Un ajutor neașteptat

               Așa că iată-ne pe toți aici, în afara casei, cum stăm și privim pădurea densă și liniștită din care nu se observă nici cel mai mic indiciu cum că ceva groaznic s-ar putea întâmpla în interiorul ei. Agitația din mine începe să crească în mod continuu, iar prezența lui Morcoveață nu face decât să mă enerveze mai rău. Și cu atât mai mult cu cât, oricât aș încerca să scap de ea, parcă luptă contra mea, împingându-mi limitele cât mai departe cu putință.

               Ca din cinci în alte cinci afurisite de minute, să-l pot observa pe domn polițist cum își verifică relaxat ceasul de la mână. De parcă ar fi singurul în așteptarea unei vești, unui răspuns sau orice altceva, nu și noi. Eu. Astfel că, simțind cum nervozitatea asta nu are să conducă nicăieri bine, aleg repejor să scap de Morcoveață în stilul meu caracteristic. Așa că îmi închid ochii și-ncep să-l caut pe Craft folosindu-mă de „discuția noastră mentală", privind prin fiecare colțișor al casei după el.

               Și atunci când dau de el în camera Niei, unde râd și se comportă destul de natural amândoi, să mă-ncrunt pentru o secundă. Îi spun un „Vino și ia-o pe Karra de-aici, altfel nu răspund!", apoi știind că ea îmi poate citi gândurile, aleg repejor să-mi deschid ochii. Mă prefac destul de bine că totul e în regulă și zâmbesc la gândul că am învățat asta doar datorită Niei. Dar când observ privirea nedumerită a lui Morcoveață fixându-mă confuză, îi schițez cel mai fals zâmbet din câte dețin și-mi mut privirea înapoi către pădure.

               Apoi, exact ca pe un ceas elvețian fixat la perfecție, îi simt prezența lui Craft apropiindu-se și știu. E momentul ca Morcoveață să dispară, l-a fel și domn polițist. Așa că încep încetul cu încetul să mă relaxez. Doar că, spre surprinderea mea, Jared nu o ia pe roșcată de aici. Ci dimpotrivă, e de parcă s-ar fi vorbit ăștia doi să-mi strice ziua per complet.

         — Tu vii cu mine! spune bătrânul alpha, agățându-mi încheietura. Și tu, ocupă-te de domnul polițsit! reia apoi adresându-i-se roșcatei care, l-a fel ca și mine, îl privește pe bătrân cu o sprânceană ridicată.

               Și nu înțeleg. De ce mă ia pe mine de aici, când cea de care trebuia să se ocupe, este Morcoveață și nu eu? Dar tăcut și confuz, aleg rapid să-l urmez în tăcere. Deși mintea mea continua să adreseze aceiași întrebare stupidă. „De ce?!", nu reușesc să găsesc vreun răspuns. Însă, observând că nu ne îndepărtăm foarte tare de locația inițială, îi aud pe Craft răspunzându-mi mental la întrebare și recunosc că, cumva, mă liniștesc. Mai facem câțiva pași și deja observ și destinația despre care îmi vorbise mental. Așa că-l urmez în aceiași tăcere absurdă.

         — Sper să ai dreptate, îl anunț pe bătrânul alpha și deși nu-i pot citi expresia pentru că merg în spatele său, totuși îi pot simți fiecare gest și știu.

Tocmai a zâmbit!

         — Întotdeauna, fiule! exclamă și-mpinge ușile mari ale sălii imense în care eu și Nia ne antrenăm zilnic.

Sau mă rog, obișnuiam s-o facem!

              Deloc surprins, înaintez în sala mare și goală, scrolând-o ca pe propriile-mi buzunare. Și atunci, pe banca dinspre răsărit, exact așa cum mi-a dat de înțeles Craft, observ trupul cuiva. Hainele albe ce îmbrac corpul subțirel ca al unei mirese perfecte, îți poate tăia răsuflarea. Faptul că ea stă nemișcată, cu spatele către noi, nespunându-mi mai mult decât că identitatea acestei necunoscute nu este deloc intrigantă pentru Craft. Ba mai mult decât atât, ceva îmi spune că ea și Craft se cunosc deja, de ceva timp. Și mai ales că bătrânul nu a rostt nici un cuvânt, gând, sau dat vreun indiciu despre, până acum.

         — L-am adus! se aude ca un fundal vocea lui Jared spărgând repede vălul ce-a cuprins întreaga sală goală, străina îmbrăcată-n alb rotindu-se pe bancă spre a ne privi.

              Și deși nu-i cunosc la perfecție identitatea, totuși îi pot recunoaște înfățișarea angelică oriunde aș fi. Aceiași ochi minunați, ca o primăvară perfectă mă privesc de îndată ce trupul sculptat parcă de însuși Michellangelor se ridică întru întâmpinarea noastră. Părul ei blond tronându-i peste umerii acoperiți de aceiași lumină cu care m-a obișnuit din prima secunda. Știu cine e, dar nu cunosc și motivul prezenței ei aici.

         — Perfect, spune blonda încrucișându-și brațele la pieptu-i generos. Vă rog să luați loc, domnilor! își termină discursul, dar eu îi ignor complet cerința.

Mie nu-mi ordonă nici o femeie, iar o fetiță îmbrăcată în alb, cu atât mai puțin!

         — Mai renunță la orgoliu, Dave și-așează-te. Sigur te va interesa ce-ai să auzi! exclamă bătrânul Craft, în gând, fapt ce nu mă forțează decât să-i arunc cea mai urâtă privire pe care o am.

              Nu e vorba despre orgoliu aici, doar că simt cum întrebările ce se nasc în mintea mea nu se vor opri niciodată prea curând. Și cum prezența blondei nu mă ajută nici ea prea mult, iată-mă aflat între două momente penibile. Încrederea în Jared, cel care m-a crescut și educat. Și sentimentul protectiv, transmis de blondă din secunda întâlnirii ei.

         — Știu la ce te gândești, David. Dar nu e deloc așa cum crezi tu, zice blonda deodată, atrăgându-mi întreaga atenție și tot odată, îndoiala asupra motivului în care ea îmi citește gândurile, iar eu nu i le pot citi pe ale ei.

         — Dar cum e, hmm? spun deodată, spărgând repede aglomerația de voci din mintea mea, precum și liniștea ce părea a începe să pună stăpânire peste noi.

              Și nu știu de ce, dar blonda zâmbește. „Am zis ceva amuzant?" o-ntreb apoi, însă cu tot ceea ce mă aleg, este s-o văd cum face câțiva pași în spate. Mai mult de câțiva, de fapt și spun asta deoarece imediat ce se asigură cumva că e suficient de departe, mâinile ei ca două crengi încep a se ridica, lumina pe care am văzut-o cuprinzând-o de atâtea ori, captând-o iarăși. Atât pe ea, cât și întreaga sală în care ne aflăm cu toții.

              Nu îi pot vedea ochii, dar sunt sigur că îi are închiși datorită luminii emanate de și prin ea, parcă. Așa că mă ridic speriat, de îndată ce o văd toată o lumină, fiind sigur că e în pericol. Doar că Jared, fiind parcă sigur de ceea ce vedem amândoi, îmi agață mâna cu rapiditate și-mi șoptește să am încredere. De parcă încrederea ar crește în copaci, iar eu trebuie s-o adun cu fiecare răsărit de soare.

         — Las-o, știe ce face! zice Craft cu voce tare, eu privindu-l în stare de șoc.

Își bate joc de mine? Cum adică „știe ce face"? Dacă ne omoară pe amândoi, aici și-acum?

              Nu apuc însă să-i spun nimic, căci lumina puternică de mai devreme se stinge rapid, exact ca un felinar ce tocmai s-a ars, ochii mei căutând disperați, exact ca și-n cazul Niei, trupul blondei în rochiță albă. Ca observând-o zâmbind în timp ce-și coboară mâinile subțirele, privindu-mă mândră de parcă cine știe ce faptă eroică a îndeplinit, să înțeleg. Ăștia doi nu doar că se cunosc, dar își mai și bat joc de mine.

         — Nu te ia nimeni în râs, David, spune blonda devenind serioasă, în timp ce întrerupe multitudinea de gânduri ce-mi străbat mintea. Am vut doar să-ți arăt parte din puterile mele, zice ea, iar eu mă încrunt.

              Confuzia pune stăpânire pe mine, iar faptul că știu că-mi citește fiecare gând și intenție, mă sperie mai mult ca niciodată. Mai puternic decât nimeni altcineva. Chiar și decât sora mea când face prostii. Dar îmi scutur iarăși capul de ideile tâmpite ce-l traversează, să-l văd pe Jared ridicându-se în timp ce-și îndreaptă pașii mici către blonda din încăpere.

         — Livia ne poate ajuta cu sora ta, David! spune el deodată, agățându-i mâna omenească a blondei care continuă a mă scrola zâmbind.

              Astfel, șocul crește în interiorul meu și datorită privirilor relaxate ale celor doi, pot înțelege că și ei pricep asta. Dar n-o să mă las convins de cuvintele nici unuia dintre ei. Ba mai mult decât atât, prefer să fiu eu cel care face o alegere perfectă de această dată.

         — O să creez un câmp sferic uriaș care să împrejmuiască atât casa, cât și jumătate din pădure, spune vocea blondei, ochii mărindu-mi-se considerabil. Dacă-mi permiți, zice la final, ochii mei continuând să-i privească uimiți.

         — Și sunt sigur că asta va funcționa, spune Craft, ochii mutându-mi-se rapid într-ai lui, cafenii.

         — S-o protejăm pe Nia!? mă trezesc vorbind, provocându-i blondei un zâmbet drăgălaș în timp ce două gropițe adorabile se formează în colțurile perfecte ale buzelor ei.

La naiba, de ce mă tot gândesc la asta?