Fiind nevoită să mă întrețin atât pe mine, cât și pe surorile mele, fiecare bănuț conta, indiferent de cât de mare îi era valoarea. Întotdeauna ne-a fost dificil, însă ne mulțumeam mereu cu ceea ce aveam și prețuiam fiecare clipă. Nu lucrurile materiale erau cele ce aveau să ne aducă adevărata fericire, iar asta a fost ceva ce a trebuit să învăț pe pielea mea.

        Mi-am petrecut mare parte din anii adolescenței lucrând cu jumătate de normă, după ce orele de curs luau sfârșit. Când eram mai mici, ne foloseam de banii lunari pe care ni-i oferea statul. Cu timpul, însă, au devenit insuficienți să acopere toate necesitățile noastre. Deși nu mi-a fost niciodată ușor, m-am străduit să fac tot ce a mi-a fost cu putință să fiu de folos, atât mie, cât și surorilor mele.

        La momentul respectiv, eram ospătăriță la o cafenea cochetă din centrul orașului. Îmi plăcea enorm de mult locația aceasta, mirosul era atât de îmbietor încă de la intrare, iar spațiul era călduros și primitor. Aici, singurul lucru care se auzea era muzica ambientală pe care o punea localul și discuțiile liniștite ale clienților, care își savurau cafeaua de dimineață. Câteodată tânjeam și eu să stau la una din măsuțe cu o ceașcă de espresso în mână, însă din păcate, timpul nu-mi oferea această variantă. Trebuia să-mi fac îndatoririle din spatele tejghelei, iar abia apoi să îmi las mintea să gonească la astfel de visuri dulci.

        Îmi începeam programul încă de la ora opt, când localul își deschidea porțile pentru toată lumea. Nici ziua aceea nu a fost o excepție, căci la opt fără zece minute ne pregăteam cu toții să deschidem. Nu eram foarte mulți pe tură, însă suficienți cât să ne descurcăm și să ne înțelegem. O doamnă mai plinuță la vreo patruzeci și ceva de ani ștergea mesele cu o lavetă, în timp ce eu și colegul meu ne pregăteam standul de lucru. Cât timp el se ocupa de asta, mi-am luat câteva clipe să-mi prind părul într-o coadă dezordonată. Așa îmi începeau o mare parte din dimineți, o rutină ce devenea mai monotonă pe zi ce trece.

        Am încercat să nu-mi pierd concentrarea încă de când am deschis, însă trebuie să recunosc, a fost destul de dificil. Aveam mintea nemaipomenit de încărcată cu tot felul de gânduri și senzații, multe pe care mi-ar fi imposibil să le explic acum. Mă străduiam totuși să rămân serioasă și să îmi fac treaba așa cum eram plătită să o fac, deși stresul îmi acaparase orice fel de mișcare.

        În jurul orei zece, eram lângă mașina de cafea, așteptând ca cappuccino-ul pe care îl preparam să fie gata. O doamnă ce părea tare nemulțumită de faptul că băutura ei nu era încă terminată încerca să-și astâmpăre odrasla roșie de furie. Mă abțineam să nu chicotesc la această situație, chit că nu era atât de comic.

        M-am întors în dreptul tejghelei pentru a lua un șervețel din suport. Mi-am ridicat capul în direcția ușii principale și am rămas mută de uimire. Nu mă așteptam să dau ochii cu el fix în acea clipă, lucru ce m-a făcut să tresar ușor. Royd tocmai ce intrase pe ușa cafenelei, la momentul în care mă așteptam cel mai puțin. Am rămas blocată acolo, pentru câteva clipe bune, privindu-l în timp ce se apropia de standul principal. Am fost trezită însă la realitate de vorbele colegului meu ce-mi aminti de doamna nemulțumită, cafeaua care nu era gata și de zarva care ne înconjura.

        Era o zi neobișnuit de aglomerată pentru noi, așa că nu eram familiarizată cu astfel de situații. M-am dus glonț către mașina de cafea, rămânând totuși cu ochii pe Royd, care stătea la coadă. M-am întors cu spatele, în speranța că nu avea să-mi observe prezența. Nu, nu am fost niciodată rușinată de faptul că munceam pentru propriul meu trai; însă știam că dacă se afla aici, va încerca să mă distragă de la responsabilitățile mele. Am rămas concentrată pe aparat, fără să-mi ridic privirea de pe el.

        Mi-am închis ochii și am tras aer adânc în piept. Trebuia să mă adun și să-mi revin, ca să-mi duc toate sarcinile la bun sfârșit. Aveam nevoie de acei bani, oricât de puțini, însă știam că șeful nu avea să fie încântat când va auzi că nu m-am putut concentra să fac un simplu cappuccino. În jurul meu se făcuse liniște, nu mai puteam auzi niciun alt sunet, decât cel al respirației mele. Aveam să mă calmez. Aveam să revin cu picioarele pe pământ și să înțeleg că lumea nu se poate opri în loc pentru mutrele mele.

        — Brina, așteaptă lumea la coadă! strigă colegul meu, care scotea câteva doze de Coca-cola din frigider.

        Am deschis brusc ochii și m-am întors. Royd aștepta de partea cealaltă a tejghelei. Mă aștepta pe mine.

        M-am dus către el, în ciuda voinței mele. Simțeam un sentiment de anxietate foarte neobișnuit, pe care îmi este greu să îl exprim în cuvinte. Nu se aseamănă cu nimic, dar în același timp, se simțea ca totul la un loc. Mi-am ridicat capul sus și am dat ochii cu tânărul bărbat ce mă aștepta. Părea puțin debusolat atunci când îmi văzu chipul extenuat, însă nu a îndrăznit să-mi mai spună altceva.

        — Ce cauți aici, Royd? l-am întrebat eu, într-un final. Acesta mi-a răspuns pe un ton calm că dorește un latte macchiato, evitând să-mi ofere un răspuns concret.

        Am oftat, fără a mai insista, și i-am spus tânărului ce mă ajută să-i pregătească cafeaua. Acesta a dat din cap aprobator, după care a început să pregătească lucrurile de care avea nevoie.

        — Am venit să te văd, Brina, a spus Royd într-un final. Nu știam că urma să te întâlnesc aici, dar când te-am văzut, am știut că nu este o coincidență.

        Într-un alt context, aș fi crezut că glumește, însă raționamentul îmi aminti, din nou, situația în care se punea. Asta m-a făcut să fiu destul de stânjenită, căci nu intenționam să ocup timpul prețios al nimănui.

        — Am putea vorbi puțin mai târziu? l-am întrebat eu, detașată de tot ce mă înconjura.

        A acceptat și se dădu deoparte de la coadă, făcându-i loc următorului client. A luat loc la una din măsuțele din fața casei de marcat și a așteptat acolo ca celălalt angajat să îi termine cafeaua.

        — Eu cât trebuie să mai aștept aici? se revoltă plină de nemulțumire mama de mai devreme. Cine e responsabil de timpul meu pierdut? Angajații stau și se distrează în loc să își facă treaba!

        Băiețelul care o însoțea a început să plângă în hohote, iar sunetele scoase de acesta acaparau complet muzica ambientală a cafenelei. Femeia se aplecă îngrijorată către copilul care striga cât îl țineau plămânii și a început să-i șteargă lacrimile de la ochi. Fără să mai ezit, am fugit să îi dau cappuccino-ul. Am fost întâmpinată de o imagine complet dezamăgitoare. Când am realizat că deja dăduse pe afară, mi-am lăsat privirea în jos, expirând încet. Astfel, am putut observa că podeaua era îmbibată de cafea.

        L-am strigat pe tânărul ce tocmai îi servea cafeaua lui Royd, rugându-l să prepare el un nou cappuccino, cât timp eu aveam să dau cu mopul. Văzând și el harababura creată, nu a mai pus alte întrebări și s-a dus imediat la dulapul cu cești.

        Toți clienții păreau să devină din ce în ce mai nemulțumiți, fie din cauza așteptării îndelungate, fie de la zgomotul acelui băiețaș. Între timp, mama lui striga înfuriată după managerul localului. La auzul acelor vorbe, m-am simțit extrem de vinovată și dezamăgită de mine însămi. Nu era vorba de un job foarte complicat, însă cumva tot am reușit să fac ceva greșit și să îi necăjesc și pe alții.

        Mereu se întâmpla astfel. Atunci când încercam să mă îndrept și să o iau pe calea cea bună, totul lua capăt exact din punctul de unde a început. Niciun progres. Eram o dezamăgire atât pentru mine, cât și pentru persoanele care mă înconjurau. Și acesta este unul dintre multele motive pentru care am încercat să sar în fața trenului.

        Nici măcar asta nu am reușit să duc la bun sfârșit, deoarece am fost oprită de el. Nu îl puteam înțelege, nu îmi puteam explica de ce îl interesa atât de tare o simplă străină, cu ce i-am atras eu atenția dintre atâtea mii de fete. Nu eram o frumusețe nemaivăzută: aveam defectele mele, nasul îmi era prea mare, figura nu mi-a fost simetrică, iar pielea-mi era plină de imperfecțiuni. Nu am fost vreodată cineva important, eram o fată obișnuită, doar o altă persoană din mulțime ce nu se diferențiază cu nimic de către turmă. Iar atunci, în acele clipe, începeam să îmi pun la îndoială până și inteligența, pe care mereu am considerat-o atuul meu principal.

        Din spatele meu, am putut auzi pașii greoi ai managerului: un bărbat scund și îndesat, cu o mustață căruntă și cu un început de chelie. Respirația îi șuiera furioasă, am putut simți asta încă de la depărtare.

        — Domnule! strigă doamna ce acum își îmbrățișa copilul. Angajata dumitale mi-a făcut băiatul să plângă în ultimul hal, așteptăm aici de nu știu când, iar ea stă la palavre cu lumea!

        Am simțit că-mi pică cerul în cap. Bărbatul mă privi plin de mânie, de parcă era pregătit să arunce ceva în direcția mea. În acel moment, era ca și cum m-am blocat, nu mai puteam reacționa în niciun fel. Picioarele îmi erau împotmolite în podea, iar eu am rămas în tăcere, așteptând ceea ce urma. Royd s-a ridicat de la masa la care a stat și își făcu loc printre clienți, venind în dreptul mamei supărate.

        — Este adevărat ce spune doamna? m-a întrebat șeful meu, strângându-și pumnii de nervi.

        Inima îmi era cât pe ce să-mi sară din piept în acele secunde. Nu m-am putut aduna încât să-i răspund, mă uitam în gol, undeva departe, și mă rugam la cel de sus să mă ajute să trec și peste această poveste.

        — Nu, nu este. Dumneaei a început să o preseze atunci când s-a aglomerat. Tot ce Brina a făcut în timpul acela a fost să ia comanda unui alt client.

        Nu-mi venea să-mi cred proprii ochi și urechi: Royd tocmai îmi luase apărarea în fața șefului meu. L-am privit, iar când ochii mei i-au întâlnit pe ai săi, am putut simți un sentiment de liniște, de confort. Era ca și cum îi mulțumeam, dar fără vorbe.

        Lumea nu făcea astfel de gesturi pentru mine, iar gândul că o persoană pe care o știam de atât de puțin timp s-a oferit să-mi dea atât de mult ajutor mă uimea. Royd era un om de o bunătate ieșită din comun, pe care nu o pot asemăna cu nimic altceva ce îmi era cunoscut. Mi se părea remarcabil, dar mai precis, îmi părea ceva admirabil.

        Royd a rămas acolo până la finalul programului meu, undeva pe la ora douăzeci și două. Am insistat să plece, însă a refuzat cu deplinătate, așa că am acceptat să rămână. Cu câteva minute înainte de a pleca, m-am apucat să strâng ultimele lucruri ce nu erau la locul lor. În acel timp, Royd mă urmărea în liniște, studiind fiecare gest cu atenție.

        — Brina, ești o fată atât de inteligentă, iar asta este incontestabil. Cu toate acestea, îți lipsește ceva cu mare desăvârșire. Ai idee despre ce vorbesc?

        Mi-am ridicat privirea în direcția lui, uitându-mă la el surprinsă. Nu știam ce voia să spună prin aceste vorbe.

        — Perseverența, mi-a șoptit el, văzând că nu aveam să-i dau un răspuns. Atunci când cazi, trebuie să înveți să te ridici. Să evoluezi.

        S-a oprit pentru a-și drege glasul.

        — Brina, trebuie să-ți faci curajul să evoluezi, a continuat el, cu deja binecunoscuta voce calmă pe care o avea. Să te aperi atunci când ai nevoie. Pentru asta, însă, ai nevoie de timp.

        Spusele lui Royd au început să capete sens atunci când am început să le analizez mai bine. Avea dreptate: nu știam să îmi iau singură apărarea, să mă protejez, sau poate că îmi era teamă să o fac. Nu, nu era nimic greșit la mine, însă multe erau nepotrivite înlăuntrul meu. Nu-i vorba doar de gândurile mele de a îmi face singură rău, sau de familia mea dezbinată. Nu era nici măcar vorba de tentativa mea de a-mi pune capăt zilelor. Aveam defecte pe care trebuia să le repar, însă nu am îndrăznit vreodată să o fac. Un schimb de replici atât de scurt m-a făcut să-mi dau seama câte schimbări puteam face la identitatea mea, în așa fel încât să devin o versiune mai bună a ceea ce sunt.

        — Ziua a treia, îmi reaminti acesta. Perseverența. Vei reuși să te impui cum nu ai făcut-o niciodată, dar pentru asta, ai nevoie de timp.

Bună seara tuturor! Vă mulțumesc că ați citit acest capitol, vă aștept părerile în comentarii. Înseamnă enorm pentru mine faptul că ați ajuns să citiți până aici. Știu că a fost un capitol puțin mai lung decât cele anterioare, însă am vrut să transmit un mesaj: pentru a vă putea schimba, aveți nevoie să vă oferiți vouă înșivă timp. Lucrurile nu se pot întâmpla peste noapte. Asta a măcinat-o și pe Brina pentru atâta timp, iar acum a început în sfârșit să ajungă să realizeze cum stau lucrurile.

Dacă doriți să mă susțineți în continuare, un vot sau o părere ar însemna enorm pentru mine. Vă mulțumesc enorm pentru citire!