Mă  trezesc exact ca în zilele precedente, în aceași cameră albă pustie, cu mâncare și apă, oferite printr-o portiță asemănătoare cu cea a câinilor, însă de data asta  sunt perfect conștientă de motivul pentru care sunt aici.

Încă mă acomodez cu ideea că, am ucis un om mai nevinovat decât cel care a supraviețuit. Cât de nedrept este totul, pentru că sunt cea zguduită din temelelii de fapt.

Gândul că viața mea se sfârșește la douăzeci si trei de ani, mă face să regret din adândul sufletului că am putut iubi atât de mult persoana greșită...

Aud pași pe coridor, probabil că vine cineva să mă viziteze în sfârșit, nu sunt atât de bună prietenă cu singurătatea. De fapt, n-am fost niciodată, singura mea consolare, din momentul în care am renunțat la toți cei dragi mie, a fost Jaden, care m-a trimis din nou în abisul singurătății.

— Bună dimineața doamnă Stuart! mă salută politicos un alt domn îmbrăcat în halat alb.

— Auzi, dar în închisoarea asta purtați toți halate albe? mă răstesc la el imediat cum pătrunde în cameră.

— Ah, nu! Eu chiar dețin o diplomă care atestă că sunt un medic psihiatru, glumește el. Acesta este de fapt un sanatoriu.

Chipul mi s-a întunecat instant, poate că pentru ei eram momentan o aparență, dar eram perfect conștientă că într-un sanatoriu, nu pot ajunge decât oamenii nebuni.

— Așa spuneți toți, și te rog frumos să nu-mi mai spui doamna Stuart, sau care parte din am încercat să-mi ucid soțul, nu o înțelegi? răspund indignată.

În capul meu se întipărise deja ideea că pentru el păream, și fără să-i arăt asta, o nebună fără acte, momentan.

— Și cum anume ați dori să vă strig?

— Spune-mi doar Lou, am pierdut privilegiul de a mă mai numi Martin... răspund cuprinsă de regrete.

Se întunecă la față, dar probabil era obișnuit, să audă tot felul de povești triste, doar eram într-un sanatoriu, unde, nu vin de obicei oamenii normali la cap. Și totuși, nu mă simt de parcă am vreo problemă, sunt perfect conștientă de fiecare cuvânt pe care îl rostesc.

—  Înțeleg, răspunde cu un glas ușor răgușit dregându-și vocea, eu sunt aici pentru a te examina, rezultatul examenului psihiatric de astăzi, va fi crucial în a stabili o sentință corectă pentru tot ceea ce ai făcut.

— Cât de nedrepți sunteți cu toții, de parcă ar fi atât de ușor, să fii zdrobit în bucăți întocmai de cel pe care l-ai iubit cu tot sufletul. Lacrimile mă cuprind, un nod în gât era tot ce mă mai împiedica să nu răbufnesc în plâns precum un copil.

Stă câteva secunde pe gânduri, apoi îmi face semn să mă ridic și mă ia de mână.

— Urmează-mă, te rog!

Habar nu am unde anume voiește a mă duce, dar, pentru prima dată în ultimele cinci zile, pășesc în afara acelei camere, așadar nu am niciun motiv să mă opun.

Ajungem pe un coridor lung, cu zeci de alți oameni care urlă unii la alții, sau care deopotrivă, vorbesc singuri. Privesc îngrozită...

— Spune-mi te rog că nu mă lași aici, mă milogesc terifiată, trăgându-l de halat.

— Dacă ești cuminte, nu te las, șoptește pe un ton ușor ironic.

El se simțea ca acasă, în timp ce eu eram terifiată, de fiecare nebun pe care îl vedeam în fața ochilor, el se plimba pasiv, strigând din când la ei să nu mai facă atâta gălăgie.

Am ajuns în cele din urmă într-o grădină mare, plină de flori, Sub un copac înalt, ce-mi părea a fi un tei sălbatic, erau așezate o canapea și un fotoliu. Priveliștea îmi amintește fără dar și poate, de cabinetele psihologice unde, mergeam deseori să-l însoțesc pe Jaden.

După fiecare eșec, pe care îl avea în cadrul meciurilor de fotbal, se simțea atât de demoralizat încât, a fost pe cale să renunțe la joc de vreo zece ori.

Am fost mereu acolo pentru el, l-am ridicat moral de fiecare dată când era la pământ, iar el, drept răsplată pentru toate sacrificiile pe care le-am făcut, m-a dat de pământ atunci când s-a văzut în culmea gloriei.

— Pare a fi un loc unde nu întocmai oricine are acces, privesc mirată de jur împrejur.

— Aici au acces pacienții care, par a avea nevoie mai mult de o examinare psihologică, decât una psihiatrică, îmi spune așezându-se. În cazul tău, singura parte care pare defectă momentan, este însuși inima.

—  Poate că aveți dreptate, și totuși nu regret ce am făcut...

— O crimă amoroasă nu se poate săvârși decât din cauza unui motiv întemeiat, așa că dacă te simți în stare, te poți așeza oricând, ca să-mi povestești, ce anume te-a determinat să recurgi la acel gest.

Îmi amintesc clar, că acum câteva minute, a pomenit de faptul că sentința mea, va fi dictată de examinarea de astăzi. Așa că primul pas pe care ar trebui să îl fac, este să văd ce anume presupune această sentință.

— În primul rând, aș vrea să știu, ce anume se va întâmpla cu mine după ziua de astăzi? Speram să-mi ofere ceva variante care să nu mă țină până la vârsta de patruzeci de ani după gratii.

— Ei bine, dacă treceți examinarea, veți fi dusă în fața unui judecător, pentru ca mai apoi, să se stabilească anii de închisoare pentru faptele comise.

— Și dacă nu o trec? Răspund deja panicată de prima lui variantă.

— Ei bine, veți petrece ani buni în acest sanatoriu. Veți urma un tratament adecvat, ședințe de terapie, orice pentru ca sănătatea dvs. mintală să revină pe făgașul normal.

A doua variantă, parcă nu suna atât de rău, deși mă ia groaza când îmi răsar în cap imaginile cu toți oamenii de pe coridor, nu puteam alege niște gratii pe care să le strâng cu ciudă între mâini, vreme de mai bine de douăzeci de ani.

— Și, examinarea asta despre care îmi tot ziceți, e vreun test ceva, ca la școală, ori?

— Ceva de genul, dar aș vrea mai întâi să văd cum vă descurcați în relatarea faptelor.

       Mă crede proastă, îmi spun în gând, privindu-l rece. Se pare că partea mea de scenariu urmează să înceapă. Nu îi pot da de înțeles că sunt lucidă. Aș fi prea tâmpită să aleg închisoarea în locul sanatoriului.

Vrea să vadă ce poate face un om nebun? În regulă. Am să merg cu povestea, până în pânzele albe, chiar dacă asta înseamnă că trebuie să mint.

Și fir-ar! Eu urăsc minciuna!