Nu știu dacă am fost vreodată cu adevărat fericită. Am avut și momente frumoase în viața mea, pe care le prețuiesc cu mare drag. Totuși, nu știu dacă se pot compara cu fericirea pură și simplă, acel sentiment de confort și siguranță.

      Mi-am petrecut viața printre paginile cărților pe care le citeam. Puteam citi orice, romane de dragoste, poezie, filozofie, cărți științifice, istorice și orice ți-ai putea imagina. Era unul din puținele refugii pe care le aveam la îndemână, așa că m-am agățat de el ca de o rază de speranță. Nu mai eram nevoită să fiu Brina. Eram, în sfârșit, în control, și nimeni nu-mi putea lua această plăcere nevinovată.

       De când am început să lucrez, nu am mai putut să mă bucur de această pasiune la fel cum obișnuiam să o fac. Prioritățile mi se schimbaseră, iar eu nu mai puteam să fiu mereu pe primul loc. Surorile mele erau cele care contau cu mult mai mult. Nu mi-aș fi putut imagina să le văd înfometate sau nefericite nici măcar pentru o clipă.

       Deși Mara era mai mică decât mine, întotdeauna s-a străduit să ajute așa cum a putut. Nu i-am permis să aibă un job part-time, pentru că voiam să se focuseze pe studii. Totuși, nu am putut s-o opresc din a îmi oferi ajutorul ei în alte moduri.

       Despre cealaltă surioară a mea, Veronica, nu spun oricărei persoane. E un suflet atât de firav și bun, însă trebuie să trăiască cu o mare greutate. Și deși mă doare să o văd așa, nu stă în puterea mea să pot face ceva, pentru dacă ar fi stat, nu ar fi trebuit să îndure nimic pentru nici o secundă.

       În a șasea zi, eram din nou la lucru, pentru că zilele mele libere erau încheiate deja. Era o zi mult mai lejeră, nu erau prea mulți clienți, iar managerul nu era la noi astăzi. Mă simțeam mult mai în largul meu în astfel de zile, căci presiunea nu părea să fie atât de mare.

       — Dacă vrei, mă pot întoarce după ce termini programul.

       Royd a ajuns la mine în jur de ora prânzului. Încă era liniște și nu părea ca asta să se schimbe pe parcursul zilei. I-am dat cuiva cafeaua dalgona pe care o comandase, după care m-am întors către el.

       — Pot să-mi iau acum pauza, i-am zis.

       Am anunțat-o pe colega mea că voiam să-mi iau pauza puțin mai devreme, însă pe ea nu a deranjat-o cu nimic. Nu era foarte lungă, doar 30 de minute, dar pentru mine era suficient.

       Eu și Royd am plecat de la lucru împreună, însă nu cred că aveam nici cea mai mică idee unde voiam să mergem. Ne-am plimbat puțin prin centrul orașului, până când Royd a sugerat să intrăm într-o librărie.

       Nu mai eram obișnuită cu senzația de intrat într-o librărie, de mirosul cărților sau de răsfoitul paginilor. Cred că trecuse mai mult de un an de când nu am mai simțit așa ceva. Am pus mâna pe prima carte care mi-a ieșit în cale: avea o copertă lucioasă, un titlu pe care nu îl cunoșteam. Am deschis ușor paginile și am lăsat mirosul de carte să se împrăștie prin jur. Era încântător, dar nu numai, era confortant. Astfel de împrejurări îmi dădeau o stare de euforie ieșită din comun.

       — Care e cartea ta preferată? m-a întrebat Royd, apropiindu-se de mine.

       — Prefer literatura clasică, i-am replicat eu, însă nu părea să fie surprins de răspuns. E diferită de cea contemporană, pentru că atunci când citești ceva clasic, știi că indiferent de părerea ta personală, cartea aceea are un geniu în spate.

       Citeam absolut orice prindeam la mână, însă aveam o afinitate specială pentru literatura universală. Mi se părea fascinantă, nu-mi puteam explica cum unele persoane o considerau ,,plictisitoare". Erau atâtea genuri și autori diferiți cuprinși în ea, iar după părerea mea, într-un astfel de gen, poți găsi o carte pentru toată lumea.

       Raftul acestor cărți era undeva mai în spate, lângă o măsuță micuță. Librăria nu era foarte mare, însă era suficient de încăpătoare, iar atmosfera de acolo era prielniă unei zone de lectură.

       — Nu prea citesc clasici, mi-a explicat Royd. Mi se par foarte dificili de înțeles.

       Nici asta nu mă surprindea. Asta era reacția oricărei persoane când le spuneai despre acest subiect. Părea să fie un reflex natural.

       — Ce îmi recomanzi, Brina? a spus el, într-un final.

       Mi-am aplecat privirea asupra raftului. Nu știam întocmai ce caut, dar eram convinsă că îmi voi da seama atunci când voi găsi. Nu-mi plăcea Emily Brontë, nici James Joyce nu m-a mulțumit vreodată. Îmi doream ceva nemuritor, o carte care să te pună pe gânduri. M-am întins asupra unuia dintre volumele de pe raft și i l-am întins lui Royd.

       — ,,Război și pace", de Lev Tolstoi, a citit cu voce tare. De ce?

       — E absolut uimitoare, dacă reușești să o înțelegi. Nu cred că am mai avut o astfel de experiență când am citit o carte. Cred că oricine ar trebui să-i dea măcar o șansă.

       Royd s-a întors din nou spre carte. Eram convinsă că lungimea pe care o avea era intimidantă pentru el. Mi-a spus că o va citi, și deși nu aveam garanția că o va face sau nu, am dat din cap în semn aprobator.

***

       De fiecare dată când vedeam un volum de Moby Dick, inima mi se cutremura. Nu am mai putut citi niciodată acea carte la fel după ceea ce s-a întâmplat. M-am așezat la acea măsuță din dreptul raftului. Îmi închipui cât de nefirești păreau acțiunile mele atunci. Mereu m-am îngrijorat că ceva de acest gen avea să se întâmple. Și nu, nu cartea lui Herman Melville era problema, ci amintirile care erau legate de ea. Persoana care era legată de ea.

       — S-a întâmplat ceva? mă întrebă Royd, sprijinindu-se de masă. Ești ok?

       Aveam două variante în acel moment.

       Să mă deschid în fața lui.

       Sau să mă ascund pentru totdeauna.

       Am făcut alegerea cea mai nesăbuită și mai periculoasă, bineînțeles. Am ales să împart anumite gânduri cu un om pe care încă nu îl cunoașteam îndeajuns de bine. Nu îl puteam numi un prieten, fiindcă nu știam ce suntem unul pentru celălalt – sau ce avea să se întâmple după aceste zece zile.

       — ,,Moby Dick", de Herman Melville. A fost cartea preferată a surorii mele. A Veronicăi.

       — Nu trebuie să-mi spui lucrurile astea dacă nu vrei, a zis el cu blândețe.

       Cel mai mare clișeu din literatură pe care l-am auzit.

       — Știu, și sinceră să fiu, nu știu dacă vreau să îți spun sau nu. Dar simt nevoia să mă descarc de toate astea, chiar dacă probabil o să regret.

       Nu a mai spus nimic. Așa că am continuat.

       — În seara accidentului părinților mei, Veronica era cu ei. Nu știam ce urma să se întâmple, nu aveam de unde să știm.

       Am făcut o scurtă pauză ca să îmi pot trage răsuflarea.

       — Nu a murit și ea în accident, a supraviețuit. Însă nu mai era la fel. Paralizase, Royd. Nici nu mai putea să vorbească.

       — A stat numai în spitale de atunci. Operații, tratamente, terapii, doamne! Nu am mai văzut atâta suferință asupra unui copil nevinovat. Dacă aș putea, mi-aș fi dorit să fiu eu în locul ei.

       — Nu spune asta, șopti Royd. Nimeni nu primește mai mult decât poate să ducă. Sora ta este foarte curajoasă, dar are nevoie mai mult decât orice ca tu să fii puternică.

       Știam că avea dreptate, dar era ceva greu de acceptat. Nu a fost un subiect ușor de deschis pentru mine, mai ales după atâția ani în care nu mi-am mai văzut surioara din cauza spitalizării ei constante. Să îți vezi persoanele dragi în suferință este cea mai intensă durere pe care o poate cunoaște un om – și nu i-o doresc nimănui.

       — Avea doar șapte ani... Ce a făcut greșit un copilaș încât să fie pedepsit atât de dur?

       Odată ce prima lacrimă s-a scurs, restul au urmat într-un flux neîntrerupt. M-am ridicat de pe scaunul unde stăteam și apăsându-mi palmele pe masă, știam că nu mai puteam să-mi înăbuși lacrimile ca înainte.

       Nu mai eram Brina de acum șase zile, sau cel puțin nu mă mai simțeam ca ea. Am știut că nu mai sunt la fel după ce i-am simțit brațele lui Royd în jurul meu. M-a cuprins strâns și printr-o simplă îmbrățișare, am simțit că mă înțelege. Putea empatiza cu povestea mea, și numai asta mă făcea să știu că făcusem alegerea corectă. Nu erau nevoie de alte cuvinte în plus pentru a mă face să mă simt în siguranță. Nu mai aveam nimic de ascuns.

       — Ești cea mai puternică persoană pe care am cunoscut-o.

       Îl credeam, așa, străin cum era – Royd nu mai era un necunoscut. În doar o săptămână, am învățat că ceea ce spunea nu era niciodată în van. Vorbele astea erau singurul lucru de care aveam nevoie în acea clipă. O picătură care să umple paharul.

       I-am privit din nou ochii aceia verzi și năucitori. Erau atât de expresivi și compătimitori de fiecare dată când mă fixau. Mi-am șters lacrimile cu mâneca jachetei mele de blugi și trăgând aer adânc în piept, am reușit să mă stăpânesc din nou.

       Am apucat Război și pace de pe masă și am deschis-o din nou pentru a mai simți încă o dată acel miros de carte. Mereu reușea să mă liniștească într-un mod straniu.

       — Ce carte crezi că mi-ar face plăcere să citesc? m-a întrebat Royd înainte de a pleca.

       Mi-am aruncat o ultimă privire asupra raftului lângă care eram. M-am aplecat asupra unuia dintre volumele cu o copertă lucioasă și i-am înmânat-o.

       — Marele Gatsby, a lui Fitzgerald.

       Acum că mă gândesc, cred că a fost o alegere de moment. Nu știu dacă aș repeta-o, însă în acea clipă, era singurul răspuns care avea sens pentru mine.

       Când ne-am luat la revedere, am plecat puțin mai împlinită decât atunci când venisem. Și aveam impresia că și Royd simțea același lucru. Avusesem una din cele mai bizare zile din ultima perioadă. Restul zilei, atenția mea nu se putea concentra pe job. Mintea mea era mult prea departe ca să mă țin ancorată de ceva atât de formal și monoton ca munca. Știam că sunt puternică și deși eram atât de departe una de cealaltă, nu m-am simțit niciodată mai aproape de Veronica ca până acum.

Bună! A trecut ceva vreme.

Mi-am ieșit din mână, trebuie să recunosc, poate de aceea acest capitol lasă de dorit. Nu am în plan să fac nicio editare sau rescriere până nu o duc la final, totuși. Nu am să vă promit că voi posta săptămâna viitoare, sau peste două, sau peste o lună. O să continui atunci când simt, iar cei care vor dori să citească sunt invitații mei. ❤️

Dacă vreți să mă susțineți, un vot sau un comentariu sunt mai mult decât suficiente. Vă mulțumesc mult pentru citire!