Dimineața era mereu o perioadă liniștită, pe care mi-o petreceam lecturând o carte sau răsfoind reviste vechi. Stăteam împreună cu Mara la masa din bucătărie, care își amesteca atentă ceaiul de mușețel, preferatul ei. Eu aveam pus în fața mea un espresso de care nici nu mă atinsesem. Mintea mea îmi era încă tulbure din pricina celor ce s-au întâmplat cu câteva ore în urmă. Când am ajuns acasă, nu am mai putut pune capul pe pernă, gândurile îmi erau zbuciumate de către următoarele zece zile ce aveau să vină.

        Mara își punea unt pe pâinea prăjită, dar eu o priveam emoționată. Deși făcea un lucru atât de simplu precum pregătirea micului dejun, faptul că aș fi putut să nu o mai revăd dacă eram singură pe acea cale ferată mă întrista profund. Îi zâmbesc călduros, iar ea îmi răspunde la fel. Zâmbetul Marei era atât de blând și delicat, căci buzele sale roșii și micuțe îi complimentau chipul într-un mod deosebit. Deși nu mai era mult până la cea de-a șaisprezecea aniversare a ei, încă o văd precum sora mea mică și dragă.

        — De ce ai venit atât de târziu acasă? mă întreabă Mara pe tonul ei liniștit. Ochii săi sclipeau de curiozitate spre mine, ceea ce mă face să tresar ușor.

        La cei cincisprezece ani ai săi, Mara era o fată foarte inteligentă și însetată după cunoaștere. Curiozitatea ei putea depăși limitele cerului, în special dacă este interesată de subiect.

        — Am avut o seară lungă, Mara, am asigurat-o eu, oftând. Nu eram convinsă că această scuză avea să țină cu ea, însă am zis să îmi forțez norocul.

        Am luat ceașca cu cafea și am luat o înghițitură mică, suficient cât să-mi potolească pofta. Mara a dat sceptică din cap, însă nu insistă în a afla mai multe, ceea ce m-a surprins. Am urmărit-o mâncând feliile de pâine prăjită, fără a mă atinge de mâncarea pe care o aveam pe masă.

        Atunci când am auzit soneria apartamentului, am tresărit surprinsă. Nu mă așteptam ca nimeni să îmi vină în pragul locuinței de la prima oră a dimineții. M-am scuzat și m-am ridicat de la masă, mergând în grabă să deschid ușa de la intrare. Dorința de a afla cine era în spatele ei mă acapara cu mare ușurință.

        Când ochii mei i-au întâlnit pe cei ai lui Royd, am simțit cum îmi fuge pământul de sub picioare. Eram surprinsă, și în același timp, încântată de faptul că tânărul bărbat chiar voia să mă convingă să-mi las garda jos. Avea obrajii înroșiți din pricina vremii reci de afară, iar răsuflarea îi era deasă, ca și cum plămânii săi aveau nevoie de aer din nou.

        — Te pot ajuta cu ceva? îl întreb eu, încordându-mă.

        — Mi-ai dat adresa ta mai devreme. Nu am de gând să renunț înainte să încerc, chicoti el, rămânând la fel de relaxat.

        Amintirea momentului pe care îl menționa îmi era vagă, căci mintea mea tânjea lacomă după odihnă. Îi fac loc să între pe holul îngust al apartamentului. L-am privit cum își pune jacheta în cuier, după care își întoarce privirea către mine.

        — Locuiești singură aici? îmi zice el, întorcându-se înspre mine. Probabil era doar o altă metodă de a mă face să îi spun mai multe, însă nu aveam de gând să mă las păcălită de către un necunoscut.

        — Nu. Stau cu surorile mele, îl lămuresc eu, văzând că aștepta un răspuns din partea mea. Cineva trebuie să aibă grijă de ele.

        — Și părinții tăi? continuă el.

        Gândul la mama și la tata m-a făcut să simt o amărăciune aprigă în suflet. Rana pe care singurătatea mi-a provocat-o în toți acești ani nu s-a vindecat, ba chiar se extindea cu fiecare zi. Am simțit cum mi se umezesc ochii, așa că mi-am mușcat buza, în așa fel încât durerea să mă facă să mă stăpânesc din nou.

        — Părinții mei nu mai sunt, îi explic printr-o șoaptă scurtă.

        A văzut că mi-a atins o coardă sensibilă, așa că își ceru scuze pentru asta. Mi-a spus că nu aceasta i-a fost intenția, de a mă întrista mai tare. Pe deoparte, îl puteam înțelege, nu avea de unde să-mi cunoască povestea sau durerile. Dau din cap aprobator, arătându-i că nu aveam de gând să mă las afectată de către o simplă întrebare.

        Am auzit pași din spatele nostru; Mara a venit să vadă cine era la ușă într-un asemenea ceas. I-am putut recunoaște uimirea de pe chip, deși a rămas în propria ei tăcere. L-a analizat din cap până în picioare pe tânărul Royd, care își ridică domol sprânceana stângă la vederea fetei.

        — El cine este, Brina? mă ia surioara mea la întrebări, mutându-și privirea îngăimătoare către mine.

        — Numele lui este Royd, îi zic eu, puțin nesigură de spusele mele. O cunoștință de a mea.

      O trimit apoi să strângă masa, iar ea părăsește holul ridicând din umeri. Trag aer în piept și încerc să-mi calmez nesăbuința cât mai tare. Povestea nu avea să funcționeze niciodată.

      — Uite, îmi pare nespus de rău pentru că te-am îndurerat, nu asta îmi e intenția, se scuză bărbatul, făcând câtva pași de către mine. Nu am știu că este unul dintre motivele pentru care...

      — Voiam să renunț? îl întrerup eu, fără pic de reticență.

      Îmi sprijin întreaga greutate pe măsuța din camera de zi, răsuflând greoi. Mă simțeam fără speranță, și cu certitudine, orice vis de salvare părea departe de adevăr.

      — Prima zi, îi vorbesc eu brunetului ce pășea cu sfială în cameră, aștept primul motiv.

      Royd a rămas în punctul în care poposi, lăsând o tăcere bruscă și neprimitoare între noi. Puteam să îmi aud sora spălând vesela din încăperea de alături, și deși voiam să merg la ea, curiozitatea mă ținea legată de mâini și de picioare.

      — Vino cu mine.

      Atât a avut Royd de spus, ceea ce m-a mirat deosebit de tare. Mi-am dat o șuviță de păr după ureche, după care mi-am mutat privirea către el. Îmi studia expresia chipului fără niciun menajament, iar ochii săi păreau mai pătrunzători decât cu o noapte în urmă.

      Profunzimea care denota din gesturile și privirile sale m-au făcut să realizez că își lua această încercare în serios. Am răsuflat scurt și am murmurat un mic ,,În regulă", suficient încât să-l audă doar el. Mi-a zâmbit în colțul gurii, după care s-a dat deoparte, făcându-mi loc să ajung la cuier.

      Când mă pregăteam să mă încalț, i-am auzit pașii repeziți ai Marei venind dinspre bucătărie. S-a oprit în dreptul ușii, întrebându-mă unde mergem. Aceeași sclipire în ochii ei. Am ridicat încet din umeri, căci nici măcar eu nu cunoșteam acest răspuns. L-am privit pe Royd, care îi replică pe un ton călduros că este binevenită să ni se alăture. Fata se încălță numaidecât cu tenișii ei negrii, după care își puse geaca de blugi pe ea. Eu mă priveam în oglindă pentru prima oară în săptămâna aceea, iar cearcănele de la ochii mei erau extrem de clare. Părul îmi stătea dezordonat până mai jos de umeri, fiind pieptănat într-un mod superficial, iar pielea îmi era palidă, căci trupul meu era extenuat în acele momente. Mi-am luat geanta de pe pantofar și i-am zâmbit reflecției mele pentru ultima dată înainte să ies pe ușă.

—— ✧ ∞ ✧ ——

      Când am ajuns, am rămas mută de uimire din pricina peisajului ce îți tăia răsuflarea. Nu știam la ce altitudine ne aflam, însă puteam vedea tot orașul și împrejurimile sale de acolo. Căsuțele din depărtare păreau ireale de la înălțimea aceasta, iar clădirile cu adevărat înalte din centru erau de nerecunoscut. Păream atât de aproape de nori încât singurul lucru ce părea să ne separe era chiar însăși legea firii, concept ce era oricum intangibil.

      Mara stătea jos pe marginea stâncii, privind linia orizontului. Expresia îi era una visătoare și puteam simți că era cu mintea departe de noi și de locul în care se afla. Royd stătea în spatele meu, fără să spună nimic. Poate că dacă circumstanțele erau diferite, i-aș fi mulțumit pentru faptul că a putut împărtăși o asemenea comoară cu mine. Poate că dacă nu eram in situația asta, i-aș fi arătat recunoștință.

      — Este un loc superb, i-am spus eu, printre răsuflări.

      Deși nu îi puteam vedea reacția, știam că era satisfăcut și de aceste simple cuvinte. Pentru el, erau un câștig, îi dovedeau faptul că putea reuși, iar asta era un lucru care mă neliniștea.

      A făcut câțiva pași înainte și s-a oprit în dreapta mea, privind în continuare peisajul grandios din fața lui. Nu aveam așteptarea să spună ceva, căci în astfel de clipe, tăcerea poate reflecta mai mult decât orice vorbă.

      — De ce m-ai adus aici? îl întreb, ușor îndoielnică.

      — Inițial, am vrut să-ți arăt câte astfel de locuri extraordinare ai rata dacă nu ai mai trăi, a început el, într-un ton lin. Câte peisaje, câte priveliști, panorame. Sunt atâtea de văzut în lumea asta, iar dacă aseară nu te oprea nimeni, acum nu ai mai fi fost aici. Cine știe unde vei ajunge mâine, peste o săptămână, sau peste un an.

      Vorbele lui mi-au dat de gândit. Acum îmi părea o persoană mult mai inteligentă decât am considerat eu la o primă aparență. Avea dreptate, într-o anumită măsură. Viitorul este imprevizibil și nu puteam știi ce urmează, decât dacă nu trăim și să aflăm pe propria-i piele. A continuat să vorbească, fără a-și muta ochii de pe priveliștea minunată ce o avea la dispoziție.

      — Cu toate acestea, am greșit, a zis el, puțin dezamăgit. Nu aici trebuia să te aduc. Nu trebuia să te aduc nicăieri, de fapt. Am realizat că ai ceva ce niciun loc de pe Pământul acesta nu ți-l poate oferi, nicio minune a lumii. O ai pe ea și iubirea ei necondiționată.

      Își îndreptă degetul arătător înspre Mara, sora mea. M-am întors spre el, care doar mi-a zâmbit prietenos. Am făcut câțiva pași în direcția fetei, după care m-am așezat acolo, lângă ea. Nu puteam să dau pur și simplu uitării toate amintirile frumoase pe care le aveam împreună.
Și-a lăsat capul pe umărul meu, după care și-a închis încet ochii. Vântul se juca cu vârfurile ei blonde, iar eu nu mă puteam abține din a nu zâmbi.

      Am rămas acolo, cu Mara, privind din depărtare răsăritul. În acele clipe, totul îmi părea ideal și îmi doream să rămân acolo pentru o eternitate. Sora mea zâmbea și ea, cu privirea fixată undeva în alte locuri, mai departe de casa noastră, mai departe de oraș, mai departe decât linia infinitului. Am strâns-o ușor în brațe, lăsând mirosul ei dulce să mă înveselească. Păream, din nou, o familie fericită.

      Și chiar în acea clipă, am putut să jur că l-am auzit pe el din spatele nostru, șoptind ca pentru sine, ,,Ziua întâi: Mara.".

Vă mulțumesc pentru că îmi citiți povestea în continuare și sper ca și acest capitol a fost pe placul vostru.

Fiind la început, e posibil să am lipsuri, deci dacă aveți ceva de obiectat, nu ezitați să o faceți. Orice sfat este binevenit. Dacă doriți să mă susțineți cumva, un vot sau un comentariu m-ar ajuta enorm, așa Wattpad poate recomanda cartea mai multor persoane. Vă mulțumesc din suflet pentru citire!