Frumoasa Adormită

             Cu ochii mari, șocul uriaș oprind fiecare pulsație a inimii ce nu trăiește, ci doar împinge sângele prin artere suficient cât să nu mor, mă opresc în același loc. Sub aceleași umbre verzi ale copacilor înalți care împrejmuiesc întreaga pădure din Imreti.

             Mirosul sângelui pe care nu l-am recunoscut, acum e mai puternic și recunoscibil nărilor mele decât oricând. Chiar și decât atunci când mi s-a spus că pentru a fi acceptat în lumea lupilor, trebuie să renunț la cea a oamenilor. Noroc însă cu Craft care, cu o dorință acerbă a reușit să transforme furia și frustrarea lupului sălbatic în care mă transformasem din vina celor ce m-au mușcat, într-un ocean de liniște, abundență și solititudine emoțională.

             Eram un lup la începuturile sale. Însetat de crime, atacuri, sânge și cu o delăsare absolută în ceea ce privește sentimentele celorlalți, care a reușit destul de rapid să fie observat de-o haită la nici câteva zile de când am început să hoinăresc pădurile californiene. Haita lui Jer. O grămadă de idioți care luptau pentru titulatura lui Craft, încercând în același timp să scape și de „Începătorul Însetat", așa cum mă denumiseră încă din prima secundă.

            Ca rememorând cuvintele lui Jeremy, de atunci „Fii puternic în timpurile-n care crezi că ești slab." , să-mi scutur rapid capul pentru a-mi veni în simțuri în timp ce înaintez tot mai mult, ghidându-mă după mirosul puternic pe care îl recunosc ca aparține cuiva străin. Și atunci, chiar imediat după trunchiul bătrând al unui copac, într-o mini-grădiniță verde și plină de flori, zace ascuns, chiar în centru trupul unei fete.

            Inspir adânc mirosul ei ciudat și respir ușurat pentru o secundă atunci când realizez că nu e sora mea. Dar când conștientizez că e o altă fată, posibil chiar cea căutată de gaborul ce a venit acasă, suspiciunile privind identitatea urmăritorilor din pădure cresc cu desăvârșire. Și astfel realizez pericolul ce o urmărește din umbră pe sora mea. Sprâncenele mi se unesc într-o linie curbată, deloc atrăgătoare, iar pumnii mi se încordează în jurul trupului. Asta pe când ochii mei cafenii fixează trupul inert și aproape fără vlagă a omului din fața mea.

           Mirosul ei combinat între vanilie și flori îmi spune că trăiește. Cu greu, dar respiră. Și deși bătăile accelerate ale unei inimi nebune ce abia se poate potoli la simplul miros al sângelui uman îmi spune să încep transformarea și atacul, totuși mă abțin. Atâția ani de muncă pentru control, nu au fost depuși degeaba. Așa că îmi dau rapid două palme mintal și-ncep să înaintez ca un taur în capcană, către trupul ce zace adormit între flori. Mă apropii tiptil, ca un hoț și simt de parcă mirosul ei mă forțează să-mi imaginez că o pot face orice pentru protecția ei. Emoție pe care doar Nia mi-o transmite.

            Oare e ceva în neregulă cu mine?!

            Gândesc și m-opresc locului, fixându-i trupul intert și ochii acoperiți de pleoape și genele dese. Apoi, când îmi dau seama că o iau razna și pentru asta nu e vinovat decât polițistul de azi-dimineață, reîncep să pășesc spre fata adormită de la cei nici câțiva centimetri depărtare. Mă aplec atât cât s-o pot atinge, descoperind o piele moale și catifelată precum mătasea. Motiv pentru care, imediat ce realizez că zâmbesc ca un idiot, să-mi dau două palme mintal în timp ce încerc s-o trezesc.

       — Mă auzi? mă trezesc vorbindu-i, de parcă m-ar putea auzi.

            Lucru de care, dacă l-ar fi făcut, s-ar fi temut din prima secundă!

            Încep s-o zgâlțâi ușor, fără să-mi pese dacă o rănesc cumva deoarece ar putea avea deja răni interne, sau nu. Dar fără nici un rezultat. Ochii ei încă se mențin închiși, iar acest lucru creează un real dezavantaj pentru mine. Pentru că nu știu cine e, cine-a rănit-o, de ce, sau pentru care cauză. Și acest lucru nu face decât să mă enerveze ușor. Așa că m-aplec deasupra ei, apropiindu-mi buzele de urechea ei dreaptă.

        — Domnișoară, sunteți pe o proprietate privată. Mă auziți?! zic iarăși, dar din nou nu am nici un rezultat.

             Așa că, confuz și indecis, mă văd rapid nevoit să iau o hotărâre. Nu o pot lăsa aici sub nici o circumstanță, iar acasă nici nu mă gândesc s-o pot duce. Ce să fac cu ea, oare? mă-ntreb în timp ce țintesc un punct inexistent din pădurea liniștită prin care nici măcar vântul nu adie. Un milion de gânduri îmi traversează mintea încețoșată precum vremea ce anunță sosirea ploii, iar singura șansă ce mi se pare a fi cea mai justă din toate punctele de vedere ar fi s-o iau de aici.

             Astfel, fără să mai stau prea gânduri îmi înfășor brațele goale în jurul taliei de viespe a fetei cu părul ca noaptea, ridicând-o de la sol de parcă ar fi o pană. Și-n acest mod reușind să-mi imaginez că nu poate cântări mai mult decât sora mea, ci probabil undeva în jur de patruzeci și cinci de kilograme. Cu aproximație. Așa că iată-mă pe mine, lupul ce-și dorea să stea cât mai departe posibil de oameni, cum încerc să salvez unul. Una, ca să fiu mai precis.

             Aproape că-mi vine să-mi dau două palme pentru asta, dar mă abțin și continui să pășesc spre nicăieri prin pădure, fără vreo țintă precisă în minte. Doar calc pământul rece și-acoperit de frunzele mototolite, gândindu-mă la un singur aspect. Și anume, cum s-o țin în siguranță pe fata asta. Oricine ar fi ea. Ca de îndată ce consider c-am ajuns la o distanță destul de considerabilă de locul unde-am găsit-o, să mă opresc pentru a reanaliza opțiunile.

             Nu știu exact pe cine car, sau în care parte a pădurii mă situez cu exactitate, dar știu sigur că nu pot fi foarte departe de poiență și casă. O las pe brunetă jos, întinzând-o pe iarba călcată-n picioare și îmi îndrept spatele adulmecând parfumul primăvăratec al copacilor din jur. Brusc, niște pași ce par a se auzi dinspre nord își fac simțiți prezența, iar dorința mea de transformare ia loc. Sprâncenele mi se unesc ca un nor negru și deloc liniștit, liniile lor curbate oferind teama oricăror ochi m-ar putea privi acum.

             Iau poziția de atac și protecție pe care o dețin dintotdeauna și aștept. Ca din boscheții maronii din fața mea, să văd ieșind ca după o furtună trupul subțirel și tineresc al unei fete. Păru-i blond precum soarele blând al dimineții, răsfirat într-un milion de adieri de vânt apare ca din senin, ochii primăvărateci denotându-i îngrijorarea. Adulmec mirosul ei țipător și nederanjant pentru identificare, descoperind astfel trei aspecte. Primul, acela că fata aceasta poate avea vârstă apropiată cu omul pe care l-am lăsat pe iarbă. Al doilea, e acela că nici una nu poate fi din locurile acestea. Le-aș fi recunoscut cumva. Și al treilea, că nu e om și nici lup.

              Așadar, cine e fata speriată care mă privește ca pe un nebun!?