Puterea Iubirii

             Am rămas ca un idiot urmărindu-i fiecare mișcare delicată în timp ce pașii au condus-o către pădure. Însă, spre șocul meu absolut, de îndată ce mi-am dat două palme mintal spre a reveni cumva înapoi la realitate, am realizat subit că de fapt nici măcar nu am văzut-o pe blondă intrând întru aceasta.

             Așadar, cine, dar mai ales ce creatură nouă reprezintă această fată misterioasă!?

             Ca observând că nu am găsit nici un răspuns acestei noi întrebări, să fac stânga-mprejur în timp ce mi-am îndreptat pașii către ușa de la intrare. Chiar dacă mintea mea încă lucra profund la această întâlnire ciudată. Plină de întrebări. Confuzie. Imagine. Gesturi. Gânduri rostite chiar și cu voce tare.

             Nici măcar nu conștientizez că mă găsesc în interior, decât atunci când mă lovesc brutal cu corpul de cineva mic, al cărui parfum recunoscibil mă forțează să mă-ncrunt agitat. Îmi dau două palme mintal, iar când îl văd pe Craft, cel cu un cap mai jos decât mine, mă-ncrunt rapid și-i agăț brațul. Îl târăsc după mine până după primul stâlp din centrul casei și îl împing furios în acesta, ațintindu-l cu privrea.

       — Spune-mi că n-ai adoptat din nou pe cineva și-ți dau drumul, gândesc alegând să-i transmit mental acest lucru, sprâncenele aliniate într-o formă curbată ale lui Craft relaxându-se destul de încet și sigur.

       — N-am adoptat pe nimeni și nici nu am de gând, gândește el, confuzia și agitația mea împingându-mă spre o nebunie absolută, pot recunoaște asta. Dar de ce vrei să mă-ntrebi asta? rostește în cele din urmă cu voce tare, palmele mele dezlipindu-se ușor de zidul alb ce tronează ca un împărat în spatele lui.

            Șoc și groază. Asta simt în aceste secunde blestemate, știind că nu sunt mințit tocmai datorită faptului că noi avem capacitatea de a citi gândurile. În plus, nu e nici ca și când Jared m-ar minți. Nu a făcut-o niciodată, așa că de ce ar face-o acum?

       — Păi și fata din..., gândesc cu voce tare, însă sunt rapid întrerupt tocmai de un țipăt îngrozitor ce se aude dinspre camera Niei.

             Șocul furiei îmi acaparează mintea bolnavă de nervi deja, iar eu mă dezlipesc de îndată de Craft, rotindu-mă pe călcâie în timp ce fixez dur zidul alb care ne desparte de restul casei. Pumnii mi se încordează brutal în jurul trupului la simplul gând că Nia ar putea fi în pericol, picioarele mele îndreptându-se de îndată către aceasta.

              Alerg către camera Niei concentrându-mi atenția pe vocea ei spunându-mi că vrea să fie cea mai bună, iar când ajung în fața ușii de culoare cenușie mă opresc. Știu că atitudinea mea o va speria, așa că am nevoie să liniștesc aceste bătăi nebunești ale animalului din mine. Astfel, inspir și expir adânc aerul din casă, apoi împing mânerul în jos și deschid ușa.

              Nia stă relaxată având telecomanda în mână în timp ce se mișcă în dute-vino pe covorul roșu din centrul camerei, dansând și cântând. Sau, mai bine zis mormăind ceva total indescifrabil urechilor mele speciale. Un zâmbet cretin îmi acaparează buzele, iar eu mă sprijin de tocul ușii admirând-o cu multă iubire. Atât de multă, cât n-aș fi crezut vreodată că pot simți pentru cineva.

              Liniștea oferiă de imaginea ei bucuroasă îmi face inima să bată într-un ritm din ce în ce mai relaxat, ochii mei căprui continuând să-i analizeze fiecare pas perfect al surioarei mele. Însă, în secunda-n care aud gândurile străinei adoptate de Craft acum nu foarte mult timp în urmă, simt cum starea aceea de de furie incontrolabilă pe care mi-o tot transmite de atunci, revine cu viteza unui tren accelerat.

              Înnebunit de nervi așadar, părăsesc degrabă dormitorul Niei lăsând ușa întredeschisă și îmi îndrept pașii pe holul îngust către cea al cărui miros specific poate înnebuni pe oricine. Pumnii mi se strâng în jurul trupului, gândul că e posibil ca nebuna să fi făcut din nou ceva ieșit din normalul celor ca noi forțându-mă să o urăsc din ce în ce mai tare. Doar că, de îndată ce mă apropii mai mult de ea, cea care își îndreaptă pașii către camera lui Jared, îi pot auzi gândurile care o îndeamnă să-i spună lui Craft despre ceva grav petrecut în pădure.

              Oare ea o cunoaște pe blonda de mai devreme?

              Mă-ntreb confuz, pășind într-un ritm tot mai alert către camera lui Craft. Împing ușa cu piciorul forțând-o să se lipească practic de perete, ochii lui Jared și-ai roșcatei ațintindu-mă cu rapiditate. De parcă n-ar ști că îi pot auzi de oricând și de oriunde aș fi. Mârâi nemulțumit de această „ședință" pe ascuns și-mi încrucișez brațele la piept fără să-mi mut privirea din ochii lor, așteptând.

              Nici unul nu spune nimic, ba chiar nici măcar nu gândesc. De parcă mi-ar ascunde ceva într-adevăr grav, ce ar putea avea legătură cu..., gândesc eu, dar când îl observ pe Jared dându-și plictisit ochii peste cap, îmi dau seama că nu e asta. Așa că, dregându-mi vocea de Pavarotti, decid să iau atitudine.

         — Deci, care e problema? zic în timp ce-mi relaxez muculatura întregului corp, privindu-i pe rând, pe fiecare.

         — Nici una, spune Morcoveață din fața mea, în timp ce știm cu toții că minte.

              Mai ales că gestul lui Jared o face rapid să-și dea ochii peste cap ironică în timp ce-și încrucișează nemulțumită brațele la piept. De parcă n-ar ști că eu pot s-o găsesc oriunde ar merge, dacă ne va crea probleme vreodată.

         — De fapt, e o mică problemă, fiule. Spune Jared, imediat ce-o privește scurt, mutându-și apoi ochii către mine.

              Cel ce încă stă în aceeași poziție dreaptă, așteptându-i să mărturisească.

         — Ascult! exclam, privind-o pe nemulțumita asta mică cum parcă tot încearcă să îl facă pe Craft să nu zică nimic.

        — Norra, oprește-te. E fiul meu și trebuie să știe! gândește Craft, apoi își mută ochii spre mine. S-a găsit sânge în pădure! exclamă el, ochii mărindu-mi-se considerabil.

              Cum adică s-a găsit sânge? Unde? Când? Și de ce nu i-am simțit mirosul? Sau, o fi al fetei cu rochie albă?

              Mă-ntreb confuz, ochii mei alunecând rapid din ochii lui Craft pe podeaua din gresie, de la picioarele noastre. Știu că mă pot auzi amândoi gândind toate astea, dar mai știu și că Jared nu va întreba nimic. Asta doar dacă...

         — Care fată cu rochie albă? spune de îndată vocea curioasă a lui Morcoveață, ochii mei ațintind-o rapid, nemulțumiți.

         — Nu e treaba ta, exprim printre dinți, deși știu că asta îl va face și pe Jared să devină confuz. Mai ales că i-am ascuns întâlnirile ciudate cu aceasta, din ultimele ore.

         — David, nu fi nepoliticos și răspunde-i! zice bătrânul alpha, ochii mei ațintindu-l cu rapiditate.

              Dar cum să-i spun? Și mai ales, ce, din moment ce nu știu nimic despre acea străină întâlnită în pădure și mai apoi în curtea din față? Confuz, neștiind ce răspuns să ofer, îmi scutur repede capul strângându-mi pumnii în jurul corpului în timp ce-mi simt maxilarul clănțănind de nervi. Dar n-o să le arăt și lor asta, am învățat singur să ascund furia mea sub masca controlului monstrului din mine și așa o să și continui.

              De aceea, alegând ce e mai bine pentru mine, mă răsucesc ușor pe călcâie având ca și scop plecarea spre centrul pădurii. Acolo unde am și întâlnit-o. Doar că înainte ca acest lucru să se întâmple, o bătaie ușoară în ușa de la intrare ne face pe toți să ne oprim. Toate bătăile de inimă încetează. Tot aerul din jurul nostru dispare precum nisipul dintr-o clepsidră întoarsă cu susul în jos. Până și respirațiile noastre supranaturale, îngheață la simțământul sângelui ce pare a fi uman, de dincolo de ușă.

              Gândul la Nia mă oprește din a-mi dori să plec spre pădure, iar confuzia privind curiozitatea lui Morcoveață în ceea ce privește identitatea celui de la intrare, mă obligă să părăsesc camera. Pășesc îngândurat, sperând... Dorindu-mi ca acolo să fii tu, Nia. Doar că imediat ce apăs mânerul alb al ușii pe care o deschid relaxat, am parte de o surpriză.

              În locul surorii mele, stă un tip. Îmbrăcat în haine oficiale. Cu o înălțime apropiată alei mele de 1,90 aproximativ. Părul blond îi iese pe ici-colo de sub sub cascheta de polițai, ochii ca cerul și o seriozitate demnă de un gabor al statului american, tipul ține în mână un carnețel, sau ceva și apoi își pocnește degetele în fața mea.

             Spre a mă aduce înapoi la realitate, probabil!

        — Bună ziua. Eu sunt Comandantul Mitchall și sunt de la Poliția..., zice începând să turuie precum o locomotivă, pierzându-mă rapid la auzul cuvintelor ce-i trădează identitatea de sticlete. Ă_ă_ă, domnule, mă auziți? zice iarăși, pocnind din nou degetele în fața mea, forțându-mă să-l înjur.

              Bine că măcar nu mă poate auzi. E om, până la urmă. Ce naibii!?

         — Ce? zic ca scos dintr-o transă adâncă. Oh, da. Îmi cer scuze. Cine ziceați că sunteți? spun confuz, privindu-l pe tip cu sprâncenele bine curbate.

         — Am zis că sunt..., zice el, dar datorită faptului că inima mea nebună reîncepe să pulseze rapid sângele prin artere, înțeleg.

              Nia e aici și ea, gândesc, așa că mă răsucesc degrabă pe călcâie și-o văd. Vine spre noi trecându-și mâna prin părul liber, negru ca o noapte întunecată și perfectă, având același zâmbet idiot pe care-l cunosc dintotdeauna afișat pe întreaga-i expresie facială.

              Să-mi bag! Ea ce caută aici?

         — De fapt, știi ce? Nici măcar nu mă interesează, spun de îndată ce-mi dau două palme mintal spre a-mi aminti că nu vreau ca nimeni s-o vadă pe Tania.

              Și nu fac asta deoarece mi-e teamă să o pierd, căci se va îndrăgosti. Nu. Ci din cauză că e posibil ca cei care și-au dorit mereu s-o găsească pentru a scăpa de ea asigurându-se astfel ca fata să nu spună ce a văzut acum mult-mult timp în urmă, amândoi fiind martori la un real coșmar al oamenilor, să fie aici. Așa că agăț repede mânerul alb al ușii pe care o trag către mine, avâdn însă parte de o surpriză atunci când observ că aceasta se blochează din a intra la locul ei, în toc. Miliarde de drăcușori încep a-mi străbate mintea deja încrucată de-atâtea și-atâtea gânduri negre, ochii mei ridicându-se înspre ai blondului din ușă. Cel care s egândește la un singur lucru. „E posibil ca el să fie vinovatul" .

              Însă, vinovat de ce și pentru ce !?

              Confuz, împing ușor ușa, vocea Niei străbătându-mi rapid mintea ca un cuțit bine ascuțit chiar înainte ca glasul polițaiului să facă ecou în casa goală.

         — Dave, unde sunt restul? zice glasul ei de privighetoare, blocându-mi pentru o secundă orice urmă de raționament.

         — Credeam că locuiți singur, domnule !? spune și blondul din ușă, privirea mea putându-l arde dac-ar avea această putere.

              Și deși îmi doresc pentru o secundă să-i mut chipul ăla curios la spate, totuși nu vreau ca Nia să știe ce monstru are ca și frate. Așa că decid să-mi încui cât mai departe propriile frustrări, alegând să deschid ușa încet, părăsind casa. Nimeni nu trebuie să știe de prezența aici a acestui gabor idiot, la fel cum nici de Tania nu e nevoie să se știe ceva din exterior.

              Dar, ce mă voi face oare cu Morcoveață și Jared?!

         — Craft, zic tăios, împingându-l câțiva centimetri de mine pe blondul îmbrăcat în polițai, spre a-mi face loc să ies. Cel mai mare coșmar al tău, în viață! gândesc ca pentru mine, rânjind în colțul gurii. Proprietarul acestui loc, dar tu? Ce treabă ar putea avea poliția europeană cu un om al pădurilor? întreb curios.

              Continui să-l privesc fix cum își dă relaxat ochii peste cap, apoi își bagă carnețelul... Sau ce naibii o fi avut în mână până acum, în buzunar și începe să zâmbească plin de ironie. Începe să-și pună tot felul d eîntrebări fără sens cu privire la identitatea mea și a adevăratului proprietar, iar acest lucru ar putea deveni o problemă pentru mine dacă Jared și Morcoveață ar veni. Astfel că nemaiavând răbdare, mă-nfig rapid în gulerul sacoului lui albastru, unindu-mi linia fină a sprâncenelor în timp ce continui să-l privesc cu ură.

         — Cred că aici e o coinci..., doar atât poate spune gaborul acesta, căci ușa din spatele meu se deschide rapid, iar glasul Niei face ecou atât în toată pădurea, cât și prin vocile din mintea mea.

         — David, lasă-l! Ce vrei să faci, să-l omori? spune vocea ei, iar eu strâng mai tare strânsoarea pumnilor mei la gâtul lui.

              Dac-ar ști c-aș putea-o face în orice secundă, n-ar mai întreba! Iar el, n-ar fi fost aici!