Când credeam că viața nu poate fi mai grea, ei bine, mi-a arătat încă o dată că îmi poate da peste nas. Tocmai ce ne-a intrat profesoara pe ușa clasei, că ne-a și anunțat despre testul surpriză ce o să-l avem azi. Fără să stau prea mult pe gânduri, apuc o foaie de la mijlocul caietului și încep să notez cerințele de pe peretele negru.

         Nu știu când am să termin totul, dar sper totuși să fac ceva cât de cât bine! Dacă nu, pot să-mi iau adio de la primele trei locuri cu premii. Iar asta, ar fi un dezastru pentru ceea ce vreau să fac în continuare.

          Când îmi amintesc și eu ceva din subiectul abordat, simt cum ceva ușor îmi cade pe păr. Dau cu mâna, dar nu simt absolut nimic. Mă uit iritată spre colegi, dar toată lumea își vede de foaie și subiecte. Ridic resemnată din umeri și mă reconcentrez asupra problemei mele.

         — Hei, Anda, ți-a căzut ceva în gluga de la haină. Colega mea de bancă îmi atrage din nou atenția și îmi duc mâna spre glugă.

          Nu că mi-ar fi fost frică de ceea ce aș fi putut găsi, dar curiozitatea m-a îndemnat să descopăr ce e. Foaia mototolită ce se pare că m-a lovit în cap, mă face să mă gândesc că, de fapt, careva din colegi vrea să-și bată joc de mine. O abandonez în bancă și mă pun din nou pe scris, înainte să vină profa' și să ne strângă ,,operele de arte".

         Până la urmă, reușesc să scriu și eu câteva lucruri și sunt chiar mândră de mine. Cu zâmbetul pe buze întind foaia celui care se ocupă cu strângerea lor și mă pregătesc de ieșrea de la oră.

        Căutându-mi telefonul în bancă, dau peste foaia mototolită, de care am uitat complet. Încerc să o deschid cât mai ușor să nu o rup – curiozitatea a pus din nou stăpânire pe mine.

               ,,Succes dulceață!"

        Îmi dau ochii peste cap, înainte să mototolesc din nou bucata de hârtie și să o arunc în geantă. Deși acel scris mi se pare tare cunoacut, nu-mi dau seama cine mi-a făcut gluma proastă.
Îmi pun geanta pe umăr și ies din clasă fără să mai privesc în urmă. Ora următoare am desen, ceea ce înseamnă că trebuie să mă prezint în laboratorul de arte. Din câte îmi amintesc de anul trecut, nu am nici un coleg care să împartă această oră cu mine, de aceea răsuflu ușurată și-mi continui drumul cu zâmbetul pe buze.

        Nici măcar vorbele urâte ale unor elevi nu mă mai ating. Mă prefac indiferentă de ceea ce aud și-mi continui drumul. Ajunsă în corpul A, al clădirii, caut laboratorul cu privirea și măresc pasul până ajung în dreptul ușii.

           Înting mâna să prind clanța, însă nici nu apuc să o ating cum trebuie că mă simt luată pe sus și împinsă câțiva pași mai în spate.

            — Ce Dumne... Nu apuc să îmi termin fraza că două degete sunt așezate pe buzele mele.

             — Șșș, că altfel ne va auzi! Îmi face semn să tac și fără să am timp să reacționez, își lipește buzele de ale mele.

             Încremenesc, înpietresc, devin beton de-a dreptul! Nu reușesc să îmi mișc nici măcar un mușchi din corp.

              — Așa deci, pentru asta m-ai părăsit? Vocea nervoasă ce răsună în spatele tipului mă readuce la realitate.

              Încerc să-l împing de pe mine, dar acesta este mai rapid și își duce mâna pe talia mea, strângându-mă mai tare în brațe. Nu își dezlipește buzele de ale mele nici măcar când tipa începe să își piardă controlul și să bată nervos din picior.

           Văzând că nu-i acordă nimeni importanță, pufnește nervoasă și pleacă spre scările ce duc la parter, scoțând fum și fulgere în urma ei. Sinceră să fiu și eu aș face exact același lucru ca și ea, ba mai mult, l-aș bate măr pe așa zisul meu iubit.

             — Hmm, gust de cireșe, ador cireșele. Spune tipul de îndată ce reușesc să-l dau la o parte de pe mine.

              — Hmm, gust de trădător, urăsc trădătorii!

               Îl privesc dezgustată de gestul său, chiar dacă arată bine pentru un licean. L-am mai văzut prin clădire sau poate în curtea școlii, dar nu aș știi exact unde. Nu prea acord atenție persoanelor de lângă mine, mai ales dacă nu mi-au stârnit interesul.

            — În curând ai să te obișnuiești cu el și o să-l adori! Vine replica lui care mă lasă total indiferentă.

           Îmi dau ochii peste cap și înaintez spre sală. În următoarea oră am să devin un Picasso varianta feminină! După ce îmi așez lucrurile în fața pânzei, încep să-mi pregătesc materialele pentru pictură.

             — Pe bune? Ce, am scris pe ceafa mea ,,Idioată, loviți-o cu bulgări de hârtie"?  Mă aplec spre ghemotocul alb de la picioarele mele și-l desfac în grabă.

              ,,Iubito, nu credeam că împarți săruturi pe gratis, mă înscriam și eu pe listă."

             Strând hârtia cu ură și arunc din nou ochii asupra celor din sală. Nimeni nu mișcă, nimeni nu-mi acordă atenție, toată lumea se chinuie să devină niște da Vinci renumiți. Când am primit primul ,,bilețel" eram sigură că unul dintre colegi vrea să facă mișto de mine. Dar acum, nu mai sunt sigură de nimic.

        Am fost repartizați pe grupe de câte doi și a trebuit să pictăm partenerul. De fapt, a trebuit să ne facem portretul reciproc. Și cum naiba să pictezi pe cineva care îți tot face ochi dulci și zâmbește continuu? M-am străduit cât de mult am putut, însă nu sunt făcută pentru asta. Arta desenului nu-i pentru mine, asta-i clar!

          Când îmi privesc opera, nu știu cum aș vedea mai bine: cu ambii ochi bine deschiși, cu unul închis sau să îi închid pe ambii și să nu-i mai deschid? Da, cred că, dacă îl închid pe unul, aș putea să descifrez ceva. Am descoperit unde îi este gura și ochii, asta-i imens pentru ceea ce am în fața mea!

           Când arunc un ochi asupra pânzei colegului, rămân de-a dreptul impresionată; nici măcar oglinda din sala de baie nu mă reflectă atât de bine. Wow, este tot ce pot să spun. Dacă până acum am fost ,,mândră" de opera mea, ei bine, acum îmi vine să mă ascund și să-i dau foc.

           — Cum ai reușit să faci asta? Decid să vorbesc eu prima, mai ales la cât de stânjenit se simte sărmanul.

           — Câteva culori și puțină magie, și voilá rezultatul. Nu aveam cum să te ratez, ești prea perfectă!

            Îmi face cu ochiul și îmi prinde una din mâni pe care depune un sărut. Face pe timidul, când de fapt, este la fel ca și ceilalți; un nesimțit.

             — Ți-l ofer cadou, asta ca să nu mă uiți prea curând.

             Îmi dau ochii peste cap și iau pânza între mâini. Chiar dacă este de la un idiot, nu pot să ignor faptul că le are cu pictatul.

              Ora se termină repede și încerc să-mi șterg urmele de vopsele de pe mâni, nu vreau să apar precum un dalmațian la ora de istorie. Ar fi prea tragic pentru mine!

               Caut în geantă caietul de istorie, căci până ajung la clasă am timp suficient să arunc o privire asupra ultimei lecții. Scotocind prin bazarul imens, o foaie de culoare albastră îmi atrage atenția. Mă încrunt și o scot din geantă în timp ce mă așez pe una din băncile așezate pe holul liceului.

            Nu știu cine se joacă cu nervii mei, dar i-aș recomanda să înceteze. Nu-mi plac jocurile de-a spionii și anonimii.

          ,, Buzele cu gust de cireșe
Catifelate și inceste
A fost o plăcere să le simt
Am savurat fiecare instinct
Ai fugit și nu am reușit să te rețin."

          Ce mama naibii înseamnă toate astea? Singura persoană care a putut să-mi lase aceste cuvinte în geantă, a fost băiatul de pe hol. Dar, nu a avut acces la lucrurile mele și, cel mai important, știu că este în ultimul an de liceu. Deci, imposibil să fie el. Sau, poate?

            Bag foaia înapoi de unde am luat-o și pornesc spre sala de clasă. Sunt atât de pierdută în gânduri, încât uit până și faptul că trebuia să citesc din caiet. Am o mie de întrebări în minte și se pare că va mai trece ceva timp până să aflu răspunsul la ele.

_______________________________________

Această poveste zace în ciorne încă din anul 2019. Nu voiam să o postez atât de repede, însă având în vedere că editez la Secretara și uneori mă blochez, vreau să scriu aici, pentru că este vorba despre o poveste adolescentină, o lectură ușoară și o scriere fără prea multe bătăi de cap.

Nu promit că am să postez des, pentru că n-aș putea să mă țin de promisiune, însă treptat vor veni și continuările.