Două mistere la preț de unu

             Dar îl împing. Vocea Niei... Prezența ei în preajma mea, este mai mult decât un viciu. Este, cred eu, unica modalitate de a-l întâlni pe omul din mine. Singura șansă de a rămâne conectat cu el. Calea particulară de a obține ceea ce aveam cândva, și anume, bunătatea. Raiul. Sufletul. Nia este îmblânzitoarea mea.

             Și deși știu cât de greșit e să fac asta, deși-mi simt pumnii încordându-mi-se, îmi deschid ochii știind că el e aici. Dintr-un singur pas mă rotesc cu spatele către domn' polițist și ațintesc dur cu privirea pădurea verde din fața ochilor mei, știind că mirosul ce vine dinspre ea acum, cu mine în afara casei, e unica posibilitate de a dispărea de-aici fără să dau prea multe explicații. Mai ales că Jared va înțelege și-o să știe ce scuză să-i ofere și surioarei mele.

             Alerg de nebun, transformându-mă total în acest proces de fugă spre nicăieri și nu mă opresc deloc și sub nici o circumstanță. Văd roșu în fața ochilor, memoria vocii Niei fiind unica mea cale de a nu înnebuni per total. Apoi mă opresc. Înfățișarea ciudată a lupului dinaintea ochilor mei verzi, mă forțează să înțeleg că într-adevăr nu suntem singurele ființe supranaturale din acest loc. Astfel că, făcând doi pași în spate încerc să nu-mi iau ochii deloc de pe creatura mistică din fața mea.

             Culoarea neagră ce-l înfățișează, blana densă și netedă, precum și ochii gri ai acestuia mă îngrijorează destul de mult, trebuie să recunosc. Așa că încerc rapid să dispar, exact ca mai devreme. Doar că de îndată ce acesta simte teama mea, îl văd cum începe transformarea la loc într-o ființă umană ce îi denotă înfățișarea... Norrei. Dezbrăcată de orice inhibiție, Morcoveață mă întâmpină cu eternul ei rânjet idiot afișat pe întreaga-i față, așteptând parcă să mă schimb la loc. Dar n-o să-i fac plăcerea aceasta. De aceea, imediat ce mă asigur că pot să rămân în forma lupui, pășesc către ea curajos și vizibil deranjat de atitudinea ei.

        — Jared a rămas cu sora ta. E în regulă, trebuie să-ți vorbesc și ție despre plan! o văd spunând ceva total indescifrabil urechilor mele de lup, așa că mă văd nevoit rapid să o dau naibii de treabă.

             Astfel, fără să stau prea mult pe gânduri, încep transformarea. Ca de îndată ce mă văd schimbat în om, eu să fiu cel care adoptă acum o atitudine demnă de un real Cassanova. Dezbrăcat, îmi încrucișez brațele la piept și-o privesc pe roșcată cum își dă ochii peste cap, ironică. Apoi, aplecându-se plictisită, adună hainele mele de jos, înmându-mi-le cu scârbă.

        — Te ascult, Morcoveață! exclam mândru, privindu-i atent fiecare mișcare.

              Îi smulg apoi hainele din mâna întinsă către mine și încep să mă îmbrac, ascultându-i planul idiot cu privire la capturarea „creaturii noi" din pădurile noastre. Ca știind la cine face ea referire, să evit cu orice preț a mă gândi la... ea. Și deși pot jura c-am observat-o pe Morcoveață rânjind malefic de îndată ce a realizat la cine mă gândesc, totuși evit cu orice preț să-i satisfac plăcerea de a mă și auzi spunând-o.

        — Jared a zis să-l prindem înainte de cină. Tu ce părere ai? zice ea, sprijinindu-se de copacul aflat în spatele ei, îmbrăcându-și rochița roz pe care a adunat-o de pe jos o dată cu hainele mele.

        — Cred că ar trebui mai întâi să ne asigurăm că nu e periculos, Morcoveață! exclam mândru, știind cât de mult urăște acest apelativ.

             Ca de îndată ce observ și m-asigur că am avut dreptate, s-o pot vedea pe roșcată cum își trece nervoasă mâna dreaptă prin părul la culoarea focurilor iadului. Respiră sacadat, vizibil afectată de cuvintele mele și mă privește direct de parcă mi-ar spune că nu se teme de mine. Dar brusc, chiar înante de a spune ceva oricare dintre noi, un zgomot absurd și ciudat mă face s-o privesc cum își coboară privirea în jos.

             Scoate ceva din buzunarul rochiței sale cu imprimeul chpului unei fete pe partea superioară a pieptului generos și începe să se depărteze de mine, transmițându-mi mental că are treabă. Apoi pornește către casă având acel aparat stupid la ureche, vorbind singură..., sau ceva. Asta până ce, deja nu o mai aud, văd, simt și observ înaintea mea. Așa că, furios peste măsură – deși nu-mi pot explica exact de ce – lovesc dur primul copac ce-mi iese în cale, trântindu-l la pământ cu toată forța lupului ce trăiește în mine. Și plec grăbit spre casă, urmând pașii făcuți deja de roșcata Norra. Poate așa voi găsi o cale în a descoperi și cine, cum, dar mai ales ce caută în pădurile noastre, lăsând dâre de sânge în urma sa.

             Calc apăsat frunzele verzi, primăvara rece transmițându-mi fiori reci pe șira spinării în timp ce-mi amintește nu doar prezența mea în pădure, ci și faptul că pe aici a zis Morcoveață c-a văzut sângele. Astfel, iată-mă transformându-mă destul de rapid într-un adevărat James Bond, căutător de comori pierdute. Îmi folosesc toate simțurile întru acest scop, așa că-mi închid ochii pentru o mai bună obseervare. Noi, lupii avem acest simț comun, practic, util și perfect pentru deslușirea oricărui mister din viețile noastre.

             Ca de îndată ce un miros puternic, ciudat și deloc asemănător sângelui lupesc – pe care l-aș putea recunoaște oricând, oriunde și sub orice circumstanță – mă întâmpină, să știu că sunt aproape de-o posibilă victimă. Așa că transform mersul meu în alergat către partea opusă casei mele, simțind cum mă apropii tot mai mult de el. Îmi folosesc puterea ochilor mei galbeni și deja „văd" locul unde trebuie să ajung.

             Mă opresc inspirând adânc mirosul sângeriu ce mă lovește din ce în ce mai puternic, apoi conștientizez că e chiar aici. În apropiere de mine. Astfel, iată-l pe detectivul din mine adulmecând parcă înfometat de informația ce-l ademenește ca un cerb rănit, cum începe să se miște controlat în timp ce miroase aerul cu parfum straniu și deloc cunoscut. Apoi, la un al doilea pas făcut, s-aud cum ceva scrâșnește chiar sub picioarele mele.

             Mă aplec și dau la o parte frunzele verzi, căzute de ceva vreme aici și descopăr un os. Îl privesc, încercând să îmi dau seama cui poate aparține, dar nu reușesc decât să mă înnec între bănuiali și suspecți. Iar dacă Morcoveață are de-a face cu asta, atunci Nia chiar e în cel mai mare pericol posibil, astfel dovedindu-se că eu am avut mereu dreptate în privința ei.

           „Nu, nu e al unui lup, îmi zic adulmecând cu putere parfumul ciudat, învechit și puternic, ce mă îndeamnă tot mai mult spre o curiozitate morbidă. Așa că adulmec iarăși, sperând ca îndoielile mele să devină certitudini. Însă, ca un blestem al naturii, de îndată ce nasul meu inspiră adânc parfumul ciudat al materialul osos din mâna ma dreaptă, un foșnăit și mai ciudat se aude de undeva din spatele me, iar eu mă văd nevoit rapid să mă opresc.

             Mă ridic de îndată în picioare și-ncep să adulmec ca un lup orice parfum straniu m-ar putea conduce către suspectul din tufișul din apropiere, însă nu reușesc decât să devin parcă mai panicat decât atunci când am ajuns aici. Astfel, îmi dau două palme mintal spunându-mi că nu sunt un lup laș și mă îndepărtez de locul în care mă aflu, adulmecând parfumul puternic al unei... vrăjitoare.

             Dar al naibii să fiu, ce caut o vrăjitoare aici!?

             Pumnii mi se strâng în jurul taliei, dinții mi se încleștează, iar lupul din mine începe deja să-și facă simțită prezența tot mai mult. Întind mâna spre tufișul al cărui miros pare mai puternic – vrăjitoarele având această putere de derutare atunci când se simt în pericol – și atunci rămân șocat. O brunetă, cu părul ondulat în valuri negre ca noaptea, ochii întunecați ca sufletul celor ca ea – noi și vrăjitoarele neavând o relație tocmai proscrisă – și privirea de felină, mă privește direct și fără nici o urmă de teamă.

              De parcă mi-ar spune că aici este teritoriul ei, sau ceva. Când de fapt, știm amândoi că pădurile acestea ne aparțin mie și familiei mele!

        — Tu ce cauți aici? o aud spunând și nu înțeleg dacă mă întreabă asta pentru că mă cunoaște, sau știe doar cine sunt.

         — Eu? zic apucându-i rapid încheietura în timp ce-o trag în afara tufișului, către lumină. Cine ești tu și ce cauți în pădurile noastre? zic vizibl deranjat de atitudinea tupeistă pe care mi-o afișează, provocând-o să zâmbească.

         — Ai dreptate, zice brusc, îndreptându-și mândră spatele de vrăjitoare. Nu trebuia să fiu aici, doar că..., adaugă și se oprește brusc.

             De parcă ar ști că răspunsul ei îmi poate răspunde mie la atât de multe întrebări create pe tot drumul până aici.

        — Da? zic confuz, așteptând și o oarecare continuare a frazei ei.

        — Ceva mai în susul pădurii, spre stânga, zace inert trupul unei fete. Ființa umană, lupule! zice bruneta, rânjind malefică, de parcă m-ar acuza de ceva.

        — Ce?!? zic speriat, descoperind astfel două mistere în loc de unu.

             Și ce e mai urât decât atât, e faptul că l-am mirost pe primul și am plecat, crezând că e nimic. La dracu!