— Nu sunt nebună!

    Strigă pentru ea, pentru a se convige singură. Știa că nu e nebună, știa că nu are cum să se întâmple nimic. Pentru că, la urma urmei, nu era nebună.

    Nu va veni nimeni să o ia, să o pună intr o camasă de jorta, sa o lege cu lanturi si apoi să o loveasca cu bâta pentru a fi ascultatoare, nu? Nu o va duce nimeni intr un sanatoriu, nu? Nu o va uita nimeni intr un salon murdar de fecale, cu pereti mucegaiti, nu? Nu o vor tine inchisa, nu? Nu ii vor administra calmante si droguri ca sa o faca sa taca, nu?

    Nu, nu din nou. Nu ca si mamei ei. Nimeni nu ii vace rau, nu?

     Se puse pe jos, la umbra unui brad. Se aseza pe acele uscate. Plangea, de durere sau de dispare. Sau poate de ambele...

      Lavna Libres era desculta, picioarele ii erau insangerate de la maracini, de la pietre si de la acele de pin. Se puse jos, in fund, isi sprijini spatele de trunciul copacului si isi intinse picioarele. Atunci, incepu sa isi fluture talpile rapid, isi flutura talpile de parca erau aripioare de peste.

     Incepu sa fredoneze una din copozitiile lui Vivaldi.

     Fredona si isi misca talpile.

     Inspira adanc, isi elibera mintea, isi relaxa corpul. Se simtea mai bine, mai libera.

      Isi lua libertatea sa inchida ochii, sa adoarma in propriul ei vis.

      Spera ca atunci cand va deschide ochi, se va trezi in lumea reala. In lumea ei. In lumea unde are pick up si cappuccino cu șapte cuburi de zahăr.

      Spera că va fi acasă.

      Nu acasă. Nu acolo unde a crescut. Nu acolo unde a plans si s a rugat.

       Ci acasa. Acolo unde se poate trezi la ora cinci in siguranta, unde poate sta goala in fata soarelui fara sa planga.

       Speranța moare ultima. Si poate, (era sigura) speranța ei a murit.

       Isi deschise pleoapele. Isi inclesta maxilarul si privi barbatul din fata ei. Puse o mana in iarba, stranse acele de brand, de pin intre degete. Le stranse atat de tare incat ii strapunse pielea, carnea. I se prelingea sangele cu suvite rare.

      — Cum ti se pare lumea mea?

      — Piei Satana! Îi strigă Lavna și aruncă acele în fața lui. Piei diavol nemernic!

       — Și mie îmi pare bine să te revăd.

       — M ai folosit! M ai ucis! Piei nenorocitule!

       Lavna incepu sa respire mai scandat, mai agitata si mai panicata. Incepu din nou sa isi agite talpile picioarelor ca niste aripioare de peste.

      Mattias o privea confuz, nu intelegea ce se intampla. Asa ca, ca o persoana rationala, rupse trei fire de iarba si i le baga in gura.

      Lavna se opri, nu mai respira, nu mai se agita. Doar scuipa firele de iarba si l injura cu sete. In cateva secunde, se calma. Zambi incet, respira adanc. Inca insi misca talpile ca niste aripioare de peste, insa mai incet, ca o adiere.

      — Mi ai dat iarbă...

      — Iarbă de sub copaci nobili. Iarba de sub ei are un efect calmant, nu ti as fi dat iarba adevarata.

      Mattias se ridica in picioare, se intinse spre crengile de brad si lua un con. Se aseza in genunchi, langa dansa si ii arata ce culese.

      Conul era roz, cu tentă de mov la vârf și verde la tulpină. Il intinse catre ea cu un zambet gingas.

      Lavna il lua, muscandu si interiorul obrazului.

      — Gustă, o îndemnă Mattias suspect de entuziasmat. Are gust de vată de zahar daca îl lingi, iar dacă îi desprinzi semintele, au gust de măr garamelizat.

      Lavna nu avea incredere, dar din curiozitate (si pofta, mai ales pofta) linse conul de brad zambind tâmp după.

      — Are gust de vadă de zahăr!

      — Exact ce ti am spus, chocoti el de expresia ei.

     Lavna se ridica in pocioare si scanci de durere. Era o femeie mica, nu ajungea la conuri, iar picioarele din care curgea sange si o intepau acele nu ajuta.

      Mattias o lua in brate ca pe un copil mic, o stranse la piept si ii culese alte cateva conuri.

      O lasă sa se bucure de... fructele foarte sanatoase din lumea lui. O tinea posesiv, cu grija, se indeparta de copaci spre un luminis. Mergea pe o carare ingusta, pietruita cu lespezi din argint.

     Lavna nu baga de seama, mintea ei era in alta lume, in alte ganduri. Dar, atunci cand isi zgarie buza in unul din conuri, scanci ca scoasa din apa.

     — Unde mergem? Intreba presandu si rana cu degetele.

     — Mergem sa iti arat ceva frumos.