Provocarea

          Antrenamentul de ieri m-a epuizat destul de mult, mai ales după atât de multe altele. Și deși amintirea acelei zile nu-mi dă pace transformând în vis fiecare pas făcut cu o doar o zi înainte, deschid totuși ochii obosiți și lipicioși lovindu-mă de razele puternice ale soarelui care pătrunde în dormitorul meu.

            Nici măcar nu știu de ce Dave și tata au hotărât să-mi de-a mie camera asta!

          Mă-ncrunt obosită poziționându-mi repejor palma peste față pentru a acoperi lumina puternică și scap un căscat de zile mari printre buzele-mi subțiri, la fel de adormite ca și restul corpului. Apoi, decisă să nu rămân așa, mă ridic leneșă rotindu-mă pe călcâie. Am nevoie de un duș revigorant de urgență, așa că Dave ar face bine să nu ocupe baia în aceste secunde. Gândesc, apoi  pornesc cu pași ca de furnică încercând să-mi măresc mersul în drumul meu către o mai bună dispoziție.

          Într-un timp relativ scurt ajung la ușa albă care desparte dormitorul meu micuț și-mbrăcat în postere vechi cu Nick Bateman. Apăs clanța și deschid ușa împricinată având grijă mai întâi să scanez cu privirea holul îngust al casei, pentru a mă asigura că nu mă vede nimeni. Apoi, ca un hoț profesionist las ușa întredeschisă și-mi îndrept pașii către baia din capătul holului. Și deși trec iarăși prin fața acelei uși , totuși nu mă opresc. Nu, când amintirea vocii tatălui meu spunându-mi că „indiferent ce se va întâmpla, acea ușă va rămâne închisă" nu mi se repetă iarăși în minte.

          Și ca o fată deșteaptă ce sunt, de îndată ce mă văd din ce în ce mai aproape de baie, le las naibii de gânduri nebune și-ncep să măresc pasul din ce în ce mai puternic găsindu-mă înaintea ușii albe în timp record. Zâmbesc observând că nu am văzut pe nimeni în drumul meu, apoi apăs veselă mânerul alb al acesteea, fiind tot mai sigură că fratele meu lipsește și că-n sfârșit o să pot să mă spăl în tihnă, fără să fiu grăbită de acesta. Doar că, imediat ce deschid mândră ușa despărțitoare, ca o palmă dură a destinului, soarta mă lovește peste față. Și asta doar datorită faptului că la nici câțiva metri depărtare, trupul acoperit de-o pereche de boxeri negri și-un piept dezvolit, perfect îmbrăcat în mușchii aparținător doarlui, îl văd întâmpinându-mă mândru și-orgolios exact cum îl cunosc.

      — Din nou ai întârziat! exclamă vocea sa groasă, mândră și sigură pe ea, șocul propulsându-mă tot mai aproape de colaps.

             La naiba! I-am văzut trupul dezgolit a-l fratelui meu! Din nou! Firar!

            Bine, nu dezgolit complet, dar totuși... Gândesc în sinea mea și pentru o secundă jur că-l pot vedea rânjind mândru.  Oare-mi citește gândurile? mă-ntreb, dar îmi scutur repede capul de ideile tâmpite, amintindu-mi tot ceea ce am aflat la școală despre „Misterele celor Dispăruți" și-mi forțez un zâmbet idiot, suficient de capabil să amețească pe oricine. Cu pași ca de pisică ademenitoare, sigură pe mine și văzându-mă deja ca pe o învingătoare – mai ales că el însuși îmi permite mereu să fiu – mă apropii de corpul său nemișcat, ce mă analizează în tăcere. Ca un pictor perfect în așteptarea luării unei decizii a femeii doritoare în a fi desenată. Asemeni unui lup ce-și savurează în tihnă prada.

        — Poate, zic menținându-mi postura mândră în timp ce-ncep să desenez pe corpul său diverse forme imaginative. Dar, exact așa cum faci mereu, îți vei lăsa din nou surioara preferată să intre prima, deoarece are cursuri. Nu-i așa, Dave? zic ridicându-mi privirea în ochii lui ușor surprinși de atitudinea mea.

              Niciodată nu m-am purtat așa cu un băiat, iar cu fratele care mă răsfață și protejează de tot ce mișcă în jurul meu, cu atât mai puțin. Și deși mă amuză puțin această situație penibilă în care-l pun, totuși nu pot evita să nu mă simt și mândră de mine și reușita mea.

        — Singura soră! exclamă pe un ton atât de jos, puterea vocii lui denotându-i șocul ce l-a cuprins.

              Zâmbesc din ce în ce mai puternic, mai ales că fața lui ar merita Oscarul. Și deși vede zâmbetul meu, totuși chipul lui rece, fix și alb ca varul de pe pereții casei nu se schimbă deloc. Așa că continui să zâmbesc până ce simt că nu mă mai pot abține și-ncep să râd din ce în ce mai puternic. Uit de tot și toate în aceste secunde și jur că e pentru prima oară când văd un David Craft atât de panicat și îngrozit de propria-i soră.

               ***

               Vocea Leyey e precum un ecou tâmpit în mintea mea, care-mi amintește continuu cantitatea de probleme în care e posibil să fi intrat doar din vina fratelui ei. 

               Nici măcar nu înțeleg ce mi-a trebuit mie să accept provocarea lui stupidă de a-mi petrece weekendul acesta în pădurea de la marginea orașului!

               Dar alegând să-mi scutur capul pentru a scăpa de vocea ei insistentă, îmi îndrept pașii către noptieră ridicând telefonul mobil și-i caut numărul în agendă. Apoi, imediat ce-l găsesc apăs butonul apelare și duc aparatul la ureche, așteptând.

        — Oare de ce aveam o presimțire cum că vei suna, în cele din urmă? zice vocea ei, denotând o bună dispoziție la fel de enervantă cum o cunosc doar eu.

         — Sunt pregătită, Leya! exclam cu jumătate de glas, teama că nebunul ei frate mi-ar putea face ceva noaptea aceasta făcându-mă să mă simt în pericol. Când e plecarea? o întreb direct, închizând ușile șifonierului în timp ce ășesc către pat spre a-mi aduna restul lucrurilor de pe acesta.

          — La orele 11:00 A.M. , zice vocea ei îngrijorată. 

               Poate la fel ca mine, poate mai mult, sau mai puțin. Nu știu. Tot ce știu e că e singura normală dintre Ashher și ea!

          — Perfect. Ne auzim Luni dimineață, spun încercând să scap repede de ea și temerile ei, ănsă bruneta mi-o taie cu rapiditate.

          — Ești sigură că nu vrei să vin cu tine? o aud spunând și-mi rotesc ochii, plictisită.

                Da, știu că e diferită de nebunul ei frate mai mare, de aceea se comportă atât de drăguță cu mine. Da, înțeleg că amândoi îmi doresc binele. Însă dacă Asher nu a reușit să mă convingă că nu trebuie să merg, atunci ea de ce încearcă în zadar? Și da, înțeleg de asemenea că e posibil ca ei să aibă dreptate și eu nu, dar cum voi convinge o conștiință la fel de încăpățânată și vulcanică ca un foc ce nu vrea a fi stins.

           — Știi, Callum nu e tocmai un om... bun! zice vocea ei din nou, forțându-mă să-mi îndrept spatele.

                 Îi cunosc pe cei doi frați Smith și idiotul lor amic, Callum Dawson din perioada în care erau studenți la facultatea în care eu sunt acum în ultimul an, ei fiind mai mari decât mine cu un an. Bine, doar Leya și Call. Căci Asher e mai mare decât noi cu patru ani. Însă, asta nu îi dă niciunuia din ei dreptul în a mă judeca, corecta, sau provoca fără să primească răsplata acestor lucruri. Și chiar dacă nici tata și nici David nu-i cunoaște pe cei trei, totuși îmi voi aminti mereu cu mare drag felul în care cei doi băieți ne-au provocat mereu pe mine și Leya. Atât de mult, încât am petrecut o zi întreagă fugind de la ore, în Biblioteca Facultății spre a ne „culturaliza" în privința demonilor ce trăiesc alături de omenire.

           — Și voi, sunteți? mă trezesc vorbind, așezându-mă la marginea patului. Te rog, Leya. Chiar tu mi-ai povestit prostiile pe care tu și fratele tău le făceați în copilărie, doar pentru a le atrage atenția părinților voștri! exclam, ușa dormitorului deschizându-se imediat, capul lui Dave făcându-se prezent.

            — Credeam că pleci la cursuri, Nia! spune glasul lui gros, eu privindu-l speriată.

                 La naiba! Sper să nu descopere că nu merg la facultate, ci în altă parte, altfel chiar sunt în necazuri!

             — Da! spun speriată, lăsând telefonul să alunece ușor pe lângă corp. Imediat plec, spun cu vocea aproape tremurândă, sperând să nu observe asta, putându-l observa în schimb cum părăsește încet dormitorul.

                   Urăsc să-l mint, la fel cum detest fiecare minciună pe care alții mi-o spun în credința lor stupidă că eu nu realizez acest lucru. Însă acum? În aceste clipe e necesar ca Dave să nu afle despre călătoria mea, altfel n-o să mai am nici prieteni și nici curajul de-a ieși pe acea ușă afurisită. Deoarece știu că mă protejează foarte mult și bien stând mereu cu ochii pe mine. Dar cumva, tot mă simt sufocată.

                    De ce nu reușește și el să înțeleagă asta?!