Lumea periculoasă din Imretti

           Îmi deschid gura spre a o-ntreba pe blondă ceea ce mi se pare și normal a afla, însă înainte ca asta să se întâmple, vocea ei subțirică face ecou în jurul nostru, oprindu-mă, împiedicându-ne pe amândoi – în același timp, cumva – să continuăm.

       — Nu identitatea mea e importantă acum, ci salvarea lui Vivi! spune ea, tresărind în timp ce iese rapid din tufiș.

             Și deși nu am auzit zgomotul ce-ar fi putut-o speria, totuși trebuie să recunosc că gestul blondei mă împinge și pe mine l-a a-mi face tot felul de idei tâmpite cu privire la tot ceea ce se întâmplă. Astfel, curios și deloc pregătit pentru probleme noi, agăț mâna subțire ca a unei crengi aparținătoare blondei pe care o trag spre mine. Sau, mai precis în spatele meu, reluând poziția de atac.

       — Știi, cred că nu privești unde trebuie, o aud spunându-mi, dar o ignor cu desăvârșire.

            Ochii mei galbeni caută disperați sursa sperieturii fetei din spatele meu, vocea ei enervantă continuând să facă ecou în spatele meu încordat și aproape cocoșat de nervi.

       — Și-acum o să mă înveți tu, o biată liceană unde trebuie să privesc? zic nervos, continuând să scrolez pădurea deasă și-nverzită din jur.

       — Nu. Dar te anunț că trebuie să te uiți în sus, zice ea, forțându-mă s-o privesc confuz. La propriu, adaugă la final, zgomotul asemănător unui zbor atrăgându-mi de îndată întreaga atenție.

            Am auzit multe povești despre păsările răpitoare din Imreti, precum și cele cu privire la anumite creaturi crezute dispărute de-a lungul timpului. Dar mă gândesc că așa cum noi, Cei Fierbinți suntem tot un mit, poate că la fel este și în cazul creaturilor ce pot zbura. Înaripate ascunse sub diverse înfățișări, lumină și-ntuneric, puteri supranaturale și identități necunoscute.

            Acest gând însă, îmi este destul de rapid șters chiar în secunda-n care șocul privirii unui corp asemănător unei acvile uriașe ce se plimbă chiar deasupra noastră, mă lovește în plin. Aripile sale gigantice mă surprind prin forma nemaiântâlnită, iar culoarea lor precum roșul amărui mă înspăimântă pentru o secundă, deoarece uit să respir. Dar îmi scutur rapid capul de gândurile nebune și privesc cum imensitatea acestei păsări începe să coboare, așa că fac doi pași în spate.

            Văzând-o la pământ, imensitatea acesteia crește cu desăvârșire. Aripile întinse la poate peste 3 metri, acoperă întreaga poiență. Ochii roșii ca focurile iadului mă forțează să-ncep transformarea. Asta pe când rânjetul idiot pe care mi-l afișează, nu face decât să m-oblige a grăbi transformarea în lup. Ca imediat ce procesul meu devine complet, ochii galbeni, strălucitori și furioși să-ntâlnească cel mai frumos trup omenesc posibil la cei câțiva metri distanță.

            Femeia de 1,90 cu forme perfecte, vârstă înaintată și coroană albă strălucitoare tronându-i deasupra părului blond ca soarele, mă privește zâmbind cum păzesc cele două fete de care aproape că uitasem preț de un moment. Preiau iarăși poziția de atac și-ncep să mârâi către ea, anunțând-o să nu se apropie. Dar ea, bănuind că e posibil să fie cineva cunoscut și sus pus în societatea supranaturală, mă ignoră complet mutându-și privirea de la mine spre cele două fete din spatele meu.

        — Mama!?! o aud pe blondă spunând, glasul ei subțirel fiind ușor recunoscibil urechilor mele lupești, șocul cuprinzându-mi de îndată fiecare mușchi în parte.

             Și deși pot citi pe buzele acelei femei faptul că spune ceva, probabil chiar o strigă pe nume pe fata ce a strigat-o l-a rându-i, cumva tot nu mă pot concentra mai mult decât pe cuvântul „mama". De ce am putut-o auzi pe blondă și pe femeia asta nu? Ce se întâmplă cu mine și puterile mele?

***

*După câteva ore*

              O luptă între viață și moarte, curaj și determinare, putere și slăbiciuni se dă din toate puterile. Dar n-o să cedez. Niciodată, deoarece eu sunt un lup care nu cedează. Aspir să devin cel mai bun alpha și pentru asta e nevoie să lupt cu toate puterile mele. Nu să redevin un lup sălbatic, plin de ură, mâncător de oameni și multe rahaturi.

        — Domnule Craft, înțeleg situația. Însă și dumneavoastră trebuie să-nțelegeți că noi doar... aud ca printr-un vis  vocea asemănătoare gaborului ce a venit de dimineață acasă, forțându-mă să ignor imaginile ciudate care mi se desfășoară prin minte.

             Este a lui, știu sigur asta. Însă, ce reprezintă acele imagini și de ce le revăd, deși eu am renunțat la a mă mai război cu ființele supranaturale?

        — Tata, am auzit..., aud apoi vocea Niei și-mi deschid ochii cu rapiditate.

             Nu vreau ca polițaiul s-o vadă, Jared să-i spună adevărul nostru, sau ea să știe despre starea mea. Motiv pentru care sar ca ars de pe cearșaful alb aterizând direct în picioare, uitând complet că e posibil să port poate doar lenjeria. Și atunci, toate cele șase perechi de ochi din cameră mă ațintesc cu rapiditate.

             Niciodată nu m-am simțit mai penibil ca acum, dar în același timp această penibilitate s-ar putea alinia de minune și fricii de-a ști că Nia ar putea ști deja totul. De aceea și tac, permițând minții mele nebune să-și creeze toate scenariile idioate posibile, din lume, în timp ce liniștea abundă peste tot în jurul meu.

        — Ă-ă-ă, Nia, dragă. Cred că ar trebui să-ă-ă-, ieșim! se trezește deodată Craft să vorbească, fapt ce nu face decât să mă forțeze să respir ușurat.

             Polițaiul – cel despre a cărui prezența o simțisem deja – doar își încrucișează nemulțumit cumva brațele la piept, ochii săi albaștri fixându-mă într-o tăcere absolută. Și deși îi pot anticipa fiecare gând, mișcare și acțiune în parte, totuși mă surprinde relaxarea de care dă dovadă asupra prezenței sale aici.

        — Bine, spune surioara mea preferată și părăsește dormitorul alături de bătrânul alpha. 

             Ca acum, cel întors cu fața și brațele bine înfășurate-n jurul trupului spre și către gaborul din cameră, să fiu eu. Pătrund în mintea lui ca-ntr-un labirint de gânduri și scenarii negre ca întunericul din care am scăpat cu dificultate și caut singur răspunsul prezenței sale aici. Ca descoprind că se gândește la o anume soră, exact așa cum a și dat deja de înțeles, mintea mea să fugă rapid la Nia.

             La dracu! Și eu aș înnebuni dacă n-aș ști nimic de ea!

        — O să facem tot posibilul să-ți găsim sora! exclam repejor, de îndată ce-mi scutur capul de ideile tâmpite care-l traversează la simpla idee că Nia ar lipsi.

              Și atunci, exact așa cum mă și așteptam de altfel, ochii lui albaștri ca cerul senin și liniștit, se măresc considerabil. Șocul se citește clar pe fața albă ca spuma laptelui, a gaborului, provocându-mi un mic zâmbet de-nvingător. Nodul ce pare a-i forța gâtul să nu respire, dându-mi de înțeles că a priceput ce-ar trebui să simtă în casa asta și mai ales în preajma mea.

               Iar el nu e deloc bine-venit aici, oricât de „om al legii" ar fi!"!

         — Eu n-am..., încearcă el să zică ceva, dar ușa din spatele său se deschide rapid, lipindu-se cu forță de toc.

               Ochii mei se înroșesc aproape de nervi la observarea celei ce intră ca un fulger în dormitorul meu, fără permisiune și grație, tăcerea și teama cuprinzându-l din nou pe polițiaul curajos din fața mea.

          — David, cred că avem o problemă! spune vocea enervantă a lui Morcoveață, pumnii încleștându-mi-se rapid în jurul taliei.

               Și deși încă sunt la bustul gol și chiloții mei negri, mulați, nici unul din cei doi nu se obosește să se rușineze de prezența mea. Ba hiar, se privesc amândoi pentru o secundă, doar ca mai apoi să-i pot citi gândurile lui Morcoveață care-mi transmit continuu că trebuie s-o urmez.

                De parcă n-ar ști deja că eu n-o s-o urmez niciodată!

                Așa că, observând că nici unul din ei nu spune nimic, ba chiar privirile insistente ale roșcatei mă îndeamnă tot mai mult s-o urăsc, îmi mușc obrazul drept doar pentru a alunga gândurile neortodoxe la adresa ei și decid să rostesc cu voce tare, următoarele:

          — Eu și domnul inspector aveam o discuție, Morcoveață. Orice veste importantă ai putea avea, poate aștepta! zic sigur pe mine, făcându-i semn din priviri că trebuie să părăsească incinta.

          — Poate. Dar asta nu, altfel..., zice ea din nou, micșându-și continuu sprâncenele subțiri și creionate.

          — Altfel, zi-i aici, spun încurajând-o să vorbească. Poate așa scap de ea, mai ales că n-am chef de prezența ei zilnică pe capul meu. Dă-i drumul, haide! exclam apoi, în timp ce ea îmi tot face semne din cap, de parcă aș fi vreun cititor în stele și nu un lup normal ca și ea.

               Bine, „normal" e cam mult spus despre ea!

           — Am văzut o pasăre pe cer, cu aripi albe și rochiță lungă! spune ea dintr-o răsuflare parcă, șocul cuprinzându-ne pe toți, deodată.

                Mai ales pe polițist, sunt sigur de asta. Mai ales că după privirea lui și gândurile ce i se șterg ca cu un burete de îndată ce aude cuvintele roșcatei, reacția lui surprinsă nu face decât să mă oblice l-a a mă gândi că nu vreau deloc ca el să afle despre toate astea aici. Și cu atât mai mult cu cât, din șocul lui înțeleg că habar nu are despre lumea supranaturală din Imretti.