Eram în mijlocul furtunii.

Când plecasem de acasă nu ne-am așteptat niciunul să ne întoarcem pe haosul ăsta. Zgomotul picăturilor de ploaie, care zdrobeau cu ciudă asfaltul, se auzea atât de puternic încât urechile începeau să-mi sângereze. Sprâncenele îmi erau unite într-o încruntătură, iar un sentiment de neliniște îmi împânzea încet corpul.

Nu reușeam să deslușesc nimic pe geamul din fața noastră. Deși ștergătoarele mașinii încercau cu rapiditate să ne lumineze calea, era în zadar. Ploaia părea atât de furioasă pe noi, încât parbrizul era acaparat înapoi în nici măcar o secundă. Ochii mi se îngustau într-o dorință placidă de a descifra ceva, însă abia de reușeam să văd farurile celorlalte mașini. Era trecut cu mult de ora opt seara, iar întunericul acaparase cerul în întregime, nelăsând nicio urmă de lumină să-și facă apariția. În combinație cu vremea furtunoasă ce se manifesta afară, atmosfera devenea una rigidă, care-mi făcea corpul să se cutremure încet.

Mi-era teamă și nu înțelegeam de ce. Inima îmi bătea mult mai puternic decât ar fi trebuit și încerca să mă avertizeze că ceva nu era în regulă. Zgomotul fulgerelor mă făceau să tresar la fiecare zece secunde și le simțeam de parcă ar trăzni în mine. Lumina lor era singura pe care o mai vedeam, undeva în depărtare, dar care nu reușea, totuși, să ne scoată din abisul în care ne-am afundat.

Mergeam cu o viteză atât de mică, încât și pe jos ar fi putut să ne întreacă cineva. Dar, în ciuda asta, simțeam că tot e prea repede pentru situația actuală.

— Imediat o să ajungem acasă, Astraea. Nu-ți face griji, încearcă să mă liniștească mama, întorcându-se spre mine.

Mă privea cu un zâmbet blând, cum doar ea putea să aibă pe chip. Ochii îi erau limpezi și curați, iar strălucirea din ei era mai intensă decât cea de-afară. Avea o putere de a mă calma instant, motiv pentru care îi zâmbesc înapoi.

Ochii tatei îi caută pe-ai mei prin oglinda retrovizoare, iar când îi întâlnește îmi face cu ochiul, având un zâmbet în colțul gurii. O încruntătură firavă îi împânzea chipul, încercând să se concentreze și mai mult la drum.

          Erau singurii care mă strigau Astraea, iar ăsta era unicul motiv pentru care îmi plăcea numele. În rest, uram tot ce ținea de el. Toți cunoscuții îmi spuneau Delaya.

— Încă zece minute, spune cu mâinile încleștate pe volan.

Doar zece minute în care trebuia să mai suport furtuna înspăimântătoare de afară, iar apoi puteam să o dau uitării.

Nu avea ce rău să se întâmple în zece minute.

— Theo a zis că a comandat ceva de mâncare, ne anunță mama, după ce-și verifică telefonul și apoi râde instant. A încercat să gătească și a ars un prosop din bucătărie.

Fratele meu a rămas acasă cât timp noi am fost plecați la cumpărături. A spus că are un proiect de făcut, însă sunt sigură că doar nu a avut chef să vină.

— Iar? râde și tata, amuzat de prostiile fiului său.

I-am spus toți să nu se mai atingă de bucătărie, dar a zis că vrea să învețe să gătească pentru viitoarea lui iubită. Mi s-a părut drăguț, chiar dacă cel mai probabil avea să-i provoace o toxiinfecție alimentară.

— E prea copil pentru vârsta lui, zice mama, cu un zâmbet amuzat în colțul gurii.

          Nouă minute.

— Abia acum ai realizat? intervin și eu cu un râset scurt.

Își întoarce capul spre mine, strângând din nas reproșator, dar zâmbetul nu-i părăsește chipul.

— Mă bazez pe tine să ai grijă de el, oftează ea, eu renunț.

Mă bufnește un râs colorat alături de tata, în timp ce mama încearcă să păstreze o figură serioasă și supărată. Își încrucișează mâinile la piept și privește în față, ignorându-ne complet.

— Iubito, nu ar rezista nimeni în locul tău, îi spune tata, așezându-și o mână pe coapsa ei.

— Eu l-aș lua la bătaie non-stop, le zic cu un zâmbet mare pe chip.

În prezența lor nu am cum să nu fiu fericită. Au o energie care îmi transmite de fiecare dată un sentiment plăcut. Am crescut învăluită de iubire și a devenit o parte din mine.

          Opt minute.

          — Am încercat și eu cu bătaia, intervine mama, nu funcționează.

          Își mișcă capul stânga dreapta amuzată și privește pe geam. Nu au fost puține momentele în care Theo era fugărit de mama prin casă. Iar eu și tata doar stăteam și ne amuzam copios. Sunt genul ăla de momente pe care le savurez cu o căldură în inimă și o bucurie în suflet. Plus, e frumos să-mi văd fratele cum aleargă disperat prin casă.

          — Trebuie să-i dai mai tare, îi răspund eu cu un rânjet provocator.

Mama doar râde în timp ce-și plasează mâna peste cea a tatălui meu. Își întoarce capul spre el și-l privește cu un zâmbet imens, plin de dragoste. Mereu am visat să întâlnesc și eu acest tip de iubire pură, pe care o au și ei. Douăzeci de ani în care s-au iubit fără întrerupe, iar pe zi ce trece intensitatea sentimentelor creșteau. Nu a fost zi să-i văd altcumva decât îndrăgostiți. Și așa vreau să fie pentru tot restul vieții.

          — Ești entuziasmată pentru mâine? întreabă tata, aruncându-mi o privire rapidă în oglindă.

          Șapte minute.

          Urma să am festivitatea de absolvire. Aveam câteva emoții, pentru că era un moment important pentru mine, pe care aveam să-l port în suflet cu un zâmbet melancolic. Era sfârșitul unui nou început, iar asta mă încânta în aceeași măsură în care mă intimida. Nu știam dacă eram pregătită să pășesc pe propriul drum, dar știu că urma să o fac cu capul sus. Aveam o familie frumoasă în spate, iar susținerea lor însemna enorm.

          M-am pregătit de câteva luni bune. Împreună cu Liora, am căutat în tot orașul până am găsit rochiile perfecte. Îmi plăcea că avea același entuziasm ca al meu. Purta mereu un zâmbet molipsitor pe chip, iar în preajma ei era imposibil să nu zâmbești.

          — Abia aștept, îi răspund fericită, bătând ușor din palme.

          — O să venim mai devreme și noi oricum, intervine mama. Vreau să-ți fac o grămadă de poze.

          Chicotesc ușor în timp ce mă dau mai aproape de ea, cât îmi permitea centura.

          — Iar o să rămâi fără spațiu.

          Se întoarce spre mine și-mi atinge obrazul cu degetele firave. Îmi las capul în palma ei și o privesc la fel de drăgăstos.

          — Nu contează, vreau să umplu pereții cu poze, spune cu un zâmbet uriaș, uitându-se visătoare la plafon.

          Eram sigură ca așa avea să facă. La fel a făcut și cu Theo anul trecut. M-am pricopsit cu chipul lui în fiecare colțișor de casă, de parcă nu-mi era de ajuns că îl vedeam zilnic.

          Șase minute.

          — Poți să dai jos pozele cu Theo și să le înlocuiești cu ale mele, îi propun, ridicând dintr-o sprânceană cu un aer serios.

          Face contact vizual cu mine si mă trage ușor de nas, cu o privire dojenitoare.

          — Exclus, spune scurt cu o ridicare a mâinii stângi. Dar pot să le iau de prin casă și să le pun la tine în cameră, dacă chiar îți dorești.

          Tata bufnește amuzat și îi aruncă un zâmbet mamei, refocusându-se la drum. Era atât de greu să vezi ceva în față, încât aș fi preferat să abandonăm mașina și să o luăm pe jos prin ploaie.

          — Ar fi un coșmar, mă strâmb eu și îmi scutur corpul, încercând să scap de un fior imaginar.

          — Să nu zici că nu te-am avertizat, îmi aruncă o ultimă privire amuzată după care își întoarce atenția în față.

          Râd și eu și mă las pe spate, înapoi pe scaunul meu. Mi-era ciudă că nu puteam să mă uit pe geam și să admir peisajul. Îmi plăcea să analizez orice detaliu îl prezenta natura, atunci când mergeam cu mașina. Mă făcea să mă liniștesc și timpul trecea mult mai repede. Acum parcă e blocat în loc și nu vrea să se scurgă dintr-un motiv pe care nu îl cunosc.

          Cinci minute.

          Furtuna se auzea și mai puternic decât înainte. Nu-și dorea sub nicio formă să se liniștească, iar asta nu reușea să-mi potolească sentimentul de neliniște. Eram conștientă că și părinții mei simțeau la fel, chiar dacă încercau să-l neutralizeze de dragul meu. Se vedea că vremea de afară îi măcina și pe ei.

          Căldura din mașină mă făcea să nu simt întru totul răcoarea de afară. Geamul părea din ce în ce mai subțire, pregătit să se spargă sub presiunea ploii. Reușise să-i reziste până acum cu un control impresionant, dar îmi dădea impresia că urma să nu mai aibă puterea asta pentru mult timp. Voia să cedeze.

           Era un adevărat haos. Genul ăla de dezastru care nu încetează până nu suferă toată lumea. Cu fiecare secundă care trecea, și încă ne aflam în mașină, pulsul începea să-mi crească cu o rapiditate care mă speria. Îmi plăcea ploaia, dar uram furtunile. Era ironic, pentru că m-am născut pe timpul unei furtuni și am ajuns să-i port și numele.

          De aici au avut și părinții mei minunata inspirație de a mă chema Astraea. Mama a iubit mitologia greacă și a făcut rapid asocierea cu o zeiță. Astraea simbolizează lumina și puritatea din mijlocul unui haos, evocând ideea unui fulger care luminează întunericul sau liniștea care urmează după o furtună. A vrut să transforme chiar și acea noapte înfricoșătoare în care m-am născut, într-un lucru frumos.

          Patru minute.

          Simțeam intensitatea cu care trecea fiecare secundă. Parcă se repeta la nesfârșit, dorind să dureze cât un minut, iar un minut cât o oră. Voia să scoată ce e mai rău din mintea mea. Să mă facă să realizez că nu eram nicidecum liniștea de după furtună, eram furtuna în sine. Iar haosul renăștea de undeva din interiorul meu.

O notificare mă scoate din gânduri și-mi verific telefonul. Nu era al meu. Îmi ridic ochii spre părinții mei și-l văd pe tata cum își încruntă sprâncenele în timp ce închide ecranul rapid. Mă întorc la mobilul meu și observ un mesaj de la Theo, primit cu câteva minute în urmă. Cum de nu-l văzusem?

"Mai aveți mult?"

M-aș mira dacă nu s-a atins de mâncare până acum. La cât de pofticios e, nu știu dacă a mai rămas ceva. Îmi dau ochii peste cap, dar decid să-i răspund.

"Trei minute."

          Stau câteva secunde în conversație, așteptând să văd dacă răspunde. Țin telefonul cu ambele mâini și-mi mușc ușor buza, încercând să-mi omor timpul cu ceva. Dar, brusc, inima bătea mult prea tare pentru cât puteam să suport.

          — Evan, ai grijă, țipă mama, făcându-mă să tresar speriată.

          Îmi ridic imediat privirea, iar ochii mi se măresc instant. Gura mi se întredeschide și rămân blocată spre imaginea ce se derula în fața mea. Vedeam farurile unei mașini cum se apropie tot mai mult de noi. Iar viteza ei era prea mare pentru a putea reacționa.

          Totul se întâmplă prea repede, încât nici măcar nu apuc să procesez. Șocul îmi împietrise trupul în întregime, iar țipetele care ar fi trebuit să-mi părăsească gâtul, erau blocate undeva la mijloc. Le auzeam doar pe ale mamei.

          Impactul e atât de puternic, încât corpul mi-e aruncat în față, în ciuda centurii pe care o purtam. Capul meu atinge scaunul mamei, iar durerea e enormă, dar doar pentru o secundă. Apoi ochii mi se închid.

          Nu simt că trece nici măcar un minut când îi redeschid. Mă aflam tot în mașină. Eram lipită cu fața de asfalt, prin geamul spart. Cioburile îmi pătrunseseră în piele, iar ochii mi-erau împânziți de lacrimi. Simțeam fiecare tăietură și mi-era imposibil să mă mișc. O amorțeală nu mă lăsa să-mi părăsesc poziția, forțându-mă să-mi strivesc chipul și mai mult de cioburi. Trag cu greu o gură uriașă de aer, dar regret decizia instant. O durere intensă îmi cuprinde pieptul, nedorind să mă lase să respir. Mi-era atât de greu să mă mișc, încât ochii mi se umflau și mai mult de la lacrimi. Furtuna invada ușor mașina, prin crăpăturile mici de la geamul din stânga mea. Nu era spart complet. Mașina se rostogolise până ajunsese pe-o parte. Apa îmi învăluia rănile, curățând dârele de sânge. Însă urmele adânci, pe care le aveam acum în piele, erau primite cu răceală de picăturile furioase ale furtunii. Nu-mi mângâiau sub nicio formă rănile, ci adânceau zgârieturile și mai mult.

          Asfaltul era ud și aspru. Nările îmi inhalează un miros toxic de fum, care-mi face stomacul să se strângă revoltat. Cu coada ochiului, reușesc să văd bucățile de cioburi cum stau înfipte în brațul meu drept. Le simt și pe cele din obraz, dar nu aveam putere să le îndepărtez.

          În fața mea era mama, în aceeași poziție ca a mea. Capul îi era lipit de asfalt, iar în jurul lui se crease o baltă mică de sânge. Apa din partea ei părea mai puternică și încerca să-l alunge, însă hemoragia nu se oprea, continuând să curgă câte puțin, în fiecare secundă.

          — Mami? reușesc să zic cu un glas slab.

          Nu-mi recunoșteam vocea. Nici nu mă auzeam prea bine. Nu primisem niciun răspuns și era de parcă nici nu reușisem să rostesc ceva. Repet de câteva ori, iar panica pune stăpânire pe trupul meu în momentul în care nu observ nicio reacție. Încerc să mă întind spre ea, însă corpul meu nu cooperează. Mi-era prea amorțit ca să poată să mai depună vreun efort.

          Totuși, reușesc să-mi mișc ușor capul spre stânga. Cioburile intraseră și mai adânc în obraz, dar durerea nu era la fel de mare pe cât mi-o producea imaginea din fața ochilor. Tata stătea suspendat în scaun, încă prins de centură. Brațul drept îi atârna spre scaunul mamei, iar capul îi era lipit de umăr. Cămașa lui albă era acum de un roșu intens, iar chipul îi arăta oricum, dar nu viu.

          Un ciob imens îi pătrunsese gâtul în partea stângă, iar sângele încă țâșnea din rană furios. I se prelingea pe gât și curgea de‐a lungul mâinii, până în dreptul mamei. Geamul din stânga sa era complet spart, iar furtuna își făcea de cap. Deși se mai liniștise, haosul abia acum începea.

          — Tati, mă auzi? întreb eu cu ochii plini de lacrimi.

          Privirea mi se încețoșează, iar odată cu ea simt și o căldură imensă ce mă arde cu fiecare clipire. Pulsul îmi crescuse fără limită, iar inima îmi bătea atât de puternic încât părea că voia să evadeze. Să se smulgă de corpul meu, care era chinuit acum de o suferință aprigă.

          Mă mișc cu greu, cu o putere pe care nu credeam că o să pot s-o am, și reușesc să-mi întind mâna spre brațul tatălui meu. Îl apuc disperată și trag de el cu toată energia pe care o mai aveam.

          — Deschide ochii, te rog.

          Urlu eu, cu o voce sugrumată. Mișc cu rapiditate mâna, încercând să mă agăț de orice fărâmă de speranță.

          Nu avea cum să nu-i deschidă. Urma să o facă.

          — Te rog, tati, mă rog eu de el, izbucnind în hohote. Nu mă lăsa.

          Chipul mi-era tulburat din cauza plânsului. Ochii îmi sunt umflați și mă ard cu o intensitate ce-mi provoacă și mai multe lacrimi. Nu puteam să-i țin complet deschiși, durerea apăsându-mă mult prea tare. Urlam cum nu credeam că puteam s-o fac vreodată. Deși glasul mi-era sugrumat, strigătele reușeau să emită exact ce simțeam. Frica, hohotele, durerea și răceala furtunii, îmi făceau corpul să tremure intens. Continuam să trag de mâna lui cu disperare, însă nu reacționa în niciun fel. Stătea în aceeași poziție neînsuflețită de acum câteva minute, care avea să-mi rămână întipărită în minte pentru toată viața.

          — De ce? izbucnesc eu și mai tare, cu fața scăldată în șiroaie de lacrimi.

          Încerc să-mi desfac centura, dar nu reușesc. Voiam să merg să trag de el cu mai multă putere, până deschide ochii. Îmi doream să-i mai văd zâmbetul și privirea blândă măcar pentru o singură dată. Corpul mamei era plin de sângele ce s-a scurs de pe mâna tatei. Nici nu reușeam să-i văd chipul. Părea că pieptul i se ridică ușor, dar la cât tremuram, nu-mi dădeam seama dacă era doar imaginația mea.

          — Vă vreau înapoi, încep să țip, apucând centura cu ambele mâini.

          Trăgeam de ea și tot trăgeam, dar nu se clintea. Oricât de multă forță depuneam, oricât de mare consideram că e, eram neputincioasă. Îmi mutam privirea de la unul la altul, obligată să privesc cum se scurge sângele din părinții mei. Iar odată cu el, și viața lor.

          Am apucat scaunul din față, încercând s-o mișc și pe mama, dar nu reacționa nici ea. Nu mă auzeau, iar ce îmi intensifica și mai mult rana din inimă, era că nici eu nu-i auzeam pe ei.

          În momentul ăla, nu mai eram o adolescentă de optsprezece ani. Eram doar o fetiță care își dorea părinții înapoi. O copilă care ar fi făcut orice să-i mai vadă încă o dată, privind-o cu zâmbetul pe buze. Nicidecum îmbibați în propriul lor sânge, încercând să lupte între viață și moarte, într-un moment în care doar cea din urmă avea să câștige. Eram doar un suflet ce-și dorea să mai aibă pe cine să strige "mamă" și "tată", pe umărul cui să plângă și la cine să poată să se întoarcă mereu acasă. Însă "acasă" nu mai avea să se simtă niciodată la fel. Nu fără ei.

Îi priveam, cum nu schițau nimic. Nici măcar o mișcare din deget sau o respirație mai puternică. Erau împietriți în aceeași poziție, iar eu eram forțată să mă uit, fără să pot să-i ajut. Dar cred că nici cu toată puterea din lume, nu mai era ceva de făcut în privința lor. Așa că încetasem să țip, doar îi priveam. O priveam pe mama cum stătea într-o baltă de sânge. Jumătate era al ei, jumătate al tatei. Avea capul pictat într-un roșu sângeriu, ploaia abandonând încercarea de a o mai curăța. Își dorea s-o văd așa. Cu capul lipit de asfalt, părul uns și împrăștiat pe gât și pe față, mă întrebam de ce nu puteam să fiu eu în locul ei. Moartea ar fi fost o durere minoră pe lângă ce-mi simte inima în momentul ăsta. Arde cu cele mai fierbinți flăcări și aș fi preferat să mă tragă în Iad decât să mă facă să-l trăiesc acum pe viu.

Îl priveam și pe tata cum stătea atârnat. Arăta lipsit de viață și așa și era. Mort. Sângele încetase să mai curgă și i se întărise pe braț. Îl vedeam perfect, în ciuda întunericului de afară. Era o lumină ce strălucea în așa fel încât să văd totul clar. Mi-era interzis să nu-i privesc, cum îmi fusese și să mor.

Sirenele de poliție ajung singurul zgomot pe care-l mai aud. Luminile lor fac imaginea să-mi fie și mai vizibilă, iar sufletul să mi se sfâșie și mai mult.

— Deschideți ochii, vă rog, le zic pentru ultima dată.

Vă rog, nu mă lăsați singură...

Luminile devin prea puternice, iar sentimentele prea greu de suportat. Îmi închid ochii și mă agit în scaun, ignorând orice durere. Mă mișcam în încercarea de a alunga tot ce trăiam acum. Voiam să nu fie real și să uit fiecare imagine pe care a trebuit s-o văd. Însă nu era posibil.

— Delaya, trezește-te, aud o voce, dar pare atât de departe de mine.

Mă agit și mai mult, cu mii de lacrimi alunecând pe chip, de care știam că nu o să reușesc să scap vreodată. Aveau să facă parte din mine și să-mi păteze chipul pentru o eternitate. Îmi deschid brusc ochii când simt o atingere pe braț și mă uit derutată în jurul meu. Eram în camera mea cu Theo lângă mine. Șiroaie de transpirație curgeau pe corpul meu, cât mă uitam confuză în încăpere. Nu înțelegeam ce s-a întâmplat. El îmi ia chipul blând între palme și mă privește serios.

— A fost doar un coșmar. E totul în regulă acum, îmi spune în timp ce mă ia în brațe, însă nu puteam să reacționez nicicum.

Nu, Theo. Nu a fost doar un coșmar. A fost realitate.