După ce am scăpat, în sfârșit, de chinul la care m-a supus Liora, m-am retras pe balcon. Nu aveam nici cel mai mic chef să rămân la petrecere, însă domnișoara a știut cum să joace cărțile perfect. Mi-a spus că voia doar să uite de probleme în seara asta, după o ceartă destul de urâtă cu părinții ei. Sunt sigură că puteam să găsim altă metodă să-i golim mintea, însă am acceptat, văzând cât își dorește să rămână.

Mă recunoșteam în energia ei. Înainte de accident, eram la fel. Căutam oameni, râsete, distracție. Îmi plăcea să trăiesc. Aveam mereu zâmbetul pe buze. Acum, însă, nici nu mai știu cum să-mi ridic colțurile gurii. Parcă au rămas blocate în jos, împietrite în ultimii trei ani. Oricât aș încerca, refuză să își revină.

Dar m-am obișnuit. E mai ușor să renunți, decât să lupți cu tine însăți. Mai simplu mă ascund decât să risc să mă confrunt din nou cu acea durere care m-a urmărit neîncetat și pe care am încercat, ani de zile, să o închid într-un colț al sufletului unde să nu o mai simt.

Oftez încet, în timp ce-mi prind mâinile de balustrada rece din fața mea. Îmi strâng degetele în jurul ei până când amorțesc sub frigul pătrunzător, iar apoi îmi las capul pe spate, privind spre cer. Îmi place să cred că mă privește de undeva, de sus. Deși, în adâncul meu, știu că nu ar fi mândru de persoana în care m-am transformat.

          — Mă așteptai? aud o voce din spatele meu.

          Mă întorc ușor doar ca să văd un chip total necunoscut mie. O încruntătură vizibilă îmi apare pe față și-mi mișc ochii, cercetând bărbatul din fața mea. Nu-mi amintește de nimic. Stă cu mâinile în buzunare, într-o poziție ce ar vrea să pară relaxată, iar pe buze are un rânjet specific.

— Ne cunoaștem? îl întreb cu o privire plictisită.

Oamenilor chiar le place să se bage în seamă aiurea. Asta e ceva ce am observat în ultimii ani. În momentul în care o persoană e liniștită, simt nevoia să le spulbere confortul.

— Urmează s-o facem, spune el și se apropie încrezător de mine.

Când ajunge la nici măcar un metru distanță, mă dau un pas în spate și-mi încrucișez brațele la piept.

— Nu sunt interesată.

Zâmbetul de pe față îi rămâne intact, însă observ o licărire ciudată în ochi, care parcă îi trădează ușor încrederea.

— Nu minți! Știu că sunt o partidă bună și nici tu nu arăți rău, spune în timp ce-și flutură mâna de la unul la altul. Ești frumoasă chiar și cu cicatricile alea pe față.

Orice sentiment aveam până acum câteva secunde e înlocuit de o furie intensă. Îmi simt sângele clocotind în vene, iar degetele mi se strâng automat în pumni. Sunt sigură că unghiile îmi lasă urme adânci în palmă, dar nu simt nicio durere. Doar ură. Și undeva, ascunsă adânc, o parte din mine ar vrea să-l rănească. Să-l vadă cum sângerează, doar ca să înțeleagă cum se naște o cicatrice.

Încerc să-mi opresc mâna din a-mi atinge fața, dar mi se părea aproape imposibil. Le simțeam mai vii ca niciodată, oricât încercam să mă prefac că nu există. Îmi ardeau pielea și-mi aminteau mereu că locul meu nu este aici. Ci în pământ, alături de el.

Dar dacă aveam să plec în Iad, în niciun caz nu urma să mă duc singură.

— Du-te și încearcă cu alta. Cu mine nu-ți merge.

Părăsesc balconul și mă îndrept țintă spre bar. Aveam nevoie de ceva puternic, ceva care să-mi alunge gândurile și să mă facă să uit replica lui. Mă făcea să retrăiesc un moment pe care îl tot dădeam uitării. Poate după atâția ani ar fi trebuit să nu mă mai afecteze, dar cred că nu mi-ar ajunge nici măcar o viață întreagă ca să reușesc să mă vindec.

Mă strecor pe lângă aglomerația din jur și, când aproape ajung unde plănuiam, cineva mă prinde de braț. Mă întorc smucită și dau de privirea aceluiași băiat de pe balcon. Degetele lui se strâng tot mai tare de încheietura mea și pare că nu vrea s-o elibereze oricât aș trage de ea.

         — Dă-mi drumul, îi zic, încercând să-mi păstrez calmul.

          Totuși, fața mă trăda. Nu puteam să nu-mi încordez maxilarul, țintindu-l cu o privire acidă. Locul, în care mă atingea, ardea teribil și începea să mă usture. Ochii lui erau la fel de furioși, iar zâmbetul se transformase într-unul batjocoritor.

          — Ai tupeu mult pentru cineva de nivelul tău.

          Râde ușor, lucru care îmi face stomacul să se strângă. Îi apuc brațul cu mâna mea liberă și încerc să i-o dau la o parte, dar nu se clintește. În schimb, continuă să strângă la fel de puternic.

          Mă uit în jurul meu, încercând să caut o figură cunoscută, dar o voce din spatele meu mă întrerupe la scurt timp.

          — Ce dracu' crezi că faci aici?

          Theo se îndreaptă nervos spre el și îl împinge cât mai departe de mine. Îmi prind încheietura, după ce o eliberează, și mi-o masez ușor.

          O mână se așază gentil pe talia mea și îmi trage corpul mai în spate, urmând ca un trup solid să se poziționeze în fața mea. Inima îmi bate instant mai repede și nu știu dacă e doar din cauza situației, sau și a prezenței lui.

          Kian. Avea aceeași expresie iritată ca a fratelui meu, zâmbetul tipic lui, lipsind de data asta. Părea pregătit să intervină și, mai mult de atât, părea să-și dorească să fie cazul. Brațele îi erau încordate, iar maxilarul mai avea puțin și pocnea. Era nervos și i se citea clar în privire.

          Își făcuse apariția și Juno, mai lucid decât cei doi, dar la fel de dedicat. Analiza cu atenție fiecare mișcare, dispus să-și apere prietenii în caz că lucrurile aveau să o ia razna.

          — Doar discutam, își ridică mâinile în aer, în semn de predare, și pufnește furios. E toată a voastră, dacă o vreți. Mie doar mi se făcuse milă.

         Theo se apropie rapid de tipul care încă stătea acolo, cu o furie care îi brăzda fața și îi făcea ochii să sclipească periculos. Își strânse pumnii, iar tonul lui deveni unul tăios.

          — Ai un minut să ieși din casă.

          Tipul râse, fără vreo urmă de teamă, și făcu un pas spre el, provocator.

          — Sau ce? întrebă amuzat.

          Kian, care stătu până acum doar să observe scena, se apropie amenințător de cel din fața noastră, până ajunse la o distanță aproape milimetrică. Privirea i se întunecă brusc, iar aerul din jur părea să devină tot mai dens. În schimb, cel dinaintea lui, își pierdu zâmbetul cu fiecare pas. Ochii i se îngustară, iar încrederea de care dăduse dovadă, dispăru în întregime.

          — Ori pleci de bună voie, ori forțat. Tu alegi.

          Îl privește cu un zâmbet rece, care îmi transmite câțiva fiori pe șira spinării. Tonul era unul calm, dar fiecare cuvânt era spus cu o intensitate care nu lăsa loc de discuție. Tipul realizase că situația nu era în favoarea lui și făcu un pas în spate.

          — O să plec, zice cu o voce ascuțită și îmi caută privirea, disprețuitor. Îți place să faci pe victima, nu?

          – Luați-l din fața mea până nu-l omor, mârâie Kian, iar ei execută imediat.

          Dintr-o mișcare rapidă, Theo îl prinde de tricou și îl trage spre el, strângând cu atâta putere încât tipul nu mai știe cum să reacționeze.

          — E de ajuns, zice fratele meu, cu o voce care tremură ușor de la furie.

          Juno intervine, în momentul în care tipul începe să se zbată, și-l prinde de braț. Cei doi îl împing cu o lejeritate impresionantă spre ușă, ca mai apoi să-l arunce afară, în timp ce mai schimbă câteva replici, pe care nu reușesc să le înțeleg. Kian îmi cerceta chipul, însă încercam să-l ignor. Nu voiam să-i întâlnesc privirea. Ochii mei se plimbau pe băieții care tocmai ce închid ușa, scuturându-și mâinile, și revin într-o clipă lângă noi.

          — Ești bine? mă întreabă imediat Theo.

          Nu au fost puține momentele în care el m-a apărat. Mereu a avut grijă de mine când eram mai mică și știam că mă va ajuta indiferent de situație. Dar în ultimii ani, l-am ținut la distanță. Nu au mai fost cazuri în care să intervină și, de multe ori, am preferat să mă descurc singură. M-a uimit că a reacționat ca și cum nimic nu s-a schimbat. Deși l-am respins, el a fost aici, fără să stea pe gânduri, arătându-mi că ar face orice pentru mine. Și chiar dacă nu voiam să recunosc, asta mă sensibiliza mai mult decât aș fi crezut că poate să o facă.

          Juno intervenise clar pentru a-și ajuta prietenii, ceea ce era de apreciat. Chiar dacă nu aveam tangențe, am observat cum, în orice circumstanță, își apără spatele unul altuia. Dar la Kian părea că e altceva. Nu a ezitat nici măcar o secundă să se pună în fața mea, în ciuda faptului că nu mă cunoaște deloc și că nu avem nicio legătură. Când l-am văzut, protejându-mă fără niciun fel de întrebare, am simțit o ușoară confuzie. Poate că totul fusese dintr-un instinct de apărare față de Theo, dar, cu toate astea, nu pot să nu mă întreb de ce a părut că a fost acolo mai mult pentru mine decât pentru fratele meu.

          — Sunt în regulă, îi răspund, ocolindu-i privirea. Nu era nevoie să interveniți.

          Tonul meu a sunat mai rece decât mi-aș fi dorit, iar buzele mi s-au strâns într-o linie perfect dreaptă. Deși fața nu-mi trăda nicio emoție, expresia lui Theo mă face să cred că nu crede niciun cuvânt spus de mine.

          Își întredeschide buzele, probabil dorind să mai spună ceva, însă încercarea îi este oprită de Liora care apare din spatele lui. Entuziasmul de pe chipul ei mă face să cred că nu a fost părtașă la ce s-a întâmplat, ceea ce mă bucura, știind că nu trebuia să mai discut pe tema asta.

          — Ce e cu fețele astea posomorâte? întreabă ea amuzată. Haideți să bem!

          Merge înaintea noastră, iar eu o urmez aproape automat. Dacă la început voiam să pun gura pe alcool, acum îmi doream și mai mult. Liora prepară niște shoturi cu o lejeritate, care mă face să-mi ridic o sprânceană surprinsă, și le pune pe blat. Nu mai aștept altă rugăminte din partea ei și înghit conținutul din pahar. Lichidul alunecă pe gâtul meu, lăsând o senzație de căldură care se răspândește rapid în tot corpul. Înghit al doilea pahar cu aceeași ușurință, în timp ce Liora nu apucase să-l bea nici măcar pe primul. Se uită ușor uimită la mine, dar cu o expresie care nu ascunde fericirea. Theo mă privește cu o sprânceană ridicată, la fel de surprins că m-a văzut punând gura pe alcool. Juno dă pe gât paharul din fața lui și îmi urmează exemplu, până îl termină și pe celălalt. Însă, Kian îmi aruncă o privire care îmi înțepenește mișcarea pentru o clipă.

          — Nu mă așteptam să fii chiar așa de... începe el, dar se oprește când observă că am luat al treilea shot.

          Simt cum încep să amețesc ușor, iar gâtul nu mai scapă de senzația de arsură, dar, într-un mod ciudat, nu mă deranja.

          — Nu ți-am cerut părerea, îi răspund acid și-mi întorc privirea către Liora.

          Se uită întrebător la schimbul nostru de replici, cu un zâmbet mic în colțul gurii. Vine mai aproape de mine, în timp ce aruncă câte un ochi peste umărul meu.

          — Ce e între tine și Kian? întreabă curioasă, suficient de încet încât să aud doar eu.

          Mă strâmb ușor la întrebarea ei și-mi întorc capul, văzând că nu mai erau atenți la noi.

          — Nimic, îi răspund când îi întâlnesc privirea și încerc să mă abțin să nu-mi rostogolesc ochii.

          Ridică dintr-o sprânceană, cu o expresie care îmi demonstrează că nu mă crede.

          Fără să vreau, privirea mea se îndreaptă din nou spre Kian. Stătea sprijinit de blat, discutând ceva cu Juno și Theo, dar ochii lui alunecă, inevitabil, spre mine. Până să reacționez, privirile ni se intersectează. În colțul gurii i se schițează un zâmbet abia perceptibil, pe care se chinuia să-l ascundă. Mă analiza pătrunzător, cu o siguranță de sine care făcea aerul să devină mai greu și fiecare secundă să pară mai lungă.  Când îmi întorc capul, simt o adiere rece pe spate și știu că încă mă urmărește.

          — Așa nimic? Tocmai te-a mâncat din priviri, zice Liora amuzată.

          — E arogant, mormăi ușor și mă uit la paharul din fața mea.

          — Și? întreabă, punându-și bărbia în palmă. Majoritatea tipilor interesanți sunt aroganți, ți-ar prinde bine, continuă ea.

           O privesc tăios, însă doar râde, ignorând orice avertisment îi oferea privirea mea. Mă simt puțin frustrată de atitudinea ei, dar nu pot să neg că are dreptate în privința unui lucru. Kian e interesant, dar cu siguranță nu în felul în care îmi sugerează ea. Tocmai atitudinea lui mă face să-l resping mai mult.

          — Nu cred, îi răspund scurt, făcând-o să ofteze dramatic.

          — O să-ți dai seama mai târziu, îmi zice sigură pe ea, ceea ce mă face să-mi dau, involuntar, ochii peste cap. Știi măcar ce-i cu el? mă întreabă și-i întâlnesc privirea.

          — Nu-i nevoie.

          Liora își ridică sprânceana într-o mișcare jucăușă și, fără să se lase impresionată de indiferenta mea, continuă.

          — O să-ți spun oricum, râde ea. A făcut facultatea în alt oraș. E fratele mai mare al lui Juno, l-am auzit vorbind mult de el înainte. E genul de persoană care nu lasă pe nimeni indiferent, spune cu un zâmbet șiret pe față. E diferit.

          — Diferit cum? întreb parcă fără voia mea.

          — Nu se lasă citit așa de ușor. E destul de rezervat cu oamenii, dar când își pune ochii pe ceva, nu se lasă până nu obține.

          Mă întind peste blat, sătulă de discuție, și apuc sticla de alcool cu intenția de a-mi turna în pahar. Lângă mine apare imediat Kian, care își pune brațul destul de aproape de mâna mea. Îi simt privirea cum arde pe mine, dar nu îmi ridic ochii. Cuvintele Liorei mi se derulează în cap, iar ultimul lucru de care am nevoie e să îmi trădeze chipul vreo emoție. Torn alcool în pahar cu o mișcare rapidă și îl umplu și pe al prietenei mele, când văd că mi-l întinde.

          — Probleme, Delaya? întreabă el cu o voce joasă, parcă jucându-se cu nervii mei.

          — Doar dacă continui să vorbești, îi spun pe un ton rece.

          Îmi prind degetele în jurul paharului și înghit conținutul dintr-o înghițitură. Ochii îi rămân pe mine, urmărindu-mă parcă mai atent ca niciodată.

          — Cred că trebuie să încerc mai mult ca să scot ceva de la tine, râde amuzat, dar cu o sclipire provocatoare.

          — Eu zic să nu mai încerci deloc, îi răspund sec, mâinile părăsind paharul acum gol.

          — Dar e amuzant cum încerci să te ferești de orice discuție, ca și cum ar fi o amenințare pentru tine.

          Simt cum mă încordez ușor la cuvintele lui și nu mă pot abține să nu îmi ridic vocea.

          — Nu îți place să te respingă cineva, nu-i așa? îi zic pe un ton glaciar.

          Kian pare surprins pentru o clipă, însă zâmbetul îi rămâne neclintit. Se apropie mai mult, dar fără să mă atingă, distanța dintre noi devenind aproape palpabilă. Privirea lui e fixată pe mine și încearcă să pătrundă dincolo de figura impasibilă pe care mă forțez să i-o arăt.

          — Crezi că pot să fiu respins? întreabă el cu un ton jucăuș, care mă face să cred că savurează fiecare cuvânt pe care îl scoate de la mine.

          — Nu mă îndoiesc de asta, îi răspund sigură, iar el își ridică o sprânceană, încă amuzat.

          — Să vedem dacă se aplică și pentru tine, spune în timp ce-și mușcă ușor buza de jos, iar tonul îi devine mai intens.

          Se apleacă în fața mea și prinde sticla de alcool între degete. Îmi aruncă un ultim zâmbet, după care se reîntoarce la prietenii lui. Îl mai privesc preț de câteva secunde, apoi îmi întorc atenția către Liora care mă urmărea atentă.

          — Să știi, îmi place cum arde tensiunea asta între voi, chicotește ea. Până și eu o simt.

          Îmi dau ochii peste cap iritată și mă ridic de pe scaun. O durere de cap îmi apăruse instantaneu și simțeam nevoia să mă odihnesc. Apuc o sticlă de apă de pe blat și o salut pe Liora.  Plec fără să mai arunc o privire în spate și urc scările cu o atenție deosebită. Nu băusem mult, dar băusem destul de repede cât să mă amețesc ușor. Pașii mei se mișcau leneș pe holul acum întunecat, până și-au croit drum la camera mea. Deschid ușa încet și aprind imediat becul. Lumina mă face să-mi închid ochii preț de câteva secunde, până mă obișnuiam cu ea.

         Mă îndrept cu pași mici spre dulap, pentru a mă schimba în niște haine mai comode, dar observ un obiect străin în mijlocul patului. Mă îndrept spre el cu o confuzie vizibilă pe chip și cu cât ajung mai aproape, cu atât inima îmi bate mai puternic. Un fior rece îmi străbate trupul, iar o stare de neliniște mă înconjoară imediat. Înghit în sec în timp ce apuc jucăria ce stătea neatinsă pe așternuturile mele și o întorc pe toate părțile agitată. Era o mașină de culoare albă, care îmi era mult prea familiară. Partea din față și cea din lateral erau distruse complet, ceea ce m-a făcut să rămân împietrită, ținând obiectul cu mâinile ușor tremurânde.

          Era exact mașina din seara accidentului.