ÎNCĂ AICI....

Într-o lume în care oamenii trec ca râuri prin stânci, eu am fost pământul care a primit aceste ape, absorbindu-le umezeala și transformându-le în flori. Fiecare întâlnire a fost ca o sămânță aruncată în solul inimii mele, fiecare privire ca o rază de soare care îmi încălzește sufletul. Aș vrea să cred că am devenit un peisaj fertil, îmbogățit de amintiri, unde durerile s-au transformat în rădăcini adânci, iar bucuriile în flori colorate care se leagănă în vânt.

Când privesc în urmă, văd o mare de chipuri, fiecare purtând o poveste, fiecare lăsând o amprentă. Am pus suflet în ei, am oferit lumina mea, dar nu doar așa, dintr-o simplă generozitate. Am făcut-o ca pe o chemare interioară, ca pe o misiune. Fiecare zâmbet, fiecare lacrimă, fiecare moment petrecut împreună m-a învățat ceva prețios.

Uneori mă simt copleșită de greutatea emoțiilor pe care le-am purtat. E ca și cum toate acele momente s-ar aduna într-un loc din mintea mea, invocând amintiri dulci-amarui care mă bântuie.

Dar, în ciuda acestor umbre, eu rămân aici, dreaptă, în fața vântului schimbării. Lecțiile dure m-au întărit. Am înțeles că viitorul nu e o linie dreaptă, ci un labirint de întâmplări, iar eu sunt arhitecta propriilor alegeri. Când trecutul își întinde tentaculele, când mă străduiesc să nu mă las doborâtă de regrete sau de nesiguranță, mintea mea devine un câmp de bătălie. Și totuși, e un câmp în care eu port mereu învățăturile.

Am învățat să iubesc fiecare cicatrice, căci ele sunt dovezile că am trăit, am căzut și m-am ridicat. Da, au fost momente în care am simțit că mă scufund, dar iar și iar am reușit să ies la suprafață, mai puternică. Vreau să cred că lumina pe care am oferit-o altora va străluci și înapoi pentru mine. Chiar și în clipele de introspecție, în secunda aia de ezitare, în care simt că poate n-ar mai trebui să lupt, adânc în sufletul meu știu că nu am cum să renunț.

Trecutul se află mereu în spatele meu, ca un apus care refuză să dispară complet. Am fost învățată să fiu puternică, să îmbrățișez durerea și să mă ridic din căderi, dar lupta cu mintea mea e un război dus fără sfârșit. Vise și amintiri se împletesc, iar fiecare gând devine o încercare de a mă elibera din propriile lanțuri. Mă simt ca un stol de păsări care încearcă să își găsească drumul, dar se lovește constant de aceeași fereastră.

Resemnarea își pune amprenta pe inima mea, dar în tăcerea acestei acceptări, găsesc o formă de înțelepciune. Lupta nu va înceta până la ultima suflare; aceasta este natura umană, un ciclu neîncetat de dorințe și temeri. Poate că, în altă viață, o altă lumină calăuzitoare mă va ajuta să înfrunt demonii ce mă bântuie acum. Visez la o zi în care voi putea privi în urmă fără tristețe, fără regret, fără povara acestor neîmpliniri.

Când mă gândesc la cei pe care i-am ajutat, la sufletele pe care le-am mângâiat, mă întreb dacă undeva, în vastitatea Universului, lumina mea a găsit un pic de căldură și pentru mine. Rămân cu impresia că, deși am fost sprijin pentru alții, în adâncul meu, am nevoie de sprijinul acelei lumini. Poate că aceasta este adevărata esență a existenței: să dăruim și să primim, să ne căutăm unii pe alții în întunericul care ne învăluie.

În fiecare zi, aleg să continui, să merg mai departe, chiar și cu greutatea amintirilor și a durerii. Știu că, pe parcurs, voi mai cădea, voi mai simți nesiguranța și frica. Dar din fiecare bătălie cu mintea mea, din fiecare îndoială, voi ieși mai puternică. Căci, până la urmă, acesta este darul pe care l-am descoperit în toată această călătorie: nu există împlinire definitivă, doar acceptarea că drumul este un proces continuu.

Și, poate, în altă viață, voi deveni parte din acea lumină care își va găsi drumul către alții, la fel cum eu am încercat să îmi îndrept lumina spre cei din jur. Până atunci, voi naviga în haosul propriei mele minți, cu resemnarea că fiecare luptă este, de fapt, o oportunitate de a deveni mai vie, mai autentică, mai ancorată în natura acestei existențe fragile.

https://youtu.be/V8TWyzVL7UY