?!

Nu orice Lamborghini, am concluzionat, grăbindu-mă spre mașină și aplecându-mă să arunc o privire înăuntru. De la pielea neagră și cusăturile roșii până la luminile LED mici care străluceau ca niște stele roșii pe tavan și un efect de sublumină roșie care făcea mașina să pară că plutește pe o baltă de sânge, totul părea personalizat să se potrivească cu stilul întunecat al lui Hamza. Și Doamne, avea gusturi scumpe.

Dar ce mi-a atras atenția și mai mult a fost bordul mașinii. Un ecran asemănător unei tablete ocupa centrul consolei; în jurul lui, o mulțime de butoane iluminate în același roșu ca restul mașinii erau aprinse, făcând să pară mai degrabă un panou de comandă al unei nave de război decât o mașină sport de lux.

– Ce naiba...

– Urcă-te, a spus Hamza, apropiindu-se atât de mult încât respirația lui fierbinte mi-a mângâiat ceafa, făcându-mă să tresar și aproape să-mi lovesc capul.

M-am întors să-l găsesc privindu-mă, o mână sprijinită deasupra plafonului, ochii lui căprui strălucind. Văzându-mă cum mă uit în tăcere, fără să mă mișc, a înclinat capul spre mașină.

– Ți-am promis o plimbare, nu-i așa?

Mâinile mi-au căzut pe șolduri, studiindu-l din cap până-n picioare cu o expresie sceptică, buzele strânse. După câteva secunde, m-am întors pe călcâie, încercând din răsputeri – și eșuând mizerabil – să ascund emoția care clocotea în mine, în timp ce ocoleam botul mașinii și mă îndreptam spre partea pasagerului.

Crescând în orașul ăsta, n-ai fi văzut niciodată o mașină atât de scumpă pe stradă. Niciunul dintre piloții amatori de curse de aici nu și-ar fi permis o bijuterie de genul ăsta. Să mă gândesc că Hamza avea în posesie o astfel de frumusețe și o conducea prin orașul ăsta uitat de lume... Mi-am clătinat capul, gata să alung gândul, când altceva mi-a trecut prin minte.

– Ești bogat sau ceva? am aruncat întrebarea, ridicând o sprânceană spre el.

După ce m-am așezat, nu m-am putut abține să nu arunc o privire mai atentă la detaliile din monstrul lui de mașină. Ochii mei au alunecat peste pielea fină, cusăturile impecabile și tabloul de bord sofisticat, până când s-au oprit din nou pe monstrul însuși. O sprânceană întunecată s-a ridicat la întrebarea mea.

– Adică, cum ai reușit să... Înainte să termin, a apăsat pedala de accelerație.

Nu ne-am mișcat. Dar sunetul joasă al motorului s-a transformat într-un mârâit sălbatic care a umplut aerul, făcându-mă să tresar pe locul meu. Nici n-a trecut o secundă și restul șoferilor au reacționat, motoarele lor răcnind ca un cor de lupi care răspundeau liderului haitei.

Ar fi trebuit să mă aștept la asta a doua oară, dar n-am făcut-o. Corpul meu a reacționat pe cont propriu, tresărind din nou și smulgând o privire amuzată de la demonul din stânga mea. Sau cel puțin cât de amuzat putea fi Hamza – buzele i s-au strâns într-o linie subțire, ochii căprui strălucind de un soi de șmecherie.

– Cine ar fi crezut? a murmurat el, aplecându-se ușor spre mine. Un licăr de ironie i s-a aprins în vocea abrazivă. Doar mașina mea a fost nevoie să te prind.

Am dat ochii peste cap și m-am apropiat ușor, imitându-l.

– Doar mașina ta, frumosule. Doar mașina ta.

– Ți-a luat ceva să te prinzi.

Am clipit, confuză.

– Ce?

– Că sunt atrăgător. Zâmbetul ăla enervant și-a făcut apariția din nou.

– Am spus frumos, nu atrăgător. E o diferență.

– Roșie, roșea, a spus el, dându-mi vorbele la o parte cu un gest leneș al mâinii. Ideea principală e că mă găsești atrăgător.

– Ai probleme cu auzul selectiv sau ceva? am spus, exasperată.

– E ok, Raisa. Mulți o fac. Doar recunoaște.

Trăgând un oftat scurt și frustrat, mi-am mutat atenția să caut centura de siguranță. M-am luptat cu banda, încercând s-o scot, dar respirația mi s-a tăiat când Hamza s-a aplecat spre mine.

I-a luat doar o clipă. Câteva secunde, serios. Suficiente pentru ca parfumul lui să-mi invadeze creierul și să-l ardă. Pentru ca clavicula lui să-mi apară chiar în fața ochilor. Pentru ca tricoul larg să-mi ofere o privire la pieptul lui tonifiat și alte tatuaje care păreau infinite.

Gura mi s-a uscat. Mâinile au început să-mi transpire. Inima mi-a sărit o bătaie. Poate două. Dumnezeule, ceva nu era în regulă cu mine! Sigur. Pentru că... Pentru că!

Până să se întoarcă la locul lui, centura mea fusese asigurată și încheiată, iar eu mă simțeam mult mai fierbinte decât era cazul. Mi-aș fi dorit ca machiajul meu să fi rezistat până la punctul ăsta, ca fondul de ten să mai facă minuni, salvându-mă de penibil.

– Ești bine, fetițo? a spus el cu zâmbetul ăla pe care începusem să-l consider expresia lui de marcă.

– Da... am răspuns, cu o voce răgușită care m-a trădat. Mi-am curățat gâtul. Da, totul e bine.

– Perfect. N-am vrea să fii prea fierbinte și agitată deocamdată.

– Ce vrei să spui cu asta...

Am clipit, și mașina a pornit cu atâta forță încât m-am lipit de scaunul de piele. Pulsul mi-a crescut, anticiparea s-a amplificat, iar o forță tangibilă îmi apăsa pe piept.

– Credeam că asta trebuia să fie doar o plimbare de seară! am țipat, cu inima bubuind.