Identitate necunoscută

          Trecutul este reprezentația vie a faptului că am trăit momente bune, sau rele. Dar pentru mine, trecutul reprezintă un singur lucru. Iar acela, este ura. Urăsc cine am devenit din cauza lor. Detest amintirile cu ei. Și evit, întotdeauna, pe cât posibil, să mă gândesc la asta. Eu trăiesc clipa de acum. Sunt cine sunt, din vina unei întâmplări nefericite și-o să-mi apăr noua familie la infinit dacă e necesar.

           Motiv pentru care, de îndată ce îmi simt pielea arzând, amintirile cu privire la ultimele ore mă lovesc cumplit. Exact ca un bumerang. Cunosc senzația de arsură. Recunosc atingerea delicată și lacrimile ce denotă slăbiciune. Fapt pentru care am certat-o mereu pe Nia, dar și pentru care i-am spus să nu le verse niciodată pentru nimeni. Nici măcar pentru noi.

           Atunci, de ce o faci, Nia? Nu știi tu, oare, cât doare să știu că plângi pentru mine? Un simplu... monstru!

           Ochii mi se deschid, deci, în mod automat, iar mâna mea se oprește rapid peste încheietura subțire a fetei cu părul ca o noapte liniștită și lipsită de stele, în timp ce chipul ei alb ca spuma laptelui se întoarce degrabă către mine. Citesc îngrijorarea în privirea sa sinceră și-ntristată, în timp ce brațele-i subțiri ca două crengi mi se înfășoară repejor în jurul trupului, lipit încă de salteaua din dormitorul dinspre miază zi.

      — Am crezut că te-am pierdut, Dave! spune bruneta, printre suspinele datorate plânsului, pieptul ei lipindu-se de al meu de parcă ar fi pentru o ultimă oară.

           Încerc să-mi mișc mâna dreaptă, reușind astfel s-o cuprind pe Nia, strângând-o mai tare la pieptul meu în timp ce încep să râd, amuzat. Știu că e sinceră. Mereu a fost. Nu am întâlnit niciodată o fată atât de iubitoare ca și ea, indiferent câți ani am eu, bătrânul alpha, sau altcineva.

      — N-o să scapi de mine așa de ușor, Tania! exclam bucuros, simțind-o cum se retrage din îmbrățișarea uriașă, în timp ce râsul lui Jared face ecou în camera silențioasă.

           Linia fină a sprâncenelor ei subțiri se curbează rapid la auzul cuvintelor mele, dar și a formei mele apelative, ochii la culoarea ciocolatei calde ațintindu-mă destul de furioși. Și deși știu că e deranjată de atitudinea mea relaxată, cumva nu mă pot obișnui să nu o necăjesc. Chiar și-n ciuda pumnului ei strâns la nici cei câțiva centimetri distanță de fața mea.

      — Este Nia, idiotule! exclamă bruneta deranjată, buzele mele lărgind zâmbetul mândru și lipsit de modestie pe care i-l afișez de fiecare dată când știu că am reușit s-o înving în micile noastre bătălii.

            Apoi, luându-mă total prin surprindere, mai ales că eu crezusem inițial că n-o să mă lovească, palma sa dreaptă se lipește nemiloasă de umărul meu drept, forțându-mă s-o cuprind de îndată. Nici măcar nu realizez că o strâng prea tare, decât atunci când numele meu este strigat de către ea. Fata a cărei privire panicată... Poate chiar mai speriată ca niciodată, mă ațintește fără milă.

      — Iartă-mă, Nia! exclam, încruntându-mă furios pe mine însumi, în timp ce o privesc direct.

           Ochii ei își mută apoi punctul de observare oriunde în altă parte a camerei, iar eu înțeleg că am rănit-o destul de puternic cu cuvintele mele. Așa că, deși îmi simt trupul arzând ca o flacără imensă, o cuprind totuși de braț forțând-o astfel să mă privească, în timp ce eu mă uit în ochii ei blajini cu atât de multă căldură cum nu cred că aș putea privi vreodată pe altcineva.

      — Nu mai fac, spun și cumva încă văd nesiguranța în privirea ei, așa că continui. Îți promit, surioară! exclam la final, iar ea începe să zâmbească încetul cu încetul.

           O iubesc foarte mult pe Nia. Încă din momentul găsirii ei și până-n ziua de astăzi, conștientizez că de fapt n-am reușit niciodată să mă deschid atât de bine față de cineva, așa cum mi se întâmplă cu ea. Tania este totul pentru mine, chiar dacă nu e una de-a noastră. Chiar dacă e doar un om atât de mic, instabil, sensibil, plângăcios și enervant uneori. Și totuși, atât prezența, cât și lipsa ei te poate face să înnebunești.

           Cu zâmbetul pe față așadar, încerc să-mi ridic trupul pe salteaua moale a patului. Însă, spre surprinderea mea și șocul absolut al surioarei mele care nu m-a văzut niciodată într-o stare atât de proastă, nu reușesc decât să scap câteva mici gemete și-njurături demne de un golan. Pumnii mi se strâng involuntar în jurul corpului încordat, ochii mi s-au micșorat deja – probabil – , iar culoarea lor gălbuie în mod sigur a apărut deja. Lupt în procente de 50 - 50 cu animalul care-și dorește apariția și controlul absolut asupra mișcărilor mele, iar acest lucru nu face decât să m-agite și mai puternic.

      — Jared, scoate-o pe Nia afară! exclam printre dinții încleștați, agitarea brunetei făcându-mă să mă simt din ce în ce mai slab.

           Și nu e pentru că știu că o voi răni, ci deoarece simt că nu consider încă că mă pot controla îndeajuns încât să o protejez de bestia însetată de sânge care trăiește în mine.

      — Haide, Tania! spune bătrânul Craft agățându-i brațele subțiri ale brunetei, în timp ce ea se zbate ca o pisică prinsă în capcană. Trebuie să ieșim, dragă. Ascultă-ți bătrânul tată! continuă el, eu zbătându-mă ca un pește pe uscat pentru dobândirea controlului absolut împotriva lupului din mine.

      — Nu, se zbate cu îndărnicire bruneta, lacrimile ei tăind precum sabia ascuțită a lui Craft, fiecare părticică din mine în parte. Dă-mi drumul, tată. Vreau să rămân! Trebuie să-l ajut... Să-l ajutăm pe David! spune ea, udându-mi chipul cu lacrimile ei.

            Dar trebuie să înțeleagă că e necesar să plece. Doar așa o pot proteja!

             Și deși știu că nu o voi răni, totuși nu mă pot abține. Frica acestui gând mă bântuie din prima secundă în care am început să o antrenez sub pretextul „de a o face cea mai bună". Deși știu la perfecție că în lumea aceasta mare, mereu va apărea o nouă problemă cu iz sălbatic, ori supranatural.

      — Da, dragă. Trebuie! zice bătrânul alpha, privindu-mă cum mă zbat din ce în ce mai mult să o fac să plece. Dar în același timp, are nevoie și de odihnă. Fii fată bună și hai să ieșim! spune Jared, eu fiind cel care încerc în mod continuu să mă concentrez pe vorbăreala lor fără sens, formă și culoare din aceste momente... horror.

            Și ca tragedia să crească și mai mult, simt cum fiecare fibră a corpului meu este învinsă tot mai mult de bestia sălbatică și-nsângerată, capabilă de orice pentru a ieși la suprafață. Așa că-mi închid ochii pentru o primă dată, rugându-mă la toți sfinții cunoscuți și inventați pe moment, cerându-le să m-ajute. Apoi, totul devine un coșmar viu. Ceva ce nu am mai simțit să am vreodată.

***

            Ce poate durea mai mult decât emoția transmisă de-o familie ce nu te-a vrut? O amintire în care ai ajutat să nu ucizi, oricât de mult ți-ai fi dorit s-o faci. Flashuri grăitoare privind ultimele două ore ale vieții mele de om mă lovesc precum un bumerang, iar ochii mi se deschid speriați de ceea ce aș fi putut face dacă nu fugeam. Ca observând verdeața ce mă-ncojoară, să oftez adânc știind unde sunt.

             Îmi caut rapid hainele, le îmbrac și-mi îndrept spatele știind că trebuie să mă întorc. Apoi, luând-o la pas prin pădurea densă și-nverzită, încerc să caut și-o scuză nouă pentru această „ieșire în pădure". Calc de zici că merg pe ghimpi, în mintea mea desfășurându-se un singur scenariu imposibil și inexistent. Eu ucigând-o pe Nia. Strâng pumnii în jurul trupului simțindu-mi dinții încleștându-mi-se cu fiecare pas și imagine cu mine fâcând-o și încerc tot mai mult să mă concentrez pe noua scuză.

            Am nevoie ca Nia să mă creadă, altfel mă va urâ pentru totdeauna și nu vreau asta!

            În cele din urmă, apropiindu-mă tot mai mult de casă – și spun asta deoarece mirosul nostru specific este mai puternic în preajma acesteea – simt o aromă absolut distinctă ce se adaugă celei deja cunoscută mie. Confuzia, dar mai ales teama cum că Nia ar putea fi în pericol mă cuprind de îndată, iar eu încep să alerg către micuța clădire din față. Nu reușesc să fac mai mult de câțiva pași, căci reușesc de îndată performanța de-a mă ciocni brutal de cineva, o-njurătură demnă de mine părăsindu-mi rapid buzele uscate.

             Trupul subțire și zvlet, dar plin de energie al blondei cu părul tuns bob, ce-i cade precum un văl de lumină acoperindu-i umerii înguști, se răsucește rapid către mine și mă forțează să fac doi pași în spate, fără să-mi mut privirea din marea senină din ochii ei rotunzi și plini.

         — Îmi cer scuze! aud vocea ei, deși buzele nici măcar nu i se deschid pentru a permite cuvintelor să iasă.

              Oare chiar a spus-o, sau doar a gândit-o?

               Mă-ntreb din ce în ce mai confuz, simțindu-mi linia fină a sprâncenelor devenind din ce în ce mai curbată. Și abia atunci mă lovește conștiința, întrebarea dacă nu cumva Craft a „adoptat-o" și pe ea forțându-mi pumnii să se încordeze în timp ce-i strâng furios. Mârâi ca pentru mine, un „La naiba, Craft!" și pot jura c-o pot vedea pe blondă zâmbind în colțul gurii.

          — Eu am ieșit să adun Flori de Câmp! exclamă blonda într-o engleză perfectă, ochii mărindu-mi-se datorită șocului.

                La naiba! Și eu care crezusem că a spus-o cu voce tare!

               Gândesc, chicotul ei amuzat făcându-mă să realizez imposibilitatea acestuia. Mai ales că, acest fapt nu face decât să mă forțeze a mă gândi că poate și ea citește gânduri ca și mine.

          — Eu nu te-am întrebat nimic, zic cu voce tare, dovada vie a faptului că sunt confuz citindu-mi-se, probabil, pe față.

           — Da, zice păstrându-și zâmbetul în timp ce se apropie ușor de mine descoperindu-mi o rochie albă, superbă, ce-i îmbracă frumos trupul. Însă, ai gândit-o în timp ce veneai, spune iarăși, forțându-mi să casc gura ca un prost. Și nu te teme, nu am venit pentru sora ta. Ea este foarte bine, adaugă la final, trecând pe lângă mine în timp ce-mi atinge ușor umărul.

                 Doar că, spre surprinderea mea absolută, gestul făcut de blondă nu face decât să mă conducă tot mai mult într-un labirint al întrebărilor fără răspuns, menit a mă ameți complet. Căldura transmisă de atingerea ei, fie și delicată, îmi oferă mici senzații de usturime. Însă, spre deosebire de dățile anterioare – observ eu cu surprindere – , faptul că această usturime pe care o asemuiesc aceleiași din pădure, de această dată nu mă sperie. Ci mai degrabă, mă-ngriijorează cu privire la identitatea ei.

                Cine ești Străino și ce cauți în pădurile noastre!?